Despre înţelegerea comunicării publice

În lumea în care trăim, comunicarea adecvată poate ajuta acțiunea oamenilor în vederea (re)construcției unei societăți organizate, a unei ordini sociale în care oamenii își articulează, concertează atitudinile, comportamentele, fără să ajungă la conflicte. Din ce în ce mai mulți au în minte doar reușita materială și urmăresc doar consecințele așteptate, dorite, vrute ale atitudinilor și comportamentelor, de aceea ajung să folosească promisiunile înșelătoare, intrigile, viclenia, chiar bâtele, săbiile sau pistoalele pentru a defini situațiile și a calcula cât pierd-cât câștigă.¹ Interacțiunile socioculturale cer participare, implicare rațional motivată, dar apar adesea și influențări toxice, manipulări. Cei care au darul folosirii corecte a gândirii și limbajului ar trebui să știe că fiecare „interlocutor” pleacă de la orizontul lui al lumii trăite și interpretate atunci când se raportează la lumea celuilalt, la lumea socialului, pentru a negocia definirea situației în care se află, în care se desfășoară relaționarea, interacțiunile.

O situație este un „decupaj” în lumea trăită, limitată de o temă a intereselor concrete, agregate ale celor implicați și ale proiectelor lor de acțiune. O situație trebuie definită de către cei implicați care adoptă rând pe rând rolurile de emițător, receptor și martor, cu perspectivele aferente din care o văd. Lumea trăită în situație oferă celor care comunică contextul, resursele și stocul de evidențe socioculturale din care-și iau modelele descriptive și explicativ-interpretative care sunt resursa punerii de acord în privința a ceea ce se petrece în lumea naturală, socială și în cea interioară. Neînțelegerile asupra definirii situației provin din diferitele moduri de se referi la aceste lumi.

H. Lasswell propunea să înțelegem activitatea comunicațională pe baza răspunsurilor la întrebările: cine spune? ce? cui? prin ce canal? cu ce efecte? I se poate reproșa că a schematizat prea mult, deoarece co-municarea nu se desfășoară doar într-un singur sens, ci ia forma unui ciclu comunicațional în care interlocutorii sunt, rând pe rând, emițători, receptori, martori. Cel care emite un mesaj (așa cum și l-a construit în „minte” pentru a-l exprima) folosește de obicei limbajul articulat. El pune în cuvinte o informație cu semnificație din lumea naturală, socială, din starea sa interioară, caută să-l interpeleze pe celălalt, să obțină de la el alte informații, să-l facă să se comporte într-un anumit mod, să-i provoace emoții, să afle dacă mesajul este receptat așa cum a fost emis. Un om poate transmite un mesaj lăsând să-i scape un zâmbet, făcând cu ochiul sau tăcând semnificativ, dar limba vorbită este mijlocul cel mai folosit în comunicare. De fapt, a comunica înseamnă a ne exprima prin toate limbajele cărora le pricepem „codurile”. Construim în minte un mesaj pe baza a ceea ce luăm din „tezaurul universal de memorie”, din „rezerva comună”, din „stocul propriu” de cunoștințe și experiențe, iar pentru a-l exprima folosim cuvintele limbii vorbite, gesturile, mimica, limbajul trupului. Dacă nu cunoaștem, nu stăpânim posibilitățile limbii, pot interveni obstacole în calea înțelegerii mesajului care poate fi trunchiat, filtrat, distorsionat. Se poate, de asemenea, ca limba să nu conțină cuvintele, expresiile care să surprindă toate „meandrele” gândului. Mesajul pus în cuvinte poate transmite celuilalt o informație, poate interzice, intimida, sfătui, sugera... Emițătorul mesajului poate purta haină preoțească, uniformă de polițist, halat de medic, se poate afla în amvon, în BMW-ul poliției, în sala de operație, poate fi aflat la tribună, la catedră, la microfon și atunci are o anumită poziție în relația de (co)producere a mesajului. Dacă interlocutorii sunt „față în față”, atunci ei pot completa cuvintele cu gesturi, pot „repara” împreună mesajul, pot da exemple, pot încerca să se pună în locul celuilalt pentru a sesiza reciprocitatea perspectivelor.

Sigur că se poate comunica prin scrisori, telefon, fax, e-mail și atunci se fac alți pași către o „comunicare totală” (la care nu știm dacă vom ajunge vreodată...). În aceste cazuri intervine rolul canalului de transmitere cu efectele sale asupra comunicării: zgomot, bruiaj, întârzieri, întreruperi...

