Constantin Necula: „Eu doar am învățat să las cuvintele să se așeze în liniște în locul ce și-l doresc”

Preotul Constantin Necula este profesor de teologie și proaspăt Decan interimar al  Facultății de Teologie din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Părintele Necula este unul dintre cei mai cunoscuți și mai respectați preoți ortodocși din România. În afara de slujirea sa religioasă, el este, de asemenea, un autor prolific, având o serie de cărți publicate. Cu o personalitate carismatică și un mesaj profund spiritual, părintele Necula reușește să atragă un public larg prin scrierile și predicile sale.

După absolvirea Facultății, părintele Necula a fost hirotonit preot, iar apoi a devenit renumit pentru predicările sale inspirate și pline de înțelepciune. Carisma sa, dăruirea totală și abilitatea de a comunica cu ușurință au făcut ca biserica să fie mereu plină de credincioșii dornici să asculte cuvintele sale.

Cu o abordare modernă a spiritualității și cu un stil captivant de scriere, părintele Necula a publicat mai multe cărți care abordează diverse teme legate de credință, spiritualitate, moralitate și viața de zi cu zi. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără Îndumnezeirea maidanului, Iubesc, Doamne, ajută neiubirii mele, sau cele cinci volume din seria „Biblia Povestită copiilor”. Aceste cărți au un impact semnificativ asupra cititorilor, oferindu-le inspirație, încurajare și îndrumare spirituală.

Părintele Constantin Necula este consilier misionar-pastoral și de imagine al Arhiepiscopiei Sibiului din cadrul Mitropoliei Ardealului și realizator al seriei de emisiuni „Zi de zi, cu părintele Constantin Necula”, precum și al emisiunii „Bucuria credinței cu Părintele Constantin Necula” de la TVR 1 (producător Victor Andrei Dochia), cea dintâi fiind o cronică de fiecare zi ce aduce „un cuvânt duhovnicesc de la unul dintre cei mai iubiți preoți ai momentului”.

Igor Guzun: În conferința aceea istorică „Fain & Simplu” de la Chișinău, din octombrie 2023, cu 1 700 de oameni – cea mai mare de până acum – ați spus, părinte, pe scena Palatului Național „Nicolae Sulac”, că pentru dumneavoastră cel mai frumos cuvânt în limba română este „Dumnezeu”. Și atunci, în spatele scenei, de unde vă ascultam aproape că fără să respir, m-am luminat puțin și am găsit propria explicație la asta: cuvântul „Dumnezeu”, Dumnezeu Însuși ne conține pe fiecare dintre noi, este acolo fiecare eu, iată de ce e cel mai frumos cuvânt. Puteți oare împărtăși cu cititorii revistei „Limba Română” argumentele dumneavoastră mult mai profunde, mai trainice și mai tainice de ce „Dumnezeu” este cel mai frumos cuvânt românesc?

Constantin Necula: Pentru că este o „comoară” de Cuvânt care naște cuvintele! Eu personal am avut bucuria de a iubi limba română din pruncie. Dintâi acasă la Brașov, unde era o limbă română de cartierul Steagul Roșu, și o alta de Șchei, una de școală generală și o alta de liceu. Adică mă plimbam pe coordonatele unei limbi române vii, curat atinse de viață. Apoi am adăugat româna de Maramureș și cea de Oltenia subcarpatică. Am trăit limba română ca pe un basm cotidian și asta m-a dus la concluzia că UN Cineva a creat limba română peste capetele noastre înfierbântate. Cred că am descoperit argumentul ontologic al existenței lui Dumnezeu din acest „trebuia să poarte un Nume”, cum ar spune Marin Sorescu. Așa văd și azi lucrurile. Pentru că este limba prin care sunt apropiat de Dumnezeu cu toate ale mele, frici și biruințe, tristeți și zâmbete, hohote și smerenie. Apoi cuvântul ca atare, gramatical vorbind, ne leagă de limba latină, unde Domine et Deum/s ne artă oarecum vie exclamația Sfântului Toma, Apostolul: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. E un cuvânt-recunoaștere, un cuvânt-exclamație, un cuvânt doxologie prin sine însuși. De aceea îmi place. E construcție ideală de smerită exclamație, mirabilă elocvență în spațiul sacrului. Dacă vrem să ne reconstruim sacralitatea limbajului, avem nevoie să reconstruim punțile de înțelegere că orice cuvânt este un organism cultural viu, fără a uita precedența sa și intuindu-i dinamicii sale orizontul viitor.

