Valențe metaforice în predicile lui Valeriu Anania

Zidire cu temeinicie a omului, intelectual rasat, model pentru comunitate, voce distinctă în spațiul românismului de substanță! Astfel l-am perceput pe Anania, cu cele două identități ale sale: una lumească, primită la naștere (Valeriu) și una duhovnicească, pe care și-a construit-o etapă cu etapă, până la înaltul rang de Mitropolit (Bartolomeu). Marea lui artă derivă dintr-o încredere nemărginită în virtuțile edificatoare ale Logosului, preluând astfel și ducând mai departe ecoul creației dintâi. Cuvântul ananian izvorăște din voința divină asumată la Facerea Lumii: Să fie Lumină! În fapt, imperativul deschide calea cunoașterii, chemând cu eleganță și discreție omul în pragul de unde se vede Dumnezeu.

Din dorința de a limpezi semnificațiile textelor biblice, Înaltul Mitropolit deschide orizontul interpretării exegetico-teologice spre o luminare filologică, ce dă sens și prețiozitate textului, fapt care se relevă în predicile sale, pe care le-am ales ca reper în definirea metaforei ananiene. Prin harul său oratoric, în predici, metaforele suprapun niveluri cu semnificații subtile care generează în mintea auditoriului un strat secundar, cu ramificații în domenii diferite, ce creează ancore multiplicatoare de sensuri. Astfel, în predicile sale, ca și în opera lui literară, se poate vorbi despre niveluri diferite de înțelegere a metaforei – istoric, sociocultural, lingvistic – întocmai ca interpretările ce țin de nivelurile lecturii.

Inserată în țesătura pildelor biblice, metafora activează receptori diferiți în mentalul ascultătorilor, actualizând opoziția implicit-explicit în procesul de convenționalizare, în  metafore vii, inovatoare, puternice, care deschid orizonturi noi¹.

Despre modul în care Mitropolitul Bartolomeu Anania își desfășura activitatea de predicator de la amvon, arhimandritul Andrei Coroian mărturisește: „Dacă unii sfinți se transfigurau în timpul rugăciunii, Mitropolitul Bartolomeu se transfigura în timpul predicii... Cuvântarea sa era un act liturgic, o celebrare sfântă, hristică și pnevmatică, ce transforma și transfigura”². Însă, poate, atuul cel mai puternic a fost puterea de a convinge, exercitată prin elaborarea unor predici profunde, expunerea într-o manieră expresivă a cuvântului plin de forță și de coerență. Faptul că de-a lungul vieții sale a fost însoțit permanent de condei a constituit un exercițiu benefic în elaborarea omiliilor, întrucât mintea ageră și ochiul format al scriitorului n-au permis elementele redundante, detaliile nesemnificative care ar fi încărcat textul și ar fi deviat receptarea corectă a mesajului esențial.

Un exemplu concludent prin care putem susține spiritul organizatoric, puterea de esențializare a semnificațiilor textului suport este cel al schițelor predicilor pe care le întocmea cu rigurozitate.

Manuscrisele descoperite în arhiva Mănăstirii Nicula stau mărturie vie pentru a înțelege modul în care s-au îmbinat complementar în personalitatea Înaltului Mitropolit ipostaza teologului, cu cea a filologului. Am selectat două schițe de predici elaborate pe aceeași temă, tocmai pentru a evidenția modul diferit de abordare, perseverența în pregătirea unui material de calitate, care să ofere suport în susținerea unei predici.

În primul manuscris, se oferă de la început referințele evanghelice relevante pentru pilda tânărului bogat: Matei 19, 16-26; Luca 18, 18-27; Marcu 10, 17-22. Conform notițelor din partea superioară a manuscrisului, pilda este tâlcuită atât în Duminica a 12-a după Rusalii, dar și în Duminica a 30-a după Rusalii. Schița predicii vizează următoarele aspecte: dificultăți, relația între a fi și a avea, porunci și sfaturi evanghelice, câteva considerații despre moștenire. În ceea ce privește dificultățile identificate de orator, punctează succint câteva idei: adresarea ironică, impertinentă a tânărului – „Bunule învățător” contracarată de atitudinea lui Iisus, care respinge ironia; replica orgolioasă a tânărului bogat ce susține ascultarea și îndeplinirea legilor din decalog încă din tinerețile sale; accentuarea întrebării lansate de tânărul ispititor „Cine poate să se mântuiască?”, ca și cum toți oamenii ar avea condiția bogatului; sublinierea răspunsului dat de Iisus Hristos „La oameni nu e cu putință, la Dumnezeu este”. Valeriu Anania își continuă ideea într-o interogație retorică: „Cere Dumnezeu imposibilul?”³. Direcțiile pe care le dezvoltă în discursul oratoric lămuresc adâncimile răspunsurilor Mântuitorului. Înainte de a fixa Poruncile și sfaturile evanghelice, Anania analizează relația dintre a fi și a avea, al căror echilibru este stabilit de verbul a face. Balanța în care sunt fixate cele două verbe este relevantă pentru a demonstra echilibrul celor două stări: „Cu cât ai mai mult, cu atât ești mai puțin. Cu cât ai mai puțin, cu atât ești mai mult”⁴. Homo faber are puterea de a ține în echilibru ceea ce ne definește ca făptură umană.

Raportându-se la poruncile și sfaturile evanghelice, Valeriu Anania emite o părere personală, subliniind faptul că „Prin păzirea poruncilor se câștigă viața veșnică. Prin păzirea sfaturilor se dobândește Împărăția cerurilor”⁵. Afirmația este completată de întrebarea retorică dacă trebuie să vedem o deosebire între viață și Împărăție. Este posibil ca ambele să fie coordonatele între care fixăm într-o manieră primară, materială, ceea ce poate imagina mintea umană, viața ca timp, iar Împărăția ca spațiu.

Tânărul bogat întreabă cum va putea moșteni, nu cum poate dobândi viața veșnică. Răspunsul este calibrat în termenii materiali ai moștenirii la care trebuie să renunțe. Metafora Împărăției cerurilor cuprinde idealul creștin spre care tindem în încercarea de desăvârșire a sufletului.  În finalul schiței sunt organizate metodic concluziile pildei, punctând ideile esențiale care, la rândul lor, pot deveni noi teme de reflecție.

Cel de-al doilea manuscris cuprinde o schiță minuțios elaborată, structurată practic, pornind de la analiza locului în care se desfășoară dialogul; adresarea tânărului bogat, curtenitoare pe de o parte, dar în același timp batjocoritoare, invidioasă, ironic-arogantă; delimitarea clară a noțiunilor viața veșnică și împărăția lui Dumnezeu, ce cuprinde și perspectiva preotului catolic aparținând Ordinului Dominican Marie-Joseph Lagrange; replica lui Iisus. Referința selectată din cărțile de studiu biblic apusene este o dovadă a faptului că îi era cunoscută Introducerea la Evangile selon Saint Marc scrisă de Marie-Joseph Lagrange, teolog și fondator al École Biblique din Ierusalim, școală considerată cel mai vechi centru de cercetare biblică. Punctează riguros modul în care Împărăția lui Dumnezeu este reprezentată de o „metaforă pentru viața veșnică – opusă gheenei și morții”⁶, fiind atât un teritoriu sugerat de termenul „împărăție”, dar și domnie, putere, întrucât definește vremea slavei lui Hristos.

Este interesant modul în care oratorul prezintă perspective diferite de interpretare, cu precizarea fiecărui autor în parte: „Iisus răspunde ca Învățător, nu ca Fiu al lui Dumnezeu, El vrea doar să-l dezbare de tentația de a-l flata (părere atribuită lui Chiril al Alexandriei), cf. Lagrange, exigent, Iisus înlătură de la început «captatio benevolentiae»; reprimă ironia, aroganța (Anania)”⁷. Astfel, abordarea complexă a textului biblic demonstrează vasta cultură teologică a lui Valeriu Anania, dar și dorința de a crea o imagine de ansamblu asupra textului, ancorată în interpretări valide, ale teologilor consacrați. O ultimă observație pe care o face în schița predicii se referă la finalul pildei din Evanghelia după Matei, care se încheie cu iubirea de aproapele ca premisă a detașării de cele materiale, precizând în paranteză faptul că Origen se îndoiește de originalitatea acestui fragment.

Un alt manuscris care se constituie într-o schiță a unei predici al cărei subiect este demonizarea, este cel datat exact, 11 iulie 1985, fiind de asemenea precizat locul în care a fost scrisă: Văratec. Intitulată de autor Mijloace de lucrare a diavolului, predica surprinde cele trei elemente esențiale care articulează modul în care își exercită diavolul puterea: frica, fascinația, simularea binelui. Primele două stări, frica și fascinația, sunt cercetate de către teologul german Rudolf Otto, care le apropie în conceptul mysterium tremendum et fascinans, pentru a defini starea ființei umane contemplând sfințenia lui Dumnezeu care-l copleșește. Sentimentul făpturii umane în fața Creatorului este inaccesibilitatea, trăindu-și pierderea de sine. Prima senzație experimentată este cea de înfricoșare, de cutremurare în fața slavei lui Dumnezeu, aceasta fiind completată de starea de uimire, de captivitate din care nu se mai desprinde privirea. Propria nimicnicie nu e privită în raport cu puterea, cu forța divină, ci cu capacitatea de a iubi a ființei supreme, care este nemăsurabilă și spre care aspiră ființa umană. De altfel, Valeriu Anania precizează în câte o paranteză la fiecare dintre cei doi termeni o remarcă: „Atenție: vezi și frica produsă de unele minuni ale lui Iisus Hristos”⁸, respectiv „Atenție: vezi și fascinația în fața minunilor lui Iisus”⁹. Cu alte cuvinte, subliniază cele două aspecte care trebuie luate în considerare: frica și fascinația omului în fața divinității, iar pe de altă parte, frica și fascinația răului.

Cele două tehnici sunt depășite de cea de-a treia metodă prin care lucrează răul, și anume simularea binelui, despre care Înaltul Mitropolit susține că este „cea mai frecventă și mai eficace” formă de atac a diavolului. Pornind de la această afirmație, reprezentantul clerului se întreabă retoric dacă „istoria omenirii este una a războaielor sau a păcii?”¹⁰.

Menționând personalitățile recunoscute de-a lungul secolelor ca repere istorice – Hanibal, Alexandru cel Mare, Cezar, Napoleon – constatăm că valorizăm o eră a luptelor pentru cucerire, un imperiu al morții. Valeriu Anania așază în balanță modele demne de urmat, care au deschis drumuri în evoluția spirituală a omenirii „... iar nu Platon, Hristos, Buda, Shakespeare”¹¹. Revoluțiile spirituale, culturale nu au avut impactul războaielor teritoriale, astfel istoria le-a păstrat ca repere pe cele din urmă, menite să modifice granițele fizice, materiale, în detrimentul celor spirituale. Revenind la problematica demonizării, Mitropolitul Anania demonstrează că demonizarea este un subiect de actualitate, un flagel care se poate manifesta individual, dar și colectiv.

Stilul didactic în care își organizează discursul îl obligă pe autor să ofere, după o analiză judicioasă a fenomenului, principalele arme cu care se poate lupta împotriva diavolului: credința, rugăciunea, postul, sfânta cruce, agheasma, faptul că sunt complementare și acționează sinergic. Metafora luminii este cea care definește împărăția lui Dumnezeu, în opoziție cu răul și întunericul. Dacă lumina este prezentată ca fiind fizică, reală, activă, întunericul este definit ca fiind abstract, inert, pasiv. Argumentul care încheie schița predicii ne confirmă ideea potrivit căreia răul, la fel ca binele, e un principiu activ, care, prin diferite mijloace și instrumente de lucru, urmărește un scop.

Un alt manuscris care merită să fie supus atenției se constituie în predica elaborată pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Structurat în două părți, textul propune două ipostaze ale singurătății: moartea singuratică a ciobănașului mioritic, iar pe de altă parte nașterea singuratică a Pruncului Iisus. Paralela urmărește asocierea planului mitic tradițional românesc cu cel religios, spiritual, al nașterii Mântuitorului Iisus Hristos. Atipică prin conținutul mare de versuri ce refac balada populară Miorița și colindul tradițional românesc, predica dovedește veleitățile de filolog ale Înaltului prelat.

Nașterea lui Iisus Hristos este analizată ca eveniment istoric, consumat acum mai bine de 2 000 de ani, într-un grajd, în singurătate, apoi ca eveniment public devenit sărbătoare și consumat în biserică, la Crăciun, iar apoi ca eveniment personal, desfășurat în intimitatea fiecăruia, prin nașterea lui Hristos în sufletul credincioșilor. Metafora „sufletul – iesle”¹² se regăsește în cea de-a doua rugăciune din rânduiala Sfintei Împărtășanii. Prin analogie cu spațiul fizic al nașterii (grajdul pentru animale), putem asocia întreaga ființă umană cu staulul, în interiorul căruia cel mai curat loc este ieslea, din care se ia hrana, fie materială, fie spirituală. Sufletul iesle este locul în care se naște credința, locul neprihănit și luminos pregătit pentru venirea Domnului.

Una dintre particularitățile predicilor sale este modul în care aplică principiile teologice, oferind credincioșilor o teologie concretă, aplicată, actualizată, o teologie veșnic vie, prezentă în viețile contemporanilor săi. Filtrată prin propria sa experiență de viață, predica lui se constituie într-un discurs oratoric valoros din punct de vedere literar. Limbajul actual, fără încărcarea cu termeni arhaici, nuanțarea obținută prin utilizarea cu predilecție a metaforei, sunt principalii piloni pe care se sprijină conținutul tematic religios. Vizând categoria intelectualilor, dar și celelalte categorii sociale, predica ce incorporează informații fără pretenții exhaustive conține răspunsuri la dilemele omului provocat de o societate poluată spiritual. Omilia sa impune selecția unor conținuturi, apoi aplicarea unui exercițiu de comprehensiune, de interpretare, ancorat într-o temă cunoscută auditoriului, care să configureze ulterior un moment de reflecție.

Verbul „a predica” se conjugă în viziunea ananiană cu crezul său ideatic: „Noi, cei din tagma preoțească, știm că activitatea predicatorială e un proces îndelungat, de o viață întreagă, și că predica nu vine chiar de la sine: încă de tânăr citești niște cărți de predici, vezi cum au propovăduit și alții, indiferent că s-au chemat Bossuet, Bourdalou sau Ilie Miniat”¹³. Fără să țină cont de confesiunea teologilor amintiți, Valeriu Anania oferă ca modele din secolele XVII-XVIII un episcop catolic, un teolog iezuit și un episcop grec ortodox, străluciți predicatori ai căror principală armă a fost cuvântul. Spontaneitatea ce caracterizează opera sa omiletică transpare din însăși mărturisirea autorului: „jumătate din ce vă vorbesc construiesc acasă, printr-o meditație de unul singur, printr-un plan, iar jumătate se construiește aici, în acest amvon, pentru că eu obișnuiesc să mă uit în ochii ascultătorilor și jumătate din ceea ce vorbesc crește din ochii lor”¹⁴. Privirea ascultătorilor săi influențează fluxul ideilor cuvântării, transformând ceea ce s-ar numi firesc monolog, într-un dialog viu, spontan, ajustat de capacitatea de receptare a auditoriului.

Cu o componentă de studiu filologic și teologic în amonte, cu o paletă de direcții ce se pot dezvolta din subiectul propus, Anania reconfigurează un sistem de cunoaștere a realității bazat pe accesarea și asumarea unor cunoștințe care să dezvolte virtuțile și valorile morale.

Marca distinctivă în tot ce a însemnat existența ananiană a fost aceea că omenescului i se dă întâietate, asociindu-i un rol autoedificator, cu voia divină.

Bibliografie:

Bartolomeu Valeriu Anania, Cuvânt rostit la Simpozionul național Târgu-Mureș, 6 mai 1993, în Renașterea, an IV, Cluj

Bartolomeu Valeriu Anania, Meditație la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Cuvântare rostită în Catedrala din Cluj, în cadrul Serilor duhovnicești, luni, 6 martie 1995

Bartolomeu, Valeriu Anania, Manuscrisul predicii Tânărul bogat – varianta I, Mănăstirea Nicula

Bartolomeu, Valeriu Anania, Manuscrisul predicii Tânărul bogat – varianta a II-a, Mănăstirea Nicula

Bartolomeu, Valeriu Anania, Manuscrisul predicii Mijloace de lucrare a diavolului, Mănăstirea Nicula

Bartolomeu, Valeriu Anania, Manuscrisul predicii La Nașterea Domnului, Mănăstirea Nicula

Ioan St. Lazăr, Bartolomeu Valeriu Anania – Puterile Cuvântului, (antologie de studii, eseuri, articole și mărturii despre Bartolomeu Valeriu Anania), Cluj Napoca, Editura Casa Cărții de Știință

Elena Slave, Metafora în limba română, Editura Științifică, București, 1991

Note și referințe:

¹ https://www.academia.edu/8264659/Metafora_stiintifica_extras_din_Lumi_discursive.

² Ioan St. Lazăr, Bartolomeu Valeriu Anania – Puterile Cuvântului, (antologie de studii, eseuri, articole și mărturii despre Bartolomeu Valeriu Anania), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2022, p. 50.

³ Manuscrisul predicii Tânărul bogat – varianta I, arhiva personală a Mitropolitului Bartolomeu Anania, Mănăstirea Nicula.

⁴ Ibidem.

⁵ Ibidem.

⁶ Manuscrisul predicii Tânărul bogat – varianta a II-a, arhiva personală a Mitropolitului Bartolomeu Anania, Mănăstirea Nicula.

⁷ Ibidem.

⁸ Manuscrisul predicii Mijloace de lucrare a diavolului, arhiva personală a Mitropolitului Bartolomeu Anania, Mănăstirea Nicula.

⁹ Ibidem.

¹⁰ Ibidem.

¹¹ Ibidem.

¹² Manuscrisul predicii La Nașterea Domnului, arhiva personală a Mitropolitului Bartolomeu Anania, Mănăstirea Nicula.

¹³ Bartolomeu Anania, Cuvânt rostit la Simpozionul național Târgu-Mureș, 6 mai 1993, în Renașterea, an IV, Cluj, aprilie-iulie 1993, p. 3.

¹⁴ Bartolomeu Anania, Cuvântarea Meditație la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, rostită în Catedrala din Cluj, în cadrul Serilor duhovnicești, luni, 6 martie 1995.

Metaphorical valences in Valeriu Anania’s sermons

Keywords: sermon; metaphor; subtlety; depth; oratory

Thanks to his oratorical grace, in his sermons, Valeriu Anania creates unsuspected depths, through the horizon of theological interpretation that he opens to a philological illumination, which gives meaning and preciousness to the text. This is a fact that is revealed in his sermons, which I have chosen as landmark in the definition of the Ananian metaphor. Through his oratorical grace, in sermons, metaphors superimpose layers with subtle meanings that generate in the mind of the audience a secondary layer, with ramifications in different fields, that create multiplying anchors of meanings. The manuscripts discovered in the archive of the Nicula Monastery, true sources of inspiration for both clerics and laymen, stand as living testimony to understand how in the personality of the High Metropolitan the hypostasis of the theologian and that of the philologist were complementary.