Receptorul nu pricepe mesajul emițătorului dacă a fost formulat defectuos, dacă a fost prea concis sau redundant, dacă nu a fost auzit cum trebuie din cauza „zgomotului”, dacă „prinde din zbor” câte ceva din ce-l interesează, ce-i place, ce-i „sună bine”, ce-l amuză... Nu putem reține sau pricepe tot ce spun ceilalți. Nu putem capta, reține, pricepe totul. Ar însemna să fim „pe aceeași lungime de undă” unii cu alții, dar, oameni concreți fiind, selectăm din mesajul celuilalt (celorlalți). O „decodificare” mai bună putem face dacă suntem din aceeași „lume trăită”, dacă trăim în aceeași etno-sociocultură, dacă vorbim aceeași limbă. Oamenii „traduc” mesajul, și-l fac inteligibil, îl interpretează raportându-se la cadre de referință. Dacă avem același cadru de referință, decodificarea mesajului va fi mai ușoară și va dezvălui mesajul aproape așa cum a fost conceput, fiindcă putem folosi „rezerva de cunoștințe și experiențe” ca schemă de interpretare a trecutului, prezentului și anticipărilor.² Această „rezervă” conține cunoștințe și experiențe stocate în funcție de originea socială, de educație, de vârstă, rezervă pe care unii și-o pot îmbogăți sau sărăci pe măsură ce trăiesc experiențele vieții. Atât din perspectiva emițătorului cât și a receptorului, comunicarea e parțială, selectivă, interpretativă, dar interlocutorii dispuși să se înțeleagă unii pe alții pot realiza o permanentă retroacțiune (feedback).³

Componente ale comunicării în relația interpersonală și în grup se regăsesc și în cazul comunicării publice care are însă o seamă de particularități, după cum se desfășoară la nivelul unei școli, al unei firme, într-o comunitate locală, într-o țară sau la nivel internațional. De exemplu, comunicarea ierarhică, „pe verticală” (de „sus” în „jos”) reprezintă calea privilegiată de „circulație” a informațiilor oficiale care „emană” de la „centrele de decizie” către „ceilalți”, direct sau prin intermediari (servicii de relații cu publicul). Informații pot veni spre „centrele de decizie” (de „jos în sus”) prin intermediul „cutiei de sugestii și reclamații” ori ca în armată.⁴ „Zvonurile”, „știrile pe surse” sunt „tipuri aparte de comunicare”⁵, ca și informarea falsă („fake news”) care au efecte importante asupra reglării organizaționale și asupra acțiunii colective.⁶

Informații false, minciuni se transmit „de când lumea”. Totuși fake news-urile, „știrile false”, informațiile deformate în mod deliberat, destinate răspândirii lor în scopuri comerciale, politice sau ideologice, sunt strâns legate de mass-media actuale, de rețelele sociale, de internet. Mulți dintre cei care le primesc par să știe că sunt știri false sau informații false (deși devine tot mai complicat de distins adevărul de fals...), fiindcă acestea (infox sau intox) sunt pe site-uri web, rețele sociale, forumuri, grupuri private etc. și se referă la orice fapt, eveniment, personalitate, la toate domeniile (finanțe, politică, economie, educație, cultură). Informațiile neverificate pot fi diseminate, distribuite foarte rapid. Creatorii conținuturilor false (trolii) știu bine acest lucru și profită în primul rând de mulțimea și de disponibilitatea „idioților utili”. Împreună influențează opinia publică asupra problemelor sociale, politice, medicale. Fake news-urile devin instrument de manipulare și prin folosirea altor tehnici de influențare sofisticate (cum sunt imaginile și videoclipurile false). Dar autorii și distribuitorii de știri false nu sunt singurii vinovați de răspândirea lor. Toți cei care retransmit astfel de informații contribuie la creșterea puterii lor de influențare. Pentru a evita căderea în capcanele puse de autorii infox, intox și de idiotii lor utili, trebuie verificate sursele informațiilor înainte de a le distribui mai departe. Acest lucru este important, mai ales când informația provine de la un site web necunoscut, de la un autor despre care nu se știe dacă este „jurnalist”, „analist”, „expert”... Pentru a afla dacă informațiile care circulă pe internet, pe rețelele de socializare sunt de încredere, trebuie să aflăm date despre autori, domeniul lor de expertiză, publicațiile lor. Pentru un articol, de exemplu, trebuie analizat site-ul pe care este publicat. Ortografia, data creării, aspectul site-ului etc. pot oferi multe indicii. În ceea ce privește fotografiile, instrumentele actuale (precum Google Images) sunt esențiale pentru autentificarea celor false. Trebuie privite cu atenție și titlurile, iar dacă sunt foarte provocatoare, scrise cu majuscule, cu culori țipătoare, dacă sunt aglomerate pe banda de jos a ecranului tv, trebuie evitate, sau citite cu mari rezerve. În fața creșterii continue a cantității știrilor false, mass-media (care se respectă) ar putea oferi cititorilor servicii de verificare a informațiilor transmise (în special preadolescenților, analfabeților funcționali, credulilor – foarte expuși în rețelele sociale...). E important ca oamenii să facă efortul să diferențieze adevărul de fals pentru a fi mai protejați, fiindcă în spatele știrilor false se ascund strategii ce vizează manipularea lor, a opiniei publice, slăbirea statelor și a instituțiilor acestora...

