Perspectiva integralistă asupra lingvisticii ca ştiinţă a culturii
Pentru tiparAr fi o întreprindere fără obiect şi sortită din start eşecului încercarea de a chestiona, în zilele noastre, poziţia centrală pe care o deţin, în câmpul cercetării de orice fel, ştiinţele naturale. Nu ne propunem şi nu e cazul să suspectăm biologia, fizica sau chimia de lipsa principiilor epistemologice; ştim că, de fapt, tot ce se aşteaptă de la respectivele ştiinţe e să înţeleagă şi să ne facă să înţelegem lumea în care trăim. Cei care lucrează în aceste domenii n-au de ce să fie bântuiţi de întrebări sau îndoieli care să le macine încrederea în ceea ce fac. La urma urmei, la ce le-ar folosi să discute întemeierea ştiinţei lor, să rezolve probleme metateoretice, „mult mai teoretice” decât cele implicate strict de finalitatea practică a muncii lor?
Supărarea noastră este – sau ar trebui să fie – pe „ai noştri”, cei din domeniul aşa-numitelor ştiinţe ale culturii. Noi suntem acei care mereu ne punem întrebări. Ne interesează unde mergem, dar nu mai mult decât de unde venim. Cearta din preajma ştiinţelor culturii, în special a lingvisticii, se datorează ideilor contrare care se străduiesc să dirijeze aceste ştiinţe „dezorientate” într-o direcţie sau alta, mulţi dintre „ai noştri” fiind angajaţi, cu toată convingerea, în încercarea de a demonstra că nu există(m), mai exact, că nu există ştiinţe ale culturii fundamental diferite de cele ale naturii.
Putem spune că ei ignoră, astfel, distincţii şi categorizări făcute nu doar cu secole, ci cu milenii în urmă. Credem că nu e posibilă iniţierea unei dezbateri în jurul acestei problematici fără referirea explicită la disocierea aristoteliană a obiectelor ca obiecte de studiu. În Phisica, filozoful grec făcea diferenţa între obiecte naturale (substanţe care au luat o formă anumită, în acest caz forma fiind determinată prin substanţă); obiecte matematice (forme pure, indiferente faţă de substanţă); şi obiecte culturale (în existenţa lor determinantă e forma, dar numai prin raportare la substanţă) (apud E. Munteanu, p. 75; distincţia apare şi, spre ex., în Coşeriu, Lecţii..., p. 49-50). Un obiect cultural este şi limbajul, mai mult, spune E. Coşeriu, acesta deţine o poziţie centrală în categoria căreia îi aparţine. În limbă, afirmă lingvistul român, principiul formativ se manifestă doar conform posibilităţilor substanţei date: substanţa nu este nici indiferentă, ca în cazul obiectelor matematice, nici determinantă, ca în cazul celor naturale (apud E. Munteanu, p. 75).
Diferenţierea la care am făcut referire aici a fost preluată ca atare de o linie întreagă de gânditori care au recunoscut obiectelor culturale statutul lor distinct faţă de cel al obiectelor naturale, ca şi dreptul lor de a fi studiate în cadrul unor ştiinţe proprii, cu metode şi instrumente specifice. Această independenţă ar presupune, în opinia noastră – întemeiată, desigur, pe argumente şi justificări oferite de un lanţ întreg de gânditori ce se asociază fericit, din acest punct de vedere, cu Eugeniu Coşeriu – dreptul la statut aparte, la metode proprii de cercetare izvodite şi verificate de înşişi cei care se ocupă de acest domeniu.
Problema e că, deşi li se recunoaşte, într-o anumită măsură, specificitatea, aceste obiecte sunt măsurate cu principiul procustian al ştiinţelor naturale. Nu sunt puţini cei care susţin că, pentru ca investigarea lor să fie într-adevăr „ştiinţifică”, metodele folosite asupra lor nu pot fi decât cele aplicate cu succes în ştiinţele naturale. Altfel, aceste ştiinţe nu vor fi niciodată „îndeajuns de ştiinţifice”, de exacte, de concludente.