I.G.: Este acolo, în cartea aceea pe care ați scris-o împreună cu Mihai Morar, Despre sensul vieții (Bookzone, 2021) și în care vorbiți cuminte despre lucruri esențiale – o carte absolut minunată care ne dă încredere că niciodată nu suntem singuri când suntem cu Dumnezeu și că toate au un sens – ei, bine, părinte, este acolo și această afirmație a dumneavoastră despre puterea cărții, despre puterea cuvântului: „Când îi place cartea, omul de omenie devine un om care poate schimba prin omenia sa omenirea”. Probabil că vi s-a întâmplat să vedeți cum cuvintele, cuvintele în limba română schimbă lucrurile mici și lucrurile mari din jur. Și sunt convins chiar că în fiecare zi contribuiți la asta. Ne puteți destăinui câteva dintre aceste momente.

C.N.: Văd și acum, în viața de zi cu zi, cum se vindecă omul prin cuvintele vieții veșnice, prin Evanghelie. Pentru mine, copil și tânăr crescut în valorile materialismului comunist (deloc dialectic, îndrăznesc a zice), romanele și poeziile m-au ținut viu, în vatra cuvintelor frumoase. Teologia mi-a dat înțelegerea lor din interior. Ca într-un ritual de exorcizare de viață și moarte. Așa am învățat că, de exemplu, cuvântul „antropologie” (eram mâncător pe pâine a tot ce însemna lectură în domeniu) se împlinește în cuvântului „paulinic”, adică antropologia Sfântului Apostol Pavel. Pentru că valoarea cuvintelor nu e dată de cuvinte, ci de conținuturi. Uite, zici „fereastră” și înseamnă „cer” și spui „geam” și înseamnă „cartier”. Spui „la mulți ani” unui tânăr și eviți să spui „la mulți ani” unor pușcăriași.

Mărturisesc, de exemplu, că nu am bănuit ce impact au conferințele mele publice – pe  care mulți dintre colegii mei le socotesc de bufon – până când nu i-am auzit pe oameni ce a mișcat în ei cutare sau cutare cuvânt, fraza cutare ori povestea cealaltă. Eu nu le mai știam. Ei le știau pentru că le schimbase viața câte o frază ori câte un cuvânt. M-au întrebat unii ce școală am făcut să învăț să vorbesc. Le spun mereu: Dumnezeiasca Liturghie! Acolo e izvorul sincerității mele și puterii din cuvintele mele. Atât. Eu doar am învățat să las cuvintele să se așeze în liniște în locul ce și-l doresc.

Momentele de forță ale rostirii sunt cele de la căpătâiul bolnavilor. Acolo simt cum „iese foc din cuvinte”. Chiar cred că Dumnezeu însemnează cu foc inima cuvintelor noastre. Mi-a spus odată o doamnă care agoniza și apoi și-a revenit că auzea cum mă rog la capul ei. Într-adevăr, venisem la locul pomenit de ea, dar nu rostisem niciun cuvânt cu voce tare. Mă rugasem în inima mea. Mi se pare indecent să rostim cuvinte multe la cei care se apropie de întâlnirea din Cer. Și ea auzise cuvintele mele. De atunci sunt extrem de atent și la gânduri, când însoțesc bolnavii. Așa a fost la COVID, când ușile închise de la saloane nu mi-au închis și sufletul celor care se pregăteau să plece. Iar limba rugăciunii mele este română. Distinsă și firească.

I.G.: Să vă fac și eu o mărturisire, părinte, dacă îmi dați voie, poate chiar două. Vă pot spune și eu, cumva ca Miron Costin, cronicarul, că adesea „nu este o altă și mai frumoasă, și mai de folos în toată viața omului zăbavă” decât să vă ascult și să vă citez pe dumneavoastră. „Limba română e simplă, e ca întinderea de mână crăpată a țăranului român către mâna lui Dumnezeu”, ați spus odată atât de simplu și de adânc. Cum să facem loc limbii române și scrisului de mână în aceste vremuri tehnologizate?

C.N.: M-a urmărit toată copilăria sala de clasă de la Muzeul Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului. Pe de o parte, tablele negre pe care se scria cu „cridă”, dar mai ales tablele cu strat de ceară în care incizai literele să crească în cuvinte. Un soi de tăiere-legământ în ceara albinelor, să nu piară fără rost munca la scris. Și atunci mi-am simplificat mult conștiința de școlar. Am scris pentru că îmi plăcea să scriu, nu pentru că aveam de dat un examen ori să îmi scriu tema. Părinții mei, oameni curați și fără multă școală absolvită, dar împliniți în școala noastră, petreceau seri întregi cu noi citind cu voce tare câte un roman ori câte o carte cu schițe policier. Mergeau cu noi la teatru și librăria era locul în care făceau negocieri la sânge cu noi. Nu, nu la vitrina cu jucării. Ci la cărți și rechizite. Ca să nu trădez cartea, tata și-a amanetat ceasul Casio cu 7 melodii (era o avere) ca să-mi cumpere Shogun și romanul lui John Fowles, apărut atunci, Magicianul. Poate că de aceea, la 5 noiembrie 2005, când a murit Fowles, l-am făcut miridă în Liturghie, să-i mulțumesc că m-a ajutat să nu trădez încrederea tatei. Eu așa citeam cartea. Responsabil de bucuria pe care o puteam transmite prin ea.

Sunt conștient că nu mai e așa. Sunt generația care a crescut cu diafilme și discuri de vinil (și ce discuri!). Cu mers pe jos la teatru și operetă – fiind convins că și dacă nu este curent electric, Brașovul fiind victimă unui abuz fără precedent în ceea ce privește confortul omului sub comunism, oamenii-artiști ne vor cânta și încânta. Și nu mi-au trădat încrederea niciodată. De aici trebuie început. Selecție de informație și responsabilizare a mediilor culturale ca să nu trădeze sufletul curat doar pentru rating. Am rugat studenții să scrie de mână poezii și texte din Scriptură, să fie un soi de copiști de taină ai frumuseții. Nu sunt toți atenți la nuanța de grijă din această temă. Nu cred că avem nevoie de cursuri de caligrafie cât de voința de a ne mai face fișe de lectură, notițe scrise și colorate. Plăcerea cititului sistemic are în ea ceva din rugăciunea în ritmul liturgic al Bisericii. Apoi am avut de descifrat multe manuscrise – inclusiv unul strașnic de frumos al Sfântului Andrei Șaguna – și texte vechi. Cu litere chirilice ori latine din răsăritul scriiturii cu litere latine. Am scris de mână în greacă, latină și ebraică. O încântare, o Cântare a Cântărilor iubirii de oameni. Licența, disertația de studii aprofundate și teza de doctorat le-am scris de mână. Riguros și sistematic. Traducerile publicate – vreo patru cărți și multe texte și textișoare – le-am scris dintâi de mână. Privesc din lateral pe coala de hârtie (galbenă, dacă am) cum se așază umedă cerneala și strânge lumina în ea. E fascinant. Când traduc așa, tihnit, simt că fac o priveghere la limba română. Apoi de fiecare dată când am lucrat în biblioteci (Padova, Florența, Pamplona sau Munster, Oxford sau Paris) ori în librării, am notat de mână. Am zeci de caiete și carnete ce cuprind bibliografie și cuprinsuri de cărți. Unele șed cuminți în beci. Cel mai probabil nu vor mai folosi nimănui în afară de mine, care m-am salvat prin ele. Dar mie, copil evadat din comunism cu sete de carte, mi-au fost trepte spre Cer.

Cred că asta trebuie să facem. Să le facem sete de carte, de verb curat, de scris-citit. E greu? Aproape imposibil. Dar este cel mai pașnic război din cele cu mediocritatea. Pentru că noi trăim acum nu tehnologizarea, ci validarea mediocrității ca artă a supraviețuirii. Cum facem? O luăm cu „încetucul” – cum spun ardelenii – și propunem celor care înțeleg să rescriem gânduri și să facem minuni de carte. Frumos editată și crescută în arta tipografică. Vă asigur că orice carte bine tipărită incită copiii la scris de mână. Vor și ei să fie mașină de tipărit și scriitor, și copertă, și filă, și poveste.

I.G.: Iar cealaltă mărturisire este, și o spun aici ca să rămână dovada cuvântului scris, că m-am bucurat nespus că mi-ați cumpărat în ziua aceea toate cărțile de la librăria „Librarius” și că de pe scenă ați citit din cartea mea cu Sergiu Beznițchi, Π CUVÂNT: Jocurile foamei de cuvinte textul acela, poemul: „I se spune viță de vie pentru că a rămas vie în toate vremurile în care aici nimic nu a fost mai tainic și mai de preț decât pâinea și vinul. De aici ne tragem vița. Un vin dârz. Un vin din popor. Un vin cu capul sus. Așa cum am trecut prin istorie”. Ce ne-a ținut vii ca neam prin vremuri, părinte? Că Cine – știm…

C.N.: Unitatea cu Cine. Suntem zburdalnici în bârfă și „fălsuitori” în ce privește valorile. La noi, și nu numai la noi, patriot e guralivul care urlă că nu merge la război, și nu tânărul care tocmai mușcă țărâna să urle prostul a libertate. Medic e vânzătorul de medicamente, nu vindecătorul cu vorbă cuminte și știință de carte. Lider este megieșul cu lăcomia, nu lacomul în a face bine. Ce ne-a ținut ca neam nu-i de la noi toți, ci de la unii dintre noi care au pus inima lor bătaie inimii Țării. Și cred că ne va împlini ca neam împlinirea Fericirilor rostite de Domnul Iisus Hristos. Cu fiecare împlinire a fericirilor te apropii de Cer, dar dai și conținut Neamului tău. Nu ne piere Hristos și pentru că mai avem încă sfinți. În fibra noastră e un Sinaxar de sfinți care țin neamul. Tăiați de iatagane ori zdrobiți de șenile, ei urcă Neamul pe Cruce și acolo suntem chemați. Știți, la a Doua Venire vom vedea mai bine ce ne-a ținut vii. Și acolo vom fi toți. Nu scăpăm niciunul judecății cu milă a Domnului. Știți, îmi închipui cum vom pune ochii în pământ dinaintea Bădiei Mihai Eminescu, strașnicului Ion Creangă, cerescului Vasile Voiculescu, fragilului Grigorie Vieru ori distinsei Leonida Lari – ca să spun puțini și dragi – că nu am știut noi cum s-a frământat lacrima lor în lutul învierii noastre. Iar lutul e limba română. Care ne ține vii ca neam peste vremuri, vremuitori și viermuitori.

Igor GUZUN in dialogue with Constantin NECULA: “I’ve just learned to let the words settle quietly into the place they want”

Keywords: Priest Constantin Necula; faith; Romanian language; „Fains & Simplu” conference

This dialogue between the writer Igor Guzun and the priest Constantin Necula records the “Fain & Simplu” conference, which took place in Chisinau in October 2023, brought together 1,700 people and became a true cultural event. University professor Dr. Constantin Necula, one of the most beloved Romanian priests, also attended this conference – the largest so far.

“I have lived the Romanian language like a daily fairy tale and that led me to the conclusion that Someone created the Romanian language over our fevered heads,” confesses Father Constantin Necula. In addition, he pointed out: “The Romanian language is the language through which I am close to God with all my fears and victories, sorrows and smiles, laughter and humility.”

In the space of this interview, the two interlocutors talk about the power of the word, about the books that father Constantin Necula wrote with such simplicity and depth, about the joy and importance of handwriting and about other fundamental things for human life.