Atunci când analizăm comunicarea la nivel societal ar trebui să începem cu rezolvarea dificilei probleme a identificării emițătorului și a receptorului. Cine emite mesaje la acest nivel? Pentru cine? Prin ce canale (radio, TV, rețele sociale, internet, tik-tok etc.)?⁷. Un canal de transmitere poate fi în concurență cu altele și ar trebui urmărite efectele acelei concurențe (canalul care transmite „ce e normal” pentru „opinia publică” poate să nu aibă aceeași audiență precum cel care transmite informații contradictorii, manipulatorii...). Deținătorii canalelor pot influența receptorii (cetățenii, locuitorii) și puterea publică, iar canalele pot fi controlate de către putere.

Cine e „receptorul” la nivel societal? Este „masa”? Sunt oamenii o masă nediferențiată? Într-un stat totalitar, se poate, dar și în societatea democratică, în care se spune că fiecare om contează, are ceva de spus, nu este pion, marionetă sau „idiot cultural”? În fața televizorului nu stă o „masă de oameni”, ci oameni concreți aparținând unor categorii socioprofesionale diferite, de sex și vârstă diferite, cu niveluri de educație, statut matrimonial diferit, cu origine socială diferită, rezidenți în orașe sau sate etc. „Masa” este mulțimea de patroni, deputați, educatori, muncitori, studenți, elevi etc. Proprietarii canalelor pot identifica publicuri-țintă, categorii socioprofesionale-țintă pentru care transmit „telenovele”, „glume”, „manele”, „talk-show-uri”, „profeții despre trecut”, proorociri etc. Dintre urmăritorii direct țintiți sunt recrutați „idioții utili” ai „trolilor” ⁸...

Se realizează un feedback la nivel societal? Dacă e vorba de co-municare, în mod normal, ar trebui să se realizeze și la acest nivel schimbul de mesaje, în afară de faptul că oamenii ar avea posibilitatea „să schimbe canalul” prin care le vin mesajele etc.

Atunci când se urmăresc efectele comunicării la nivel societal, unii vorbesc de faptul că se produce o „uniformizare culturală”, alții, dimpotrivă, vorbesc de o „diferențiere culturală”, unii spun că prin explozia „comunicării de masă” se distruge „elita”, că oamenii ajung să nu mai citească, să nu aprofundeze, ci să accepte fără discernământ amalgamul informațional care-i inundă, că mulți dintre cei care se uită la televizor, care caută pe internet ajung să-și piardă – dacă au avut – punctele de reper.⁹ Desigur, efectele comunicării la nivel societal sunt benefice: oamenii publicului capătă încredere în capacitatea lor de a descrie, explica, înțelege, de a alege și de a-și afirma gusturile, valorile, convingerile, un număr crescând poate refuza să mai lase altora grija de a ști, de a afla pentru ei, de a li se spune și impune cu forța ce e bun pentru ei, de a le spune ce ar trebui să vadă, ce să afle, ce să nu afle....

Mulți sociologi ai comunicării se ocupă de „influențarea clienților potențiali” (prin „persuasiune clandestină”, „seducție subliminală”), de modul prin care mijloacele multimedia pot modifica intențiile de vot.¹⁰ Unii dintre ei se ocupă de strângerea și prelucrarea unor date privind comunicarea și tehnologia informațională, privind „suprainformatizarea”, „informatizarea oarbă”, „administrarea informației”, „mass-media în viața publică”, metode și tehnici ale analizei de conținut a mesajelor¹¹.

Am tradus și am scris prefața cărții La communication publique, în care autorul, Pierre Zémor¹², vine cu numeroase precizări privind delimitarea câmpului comunicării publice, instituțiile emițătoare, principii și finalități ale acesteia, complexitatea relației de comunicare, analiza formelor comunicării publice, prezentarea modalităților de organizare a acesteia (funcții, structuri și politici de comunicare, coerența relațiilor cu profesioniștii comunicării și cu publicul), analiza comunicării în procesul decizional etc. Comunicarea, spune Pierre Zémor, se leagă de gândire și de acțiune, îndeplinind funcția de liant social. Comunicarea publică nu ocupă tot câmpul comunicării, dar este importantă fiindcă însoțește aplicarea regulilor „jocului social” și are funcțiile de a informa, de a contribui la asigurarea relaționării sociale, de a însoți schimbările comportamentelor oamenilor și organizațiilor. Pentru că are de facilitat identificarea interesului general, a semnificațiilor și relațiilor sociale, se așteaptă ca ea să contribuie la alimentarea cunoașterii civice, la facilitarea acțiunii publice și a dezbaterii democratice. Informațiile de utilitate publică sunt complexe deoarece „interesul general” rezultă dintr-un „compromis al intereselor” indivizilor și grupurilor societății, din dezbateri, din negocieri care pot fi, la un moment dat, consfințite prin legi, dar care rămân întotdeauna deschise controverselor, recursului... Într-o democrație, informațiile de utilitate publică vehiculează drepturi și obligații ale cetățenilor și ale instituțiilor publice, date despre educație, sănătate, protecția mediului, investiții, resurse funciare și financiare, amenajarea teritoriului, infrastructură etc. (unii vorbesc despre „inconvenientul” de a însoți politici și strategii ale căror rezultate nu vor fi vizibile decât... „mai târziu”). Complexitatea crescândă a mediului sociouman a fost însoțită de multiplicarea și diversificarea instituțiilor și serviciilor publice. „Statul prudent” se desprinde de (multe dintre) prerogativele sale atunci când prefecții, consiliile județene, locale, serviciile departamentale etc. își afirmă existența și tind să comunice cu cetățenii, „să se apropie de ei”. Acest fapt ar putea însemna ca decidenții publici să devină mai ușor de identificat, să nu mai fie „fantome omniprezente”, iar „comunicarea” să nu se mai reducă doar la transmiterea unidirecțională și univocă de informații publice „conform legii”... „Prin tradiție” însă, cetățenii „suportă” autoritatea instituțiilor publice și reacționează cu mai mult sau mai puțin succes atunci când acestea îl ignoră sau îi transmit mesaje confuze... Ei pot fi atașați serviciului public dacă văd schimbări de atitudine, dacă văd că „funcționarii” știu să vorbească, să asculte, să dialogheze..., fiindcă ei nu sunt doar clienți ai serviciilor, ci și „contribuabili” care vor să li se iasă în întâmpinare, să li se anticipeze așteptările, să fie ascultați.

Accesul la informații publice este un drept, dar acestea nu ar trebui să fie nici atât de multe și greoaie încât să nu mai suscite atenția, interesul¹³... Astăzi, cetățenii pot avea acces la rapoarte, studii, dări de seamă, procese-verbale, statistici, directive, instrucțiuni, circulare, descrieri ale procedurilor etc. Orice document public poate fi comunicabil, consultabil gratuit (sau copiabil la un preț stabilit), „în condițiile legii”. Accesibilitatea informației este condiționată de simplificarea condițiilor de folosire a informațiilor, a datelor. Se poate ca funcționarul public să nu mai fie perceput ca anonimul cu „cotiere” retras în spatele ghișeului, ferindu-se să răspundă întrebărilor incomode, se poate ca localurile serviciilor publice să fie renovate, reamenajate pentru a evita aglomerația, cozile, concomitent cu modificarea orarelor în funcție de particularitățile locale, cu punerea la dispoziția cetățeanului a fotocopiatoarelor, a distribuitoarelor de vignete, de timbre, odată cu digitalizarea întregului sistem.¹⁴

Asemenea eforturi se pot dovedi neputincioase dacă cetățenii, contribuabilii etc. aduc doar reproșuri funcționarilor, clasei politice, responsabililor publici, sau campaniilor de informare (privind prevenirea corupției, lupta contra drogurilor, denunțarea violenței conjugale, problema siguranței pe drumurile publice, „fără penali în funcții publice”, decăderea discursului politic¹⁵) că nu sunt anunțate, sau sunt amânate, neduse până la capăt, uitate, că e mereu mare distanța dintre vorbe și fapte... Comunicarea publică are la bază o etică a respectării de către fiecare a gradului de consens social înglobat în mesaj pentru a se diferenția de propagandă, de manipulare. Există principii deontologice în mass-media și acestea nu ar trebui uitate de către lucrătorii domeniului (care pot să nu păstreze secretul unui dosar în anchetă, care amestecă toate informațiile privind cauzele producerii unui accident de către un drogat, a fugii din țară a unui politician penal, care fac înscenări proprii pentru a reconstitui un eveniment, care propun propriul eveniment reconstruit într-un platou sau într-o cameră de hotel¹⁶). Responsabilitatea unor asemenea stări de lucruri revine și decidenților publici care devin uneori sirene narcisice ale spectacolului televizat pe baza unei catastrofe reale¹⁷...

Înțelegerea activității comunicaționale presupune lectura cu interes și cu tragere de inimă și a altor cărți de „știința comunicării”, „arta comunicării”, sociologia comprehensiunii semnificației, sociologia comprehensiunii interacțiunii, teoria acțiunii, cărțile lui J. Habermas despre activitatea comunicațională¹⁸. Mă refer la înțelegerea importanței comunicării de către oamenii publicurilor și lucrătorii din mass-media, de către cei care se pregătesc să devină politicieni. Speranța unora dintre cei care scriu despre comunicarea publică și mass-media este ca oamenii să devină consumatori critici ai conținuturilor... Adică să identifice forțe care ghidează creația, distribuția și expunerea la știri, informații, divertisment, publicitate, să distingă procesul industrializat al producției de mesaje care implică cererea și oferta de material informațional, sistemul interconectat de industrii media inseparabil legate unele de altele, ale cărei produse ne iau cotidian cu asalt. În condițiile fragmentării, segmentării publicurilor, al globalizării, conglomerării, convergenței digitale, este important să avem o „imagine de ansamblu” a acestor evoluții și a consecințelor lor¹⁹. Totul se leagă astăzi: ziarele, revistele, televiziunea, înregistrările, filmele, publicitatea, relațiile publice, fără a uita de site-uri web, bloguri, e-mail. Mulți dintre noi am crescut cu ziare, cărți, reviste, CD-uri, radio-tv, probabil cu computer, internet. Dacă am fost mereu în contact cu ele, am văzut și auzit multe, știm ce ne place și ce nu. Dar nu toți știu în ce constă implicarea guvernelor, întreprinderilor, cercetătorilor, membrilor publicurilor, organizațiilor, ce rol are sociocultura în ceea ce citim, vedem, auzim. Consumatorul critic de mesaje multimedia (își) pune întrebări și caută răspunsuri, caută să priceapă, să-și facă inteligibile semnificația și importanța relației socioculturii cu mass-media, modul în care acestea ne afectează zi de zi viața în familie, comunitate și societate, care sunt tendințele actuale și viitoare ale comunicării. La ora actuală, folosind un telefon mobil, consumatorul critic poate viziona filme, juca jocuri video, descărca și asculta muzică, poate citi un ziar sau o revistă. Nu se putea întâmpla asta cu câțiva ani în urmă... Ne dăm seama ce impact au și vor avea aceste tehnologii (și altele care sunt pe cale de a se naște...) asupra noastră, asupra societății, asupra conținuturilor TV, jocurilor video, muzicii, companiilor de film etc.? Foarte multe milioane de oameni au acces la sute de canale tv, radio (radio prin Internet) difuzate prin cablu, satelit, au acces la știri, muzică în flux pe Web, au computere, VCR-uri, CD playere, DVD-uri etc. Odată cu explozia noilor tehnologii informatice oamenii au acces la conținuturile tipurilor de media. Convergența se produce atunci când conținutul produs în mod tradițional și limitat la un singur dispozitiv de transmitere apare din mai multe, când audiența e foarte largă, dispersată geografic, diversă, când formatele sunt construite pentru diferite tipuri de persoane²⁰ și s-au înmulțit rețelele de cablu, de sateliți etc.

Interacțiunea, interrelațiile a doi-trei indivizi implică gândirea, emoțiile, vorbirea, semnele, gestica, mimica, mâinile, chiar hainele pe care le îmbracă²¹, pentru a da, a transmite/primi un sens. Comunicarea interpersonală mediată este tipul de comunicare asistată de un dispozitiv. În această formă de comunicare, pixul, hârtia, telefonul, computerul permit interacțiunea publică în alt mod decât cel direct (șeful poate vorbi cu angajații în biroul său, în sala de ședințe sau prin e-mail; profesorul se poate adresa direct studenților în amfiteatru sau online, pe zoom sau skype). Între aceste tipuri de comunicare sunt diferențe, dar asemănarea esențială este aceea că implică mesajele și componentele necesare.

Sursa care inițiază mesajul poate fi o persoană sau mai multe, organizații (o bancă trimite o notificare unor clienți despre care poate avea sau nu cunoștință). Codificarea este procesul prin care sursa traduce gândul, ideea, astfel încât acestea să poată fi percepute de către receptori. Codificarea făcută de emitent continuă și în creierul receptorului. Emițătorul poate transmite direct un mesaj (un angajat își poate cere scuze direct unui șef că a lipsit o zi de la muncă, și atunci corzile vocale, mușchii feței, întregul corp va fi implicat în transmiterea mesajului), dar o poate face și telefonic, și atunci undele sonore ale corzilor sale vocale sunt transformate în impulsuri electrice (telefonul este o tehnologie de mediere care face parte dintr-un sistem tehnic de transmisie). Înainte ca un receptor să poată primi și da un sens mesajului unei surse, impulsurile transmise sunt convertite în semne pe care creierul le poate pricepe. Decodificarea este inversul procesului de codificare. În cazul comunicării interpersonale, decodor este creierul. MP3 playerul decodifică impulsurile de pe un disc, televizorul decodifică mesajele în mod specific etc.

Mass-media îndeplinește cererea de informare, divertisment, companie, supraveghere, interpretare, educație, iar oamenii pot împărtăși materialele pe care le citesc, privesc, ascultă, cu alte milioane. Această împărtășire este posibilă datorită naturii industriale a activității de producție și distribuție a mesajelor, a potențialului de distribuire a aceluiași mesaj către un număr mare de oameni. Mesajul trece prin linii aeriene, telefonice, canale media pentru a ajunge la receptor care decodifică electricitatea, o transpune în sunete pe care omul le decodifică și transmite un feedback. Dar, să ne gândim la o conferință de presă transmisă de sute de reporteri de la ziare, TV, radio etc. milioanelor de oameni din țară și din străinătate, sau la un film transmis pe Netflix și văzut de milioane de oameni de pe glob... Conectarea unui număr mare de oameni pentru a împărtăși același material, aproape instantaneu, a devenit o practică standard pentru industria de televiziune, internet, radio, cablu, satelit²². Milioane de oameni pot primi aceleași mesaje într-un timp (destul de) scurt. Oameni departe fizic unul de altul, care (poate) nu au nicio relație, urmăresc aceleași știri, ascultă aceeași muzică, citesc aceleași articole... În același timp, să avem în minte faptul că materialele media sunt construite, adică ceea ce văd și aud oamenii nu este realitatea pură, ci mai curând o creație, o construcție, un scenariu (sau scenarii) despre realitate. Să nu uităm, de asemenea, că aceste materiale, conținuturi sunt produse de către firme, organizații care viețuiesc în ambientul comercial, iar necesitatea de a face venit, profit, cere distribuirea materialelor printre... reclame, publicitate (partea cea mai importantă în mintea celor care gestionează producerea și desfacerea conținutului mass-media la ora actuală). Să avem în minte că materialele media, conținuturile sunt create, construite și distribuite în cadrul unei (unor) politici, în cadrul unor reglementări specifice pentru mass-media (inclusiv decizii ale unor instanțe de judecată privind restricțiile pe care guvernul le impune mass-media), în cadrul luptei între „interesele diverselor grupuri”... Mediul politic influențează conținutul media, ideile din mass-media au implicații politice, ideologice, iar re-prezentările lor joacă un rol important asupra modului în care oamenii înțeleg realitatea comunitară, societală. Deci, e importantă capacitatea oamenilor de a se gândi la implicațiile etice ale activităților firmelor media, e importantă conștientizarea influențelor politice care modelează mesajul media, e importantă capacitatea de a examina semnificații culturale, comerciale, politice ale mesajului media, de a pricepe implicarea mass-media la nivel de individ și societate²³.

Mass-media organizează lumea într-o serie de povestiri pe care oamenii le (re)cunosc din mesaje de divertisment, știri, informații, publicitate. Destinatarii mesajelor media își implică și ei mintea, emoțiile, propriile personalități în materialele pe care le citesc, le urmăresc... Pe unii îi enervează, alții le admit imediat, alții le resping sau le „interpretează”, le schimbă. Re-prezentările mass-media joacă un rol în modul în care oamenii societății înțeleg realitatea societală, iar unora le place ceea ce văd, ce aud, altora nu, alții se plâng, se pot revolta²⁴...

Închei cu dificultatea (dar nu imposibilitatea) înțelegerii importanței comunicării publice. Insist asupra ideii de a ne documenta cu toții mai bine în privința comunicării publice, a mass-mediei și a aplica ceea ce învățăm (când spun toți, mă refer și la oamenii publicurilor, și la lucrătorii din mass-media, și la cei care se pregătesc să devină politicieni), să ne documentăm în privința comunicării publice, iar apoi să aplicăm ceea ce învățăm... Speranța unora dintre cei care scriu despre comunicarea publică este ca oamenii societății democratice să devină consumatori critici ai mass-media...

Repere bibliografice:

Cuilenburg J. J. Van, Scholten O., Noomen G. W., Știința comunicării, București, Humanitas,1998

Greifeneder R., Jaffe M., Newman E., Schwarz N. (coord.), Psihologia Fake News. Acceptarea, distribuirea și corectarea informațiilor false, București, Trei, 2021

Habermas J., Morale et  communication: conscience morale et activité communicationnelle, Paris, Editions du Cerf, 1986

https://www.youtube.com/watch?v=YovQFSl8NFM (Accesat pe 5 ianuarie 2024)

Laulan A.M., La Résistence aux systèmes d’information, Paris, Retz, 1985

Olson M., Logique de l’action collective, Paris, PUF, 1978

Pedler E., Sociologia comunicării, București, Cartea Românească, 2001

Rouquette M. L., Les rumeurs, Paris, PUF, 1975

Schutz A., Le Chercheur et le quotidien, Paris, Meridiens-Klincksieck, 1987

Zemor P., La communication publique, Paris, PUF, 1995

Note:

¹ Poate fi citită cu folos Conflit. Comprendre et pouvoir agir, Editions Chronique sociale, Lyon, 2005.

² A. Schutz, Le Chercheur et le quotidien, Meridiens-Klincksieck, Paris, 1987.

³ Retroacţiunea este posibilitatea definirii traiectoriei viitoare prin acţiuni trecute; ea poate fi simplă precum reflexul, sau mai elaborată pentru a determina o linie atitudinală și de comportament.