Ne vom referi, în cele ce urmează, la unii dintre distinşii gânditori care au susţinut independenţa ştiinţelor culturale. Nu e, oare, normal, ca, dacă obiectele culturale au căpătat un statut aparte, ele să fie privite cu un ochi diferit, investit cu senzori care pot percepe ceea ce, cu siguranţă, metodele ştiinţelor „tari” nu ar putea observa? Nu credem că poate fi contestat faptul că, dincolo de a fi recunoscute ca diferite de obiectele naturale, obiectele culturale au dimensiuni aparte, „în plus”, pentru care ştiinţele exacte sau practicanţii lor, „nu au organ”. Lucrurile nu trebuie exagerate, nici distorsionate; anumite instrumente exacte pot funcţiona în cazul obiectelor culturale. Există însă, în domeniul ştiinţelor exacte, unealta care să poată măsura, de exemplu, implicarea subiectului în utilizarea / înţelegerea unui cuvânt într-un act de vorbire particular, într-o situaţie de vorbire particulară? Mai mult, ne putem întreba cât de adecvată este utilizarea aceleiaşi metodologii şi a aceloraşi instrumente pentru a studia, pe de o parte, ceva ce e deja dat în natură, asupra căruia omul nu poate acţiona, în producerea căruia el nu este implicat, şi pe de altă parte, a unor obiecte ce sunt în totalitate creaţie spirituală a omului.
Înainte de a invoca aici concepţiile unora dintre cei care au susţinut independenţa ştiinţelor limbajului, trebuie menţionată o altă diferenţiere pe care Coşeriu îşi întemeiază teoria epistemologică. Este vorba de distincţia kantiană între „lumea necesităţii” şi „lumea libertăţii”1, o distincţie fie ignorată, fie considerată irelevantă în lingvistică (în măsura în care ea a fost cunoscută). Aşadar, lumea necesităţii înglobează obiectele fizice – acele obiecte care, în afara omului sau în om, reprezintă „datul”, iar nu „creatul”. Ştiinţele care cercetează aceste obiecte încearcă nu doar să le explice şi să le circumscrie cât mai exact posibil, ci şi să le stabilească, într-o ascendenţă clar demonstrată, cauzele. Lumea libertăţii începe cu şi se clădeşte pe dimensiunea cognitivă şi creativă a fiinţei umane, determinantă fiind aici nu cauza, ci finalitatea (sau, mai bine zis, nu orice cauză, ci cauza finală)2.
Revenim la oamenii de cultură şi lingviştii care au susţinut, înainte de Coşeriu, concepţia epistemologică a independenţei ştiinţelor culturale faţă de cele naturale. Chiar dacă nu le vom analiza argumentele sau măcar expune aici, în detaliu, nu putem să nu-i menţionăm, cel puţin, pe Husserl, care, în special în ultimele sale scrieri, îşi exprima teama faţă de ameninţarea cu dispariţia adevăratelor ştiinţe umane, pe Gadamer, de altfel unul dintre partenerii de dialog ai lui Coşeriu, împărtăşind multe dintre ideile acestuia, sau pe Mircea Borcilă, care n-a obosit niciodată în a expune şi a continua teoria lingvistică integralistă. I-am numit aici numai pe câţiva dintre cei interesaţi de această problemă, cu ideea clară a necesităţii unui studiu care să prezinte, să analizeze şi să demonstreze din nou ceea ce pentru unii e clar din start, iar pentru alţii nu va fi, din nefericire, niciodată, menţionând, în acelaşi timp, şi criteriul pe baza căruia au fost selectaţi. Am pornit de la o menţiune a lui Coşeriu, mai exact nota 7 de la pagina 51 din Lecţii de lingvistică generală, aparţinând capitolului intitulatAntipozitivismul. Aceasta cuprinde indicaţiile bibliografice ale câtorva dintre cele mai relevante contribuţii la „procesul cultural-istoric de diferenţiere progresivă între ştiinţele naturale şi cele culturale şi de fundamentare a ştiinţelor culturii în sensