Lucian Vasiliu, spărgând tăcerea de dincolo de cuvinte

Lucian Vasiliu s-a impus în literatura română prin spiritul său dezinvolt, inventiv, montat pe unda unui anumit tip de reflecție, care lasă loc atât ironiei, ludicului, cât și metafizicului, conferind o ținută aparte poeziei și oferind sufletului putere de expansiune în sferele iluminării. Orientarea spre poezie ca exercițiu de concentrare, de reculegere și de conservare a sufletescului, evitând sentimentalismul, îl plasează pe poetul de la Iași printre căutătorii de noi resurse ale poeticității postmoderne. Menționată de către Ana Blandiana în prefața volumului Fragmonade^*, încercarea „cuvintelor materne” din această poezie de secol XXI de a se scutura de emoția care le copleșește (Blandiana 2024: 6) ne trimite cu gândul la ceea ce se întâmplă în general în poezia din ultimul timp. Și, pentru a afla ce e cu această încercare a cuvintelor materne de a se scutura de sentimentul care le cuprinde, ne vom îndrepta privirea spre un context mai amplu, „dezlegarea” de „emotivitate”, având o istorie aparte în cazul poetului Lucian Vasiliu, în ale cărui versuri se concentrează anumite tehnici de rememorare a experienței spirituale anterioare. Un reper constant în acest sens îl va constitui recursul la „monada”, care în aria poetică a scribului ieșean se va transforma într-o strategie de scriere, făcând plauzibilă relația literatură-viață mai cu seamă în condițiile excesului ideologic, prevenind astfel alunecarea spre un dezechilibru în defavoarea poeticului. Autorul inventează o formă specifică a discursului în care mărturia se îmbină cu literatura, vorbind în felul acesta despre o criză de limbaj trăită sub regimul comunist.

Deși simplă la prima vedere, „re-asumarea biografică a lirismului”, la care face referință și criticul literar de la Suceava Mircea A. Diaconu (Diaconu 2004), are o explicație complexă. În general, de la o vreme încoace, gândirea occidentală este preocupată de ceea ce a fost definit, de către filozoful și sociologul francez Edgar Morin, drept „inteligența complexității” (Morin 2014), care în spațiul est-european are particularitățile sale legate de o istorie mai complexă și mai complicată. Transpare, în cazul poetului Lucian Vasiliu, atât dorința ireprimabilă a scriitorului de a vorbi, cât și anumite impedimente puse,  în perioada de tristă faimă comunistă, în calea expresiei artistice. Autorul e tentat să construiască o poveste plauzibilă, care să spargă tăcerea de dincolo de cuvinte sau să deschidă o cale de acces spre ceea ce e nespus. De aici încercarea cuvântului matern de a se scutura de copleșitoarea emoție, la care făcea trimitere și Ana Blandiana.

„Sunt un om colocvial, îmi place să mă aflu în dialog cu publicul”, afirma Lucian Vasiliu, la un moment dat, într-un interviu, necesitatea dialogului fiind determinată nu doar din punct de vedere al necesității de comunicare cotidiană, ci și din punct de vedere al istoriei, care ne-a pus la încercare ca cetățeni, ca inși făcând parte din același popor. De aici încolo lucrurile se complică, deoarece pe firul dialogului intră locuri și localități cu rezonanță în inimile autorului și ale cititorilor cărora le este adresat discursul. Astfel, în versurile poetului nostru, ambele maluri ale unui râu care a despărțit timp prea îndelungat frații unii de alții se leagă între ele, Nistru, Căpriana, întâlnindu-se cu Tisa.

Jinduita întâlnire dintre autor și destinatarul versurilor sale necesită adoptarea unei anumite atitudini față de lucruri, față de viață. E necesară punerea într-o anumită dispoziție interioară și atragerea cititorului spre aceeași undă a percepției lucrurilor. În felul acesta, de fapt, are loc developarea menirii sociale a poetului, aflat în căutarea noilor resurse ale limbajului. Orice preconcepții formale sunt date la o parte. Singurul postulat, monada, este, de fapt, o dezlegare de orice obligațiuni formale. Autorul pornește într-o aventură în limbaj, acțiune bazată pe dorința de a cuceri, de a lua cu asalt invincibila cetate a limbajului, în care poetul e pândit de capcane.  Mircea A. Diaconu menționa în legătură cu volumul de versuri Atelier de potcovit inorogi: „În ce-l priveşte pe autorul acestui Atelier de potcovit inorogi, multe poezii pot fi considerate «ocazionale», fapt care acreditează o dată în plus ideea re-asumării biografice a lirismului” (Diaconu 2004). De menționat că în cazul lui Lucian Vasiliu „ideea re-asumării biografice a lirismului” are conotații aparte, care pun, bunăoară, problema reconectării cu geografia, cu istoria locurilor care îi leagă pe frații de o parte și de alta a Prutului. Astfel, actul de identitate al personajului din versurile sale este „tezaurizat într-o monadă, / tăiată în două/ de șenilele tancului estic”. Poetul visează „cuiburi de cuvinte materne la streașina casei”, visează „cuvinte/ așezate în formă de cruce/ pe pieptul mamei” și își zărește „fratele/ prin gardul de sârmă ghimpată/ atârnat de funia/ clopotului” (Vezi poezia Certificat de naștere). Iar în alte versuri „maci unioniști/înfloresc/ pe ambele maluri/ ale Căii Ferate Lactee” sau: „floarea de colt/ pusă la colț,/ Doamna din Esttimp/ sfidează sârma ghimpată,/ șoricimea perfidă// Neantizează câmpul minat,/ dresează/ rinoceri în tranșee// Pe tabla de șah însângerată/ îmblânzește sinucigași// Vecina noastră sororală/ ne re-învață Latina/ orologiilor de altădată” (Poezia Încă o pagină dedicată infatigabilei Maia SANDU).

Aceste momente reprezintă, de fapt, plenitudinea reînnoită a unei relații cu lumea, din care până mai ieri erau excluși frații de peste Prut, cei fără de care, în viziunea poetului nostru, adevărul nu poate fi întreg. Problema pe care o pune autorul ține de a locui în ea și pune sub semnul întrebării felul în care ființele umane de azi se situează în lume. Situarea în lume, inclusiv a românilor aflați de o parte și de alta a Prutului, înseamnă și situarea fraților unii față de alții. Aici e pusă în joc capacitatea autorului de a face ca în acest spațiu al limbajului să conlucreze figurile limbajului, fețele subiectului și aspectele lucrurilor. În același Cuvânt însoțitor care prefațează volumul Fragmonade Ana Blandiana menționează „amestecul surprinzător și aproape patetic de emoție și ironie, de nostalgie și deriziune, de jocuri de cuvinte și termeni religioși”, care face din poezia lui Lucian Vasiliu „nu doar o voce distinctă, inconfundabilă în concertul generației, ci și o melodie, în același timp preclasică și dodecafonică, neliniștitoare” (Blandiana 2024: 6). Este surprins aici procesul de decantare prin care trece poezia lui Lucian Vasiliu, procesul de articulare renovată a unei relații care de fiecare dată, cu fiecare carte nouă apărută este una specială, singulară între un subiect, o limbă și o lume. Transpus pe terenul limbajului, ludicul este un stimulent care se conjugă perfect cu inspirația: „Stau acasă-ntr-un ibric!/ Nici nu car, nici nu ridic:/ parcă aș fi la picnic// Conlucrez, la foc mai mic,/ precum Tinca lui Vartic –/ cu mască și cu batic// Din Homer citesc, peltic./ Dau mutările în plic/ Șahinșahului Nimic!// Raza lunii pic, pic, pic/ printre brazii de fistic// Iarăși mă visez bunic/ cu tot neamul meu psaltic,/ colo-n golf divin, Balcic// unde marea este șic/ și-albatroșii n-au ișlic!” (Lucianogramă de sezon)

Mai puțin preocupat de afișarea semnelor exterioare ale modernității, Lucian Vasiliu  se adâncește în căutarea propriului centru: „Ereditate apăsătoare./ Fiii vor moșteni acest tavan de beton sub cerul liber// Ies în stradă. Mulți ies în stradă./ Ei, și?/ Spirit pedestru, discursiv, retoric. Unde e metafizica?” (Stație de amplificare). Apăsătoarea ereditate cu acel „spirit pedestru, discursiv, retoric”, cu acea „defunctă mașină de scris, interbelică”, privind melancolic prin gaura cheii, determină, cel puțin parțial, codul personal al poetului adresându-și discrete interogații, precum: „– Unde este ludic-întunecatul Poet/ să ne rostească, regal,/ din Codul vasilian personal?” (Fragmonada (IX)).

Furat de geografia unui spirit pe cât de vast, pe atât de acaparant, căutând adresa lui De Chirico, sau pe Ovidiu, exilatul, caligrafiind lucianograme confucianiste („A nins puțin/ din cer divin/ în noapte/ nibelungă// când se închin/ și astrele/ peste Beijing-Pekin” (vezi poezia Lucianogramă confucianistă. Sat ValeaLU de Iași 12.12.2022), vizitând cetatea natală Baaad, sau poposind „în Casa Memorială «George Vasiliu-Bacovia»” și visându-se „pion pe o tablă de șah/ înnobilată cu vin de Purcari”, recitind aforisme de Emil Cioran (în poezia Fragmonada (IX)), fugind „de depozitele de muniție/ de buncăre/ de stâlpii electrici/ înfipți în trotuar// … de impostori, de chiștoacele risipite în iarbă, de vilele-hambare/ care obturează/ biserica, școala, biblioteca, muzeul; de stăpâni fără stăpâni, poetul se întreabă „Unde e metafizica?” și va accede la vechile și verificatele coordonate, fără a le trăda: „Fuga, fuga, fuga să salvez crucea de gheață pe Dunăre” (în poezia Monolog de monadolog). Sau, așa cum se întâmplă într-o Hibernare ocultă, „sub zăpadă/ îngerii/ construiesc cetăți de nisip// Sub zăpadă/ se tânguie Orfeu,/ liră crucificată// Sub zăpadă/ o altă lume filigranată/ ni se arată/ precum manuscrisele/ în grotele de la Marea Moartă”.

Este vizată o realitate cotidiană intersectându-se cu una virtuală: „Sunt pipa lui Dalí,/ uitată/ pe o masă junimistă/ în subsol/ la Bolta Rece” (Fragmonadă (X)), o realitate din care nu lipsesc prietenii și prieteniile de altădată, acestea dând contur memorabil Cetății Literelor. Iată-l, bunăoară, pe neuitatul Emil Brumaru: „Magister eroticarum, Emil,/ cum te-ai stins ca un fitil/ într-un felinar pe Nil// Psalm în schitul lui April,/ suspendat zbor calofil/ tamaretă-n pas, cadril!/ Capricorn sub nea, umil amic bun precum Ahil!// Se rostogolește pasca/ galbenă ca rostopasca/ sus în ceruri, la Dolhasca!” (Brumă, brumariană). Autorul e tentat să desfășoare drapelul metaforelor într-un alt mod decât cel cu care ne-am obișnuit, cotidianul ocupând un loc din ce în ce mai important. Acest fenomen este unul mai general, caracterizând poezia de la o vreme, iar explicația pare să vină dinspre proliferarea demersurilor individuale. Se citește dincolo de versurile lui Lucian Vasiliu o democratizare a practicilor culturale, ce indică asupra faptului că regulile consacrării literare devin oarecum altele acum: „Cuvintele,/ după vorbire:/ spaima crescândă/ de a nu mai putea adăuga/ NIMIC!” (Cuvintele, după vorbire).

Aflat în criză, poetul experimentează, fiind mereu în căutarea modalităților de renovare a limbajului. Contează în primul rând autonomizarea discursului, dobândirea individualității, aria evenimentelor discursive cuprinzând și ceea ce s-a spus, dar acum trebuie reformulat, precum și noile aspecte ce țin de actualitate sau de istorie, care necesită a fi interpretate, conturându-se astfel orientarea spre căutarea formei discursive potrivite. Coabitarea dintre lumi, întâlnirea, „între timp”, dintre noile generații de smartwatch, atât de diferite („între timp, pe scara tramvaiului/ urcă noile generații de smartwatch”), cu generațiile de altădată, presupune și anumite momente de criză, după care urmează, în mod firesc, noi soluții și perspective, un rol important avându-l impregnarea înțelegerii noastre cu obligații de ordin social, politic, civic. Conștientizarea acestei complexități a gândirii la ora actuală presupune o schimbare de accent aprofundând inteligența complexității care rezultă din conjugarea unui mod de gândire tradiționalist cu unul de dată mai recentă, mai deschis. Făcând parte din arsenalul mai recent al literaturii, această „aventură” a cunoașterii din poezia lui Lucian Vasiliu capătă noi dimensiuni relevante.

Referințe:

Blandiana 2024 = Ana Blandiana. Cuvânt însoțitor. Alte lucianograme. În volumul Lucian Vasiliu, Fragmonade. Poeme inedite (2018-2023), Editura Școala Ardeleană, 2024

Diaconu 2004 = Mircea A. Diaconu, Lucian Vasiliu, un ascet al metaforei. În „Contrafort”, nr. 10-11 (120-121), 2004

Morin 2014 = Edgar Morin, L ’Intelligence de la Complexite, Paris, L ’Harmattan, 2014. 

Lucian Vasiliu, breaking the silence beyond words

Keywords: postmodern poetry; "intelligence of complexity"; discourse autonomy; tradition-innovation correlation