⁴ Dacă se respectă regulamentul, soldatul iese la „raportul”  plutonului, companiei, batalionului, regimentului; într-o firmă, patronul comunică direct cu muncitorii sau prin intermediul reprezentanţilor acestora etc. În unele ţări s-a instituţionalizat, s-a legalizat dreptul la exprimare directă (pentru a se evita „cercul vicios birocratic”, cum spune M. Crozier), pentru a se evita rigidizarea  circuitelor comunicării... Dar se comunică şi „lateral”, „oblic”, „pe alte căi”, atunci când, pentru a ajunge la director, „se tratează” cu secretara, cu portarul (în aceste cazuri vorbim de „manifestări patologice” ale comunicării).

⁵ M. L. Rouquette, Les rumeurs, P.U.F. Paris, 1975.

⁶ M. Olson, Logique de l’action collective, P.U.F., Paris, 1978; G. Adam, Le Pouvoir Syndical, Dunod, Paris, 1983; R. Sainsaulieu, L’Identite au travail, FNSP, Paris, 1977; L. Boltanski, Les Cadres, Minuit, Paris, 1982 etc.

⁷ E. Pedler, Sociologia comunicării, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001.

⁸ R. Greifeneder, M. Jaffe, E. Newman, N. Schwarz (coord.), Psihologia Fake News. Acceptarea, distribuirea și corectarea informațiilor false, Editura Trei, București, 2021.

⁹ J. L. Missika, S. Wolton, La Folle du logis. La télévision dans les sociétés démocratiques, Gallimard, Paris, 1983.

10 A. M. Laulan, La Résistence aux systèmes d’information, Retz, Paris, 1985; S. Turkle, Les Enfants de l’ordinateur, Denoel, Paris, 1986; J. Cazeneuve, Les Pouvoirs de la télévision, Gallimard, Paris, 1970; Les émissions politiques à la télévision, în „Hermes” 17-18/1995 etc.

¹¹ J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Humanitas, 1998

¹² La communication publique, Paris, PUF, 1995 (Disponibil: https://www.euroinst.ro/titlu.php?id=90) 

¹³ De exemplu, atunci când „se dă o ordonanță”, o „hotărâre a guvernului” etc. urmate de puhoaie de amendamente şi metodologii de aplicare cărora nici cei mai „versaţi” juriști nu le mai dau de capăt, „darămite simplul cetăţean”...

¹⁴ Cât de răspândite sunt asemenea practici la noi pot spune sondajele, anchetele calitative, convorbirile de profunzime (dacă se fac)...

¹⁵ https://www.youtube.com/watch?v=YovQFSl8NFM (Accesat pe 5 ianuarie 2024)

¹⁶ Se poate urmări cu folos filmul de pe Netflix Corespondenți speciali (disponibil în ianuarie 2024).

¹⁷ https://www.news.ro/justitie/tragedia-odorheiu-secuiesc-tribunalul-mures-decide-miercuri-mentine-controlul-judiciar-modifica-masura-preventiva-patronul-firmei-executa-lucrarile-canalizare-internatul-carui-perete-s-prabusit-1922400524532023121621437816.

¹⁸ J. Habermas, Morale et  communication: conscience morale et activité communicationnelle, Editions du Cerf, 1986.

¹⁹ Ascensiunea mediei digitale, internetul, jocurile video, playerele MP3, telefoanele mobile etc. și interconectarea lor cu mijloacele de informare în masă tradiționale: ziarele, revistele, televiziunea analogică.

²⁰ Noțiunea tradițională de public ca număr mare de anonimi s-a schimbat pe măsura divizării acestuia ca număr și caracteristici. Și diversitatea dispozitivelor a indus o fragmentare a audiențelor…

²¹ https://www.puterea.ro/politica-si-fashion-ce-spun-hainele-despre-politicienii-nostri/ (Accesat pe 4 .01.2024).

²² La fel de semnificativă este conectarea, diseminarea, împărtășirea (ceva mai lentă) prin ziare, reviste, cărți, panouri publicitare și alte mijloace de informare în masa.

²³ Cea mai bună apărare împotriva dezinformării o reprezintă buna guvernare, spune Alina Bârgăoanu, membră în Consiliul Consultativ al European Digital Media Observator, expert în combaterea știrilor false și a dezinformării. Mai ales după războiul declanșat de Rusia în Ucraina, întreaga regiune este prinsă în războiul informational, desigur că și România e asaltată de naraţiuni false şi de campania propagandei antioccidentale ruse, în încercarea de a slăbi încrederea în autorităţi, de a arunca zvonuri, știri false şi de a sădi suspiciune: „Ucraina este un stat nazist”, „Ucraina este un stat inventat, care nu merită să existe”, „războiul din Ucraina a fost provocat de NATO”. Totuși, la noi, propaganda rusă este mai degrabă indirectă, pentru că nivelul de încredere de care se bucură Rusia în România este scăzut. Dar stirile false, dezinformărilede la noi insistă pe „răul tratament aplicat minorităţilor din Ucraina, printre care şi cea a etnicilor români”, „persecuţia preoţilor români” etc. Asemenea „știri”, spune A. Bârgăoanu, intră simultan și în mediul online și în mass-media mainstream, iar obiectivul e de a ajunge pe televiziunile și radiourile mari. De aici responsabilitatea majoră a jurnaliștilor acestora. În momentul când o parte a jurnaliștilor și unii lideri politici se predau în fața știrilor false, dezinformărilor, contracararea lor este mult mai complicată. Dezinformarea trebuie combătută atunci când apare, spune Alina Bârgăoanu (în emisiunea Serviciul de noapte, la România actualități, ediția din 6/7 martie 2023).

²⁴ Să zăbovim puțin asupra mesajelor privind revoltele. Specialiștii, experții etc. construiesc modele explicative privind „chestiunea socială”, „chestiunea urbană”, „destructurarea clasei muncitoare”, „chestiunea etnică”, siguranța locuitorilor, imigranții, tinerii din „cartierele populare”. Și receptorii unor astfel de modele, de analize, au păreri despre formele de exprimare politică în public (unii spun că se revoltă dezmoșteniții „lumii”, cei din mediul rural arată că exprimarea publică este afectată de lipsa unor canale de exprimare, cei din urban pun revoltele pe seama dispariției „mişcării muncitorești”). Reprezentarea „teritorializată” a „condiţiei sociale” a celor care se revoltă este reformulată în mass-media care face cunoscute noile forme de intervenție a „statului social”, „mișcarea de secesiune socială generalizată”, multiplicarea barierelor materiale și sociale, stigmatizarea multora. Și religia este implicată în mesaje privind revendicarea unor identități „compensatorii”, „consolatoare”, a unor „identități pierdute. Sunt numeroase mesajele despre (i)migranți, despre modelul de integrare „republican” în „criză”, concomitant cu deschiderea culturală și cu apariția unei lumi cosmopolite, globalizate... Așa se face că revoltele (mai recente) nu au semnificaţie socială sau politică univocă. Unii înțeleg revolta ca pe o consecință a problemelor sociale, alții ajung să invoce modul de viață localizat în care adrenalina e produsă de „fiorul revoltei”... Dacă luăm în  seamă și mesajele despre relația revoltaților cu instituțiile publice, putem sesiza că deteriorarea acestor relaţii este o temă pentru cei care sistematizează interacțiunile conflictuale și identifică „cercul vicios” în care intră sistemul judiciar, sistemul penal etc. Mass-media transmite și oamenii află că ostilitatea față de instituția polițienească, de exemplu, se poate extinde treptat către alte instituții (către școală – atacată din cauza funcției de selecție socială și, prin urmare, de excludere; asistența socială – atacată fiindcă „supraveghează”, „acompaniază” pe cei etichetați ca „rămași în urmă”; firmele – acuzate de declinul identității legate de muncă și de apariţia unor identităţi alternative). Prin retransmisie și împărtășire, poliția, justiția, școala, asistența socială pot fi identificate ca furnizori de identitate „negativă” prin selecție socială, etichetare, descalificare și discriminare tocmai în „statul bunăstării” și al dependenței de „politicile sociale”… Dincolo de ceea ce vedem, auzim despre revoltă, răzbate ideea caracterului politic al oricărei modalități prin care categorii sociale, socioprofesionale, populare interacţionează cu sfera politicului, a ideii „exigenței morale a demnității și respectului”, a ideii despre dreptul de a nu fi hărțuiți de poliție, de a nu fi excluși de instituţii... Toate aceste mesaje retransmise se întretaie cu cele despre „creșterea puterii capitalismului globalizat” (revoltații nu mai dialoghează cu puterea pentru că nu așteaptă nimic de la ea, nu vor să ia sau să desființeze puterea, ci să se impună asupra ei prin tăcere, muțenie, prin gesturi care exprimă… inacţiunea).

On understanding the public communication

Keywords: communication; communication cycle; mass media; false information; public communication

In theory, we can look for information, explanations about the transmitter, the receiver, the transmission channel etc., to remember that we cannot capture everything, retains everything. We can do a better decoding of the messages if we are from the same lived world, if we live in the same ethno-socio-culture, speak the same language, use the common reserve of knowledge and experiences as a scheme for interpreting the past, present and anticipations (this reserve being depending on the origin social, education, age etc.). Components of communication in the interpersonal relationship and in the group are also found in the case of public communication, which, however, has a number of particularities. In the democratic society in which we live, mass media contribute to the dissemination of information when they respond to certain demands. But not many ask where they come from, what meanings media products have, or what is the involvement of governments, businesses, researchers, members of the public, organizations, what role culture has in what we read, see, hear. The critical consumer of multimedia message(s) asks questions and seeks answers about how they affect our daily lives in family, community and society. Media messages are constructed, what people see and hear is not pure reality, but rather a creation, a construction, a scenario (or scenarios) about reality. The political environment influences the media content, the ideas in the mass media have political, ideological implications, and their representations play a role in the way people understand the community, societal reality. So, their ability to think about the ethical implications of the activities of media companies, to be aware of the political influence, to examine the cultural, commercial, political meanings of the media message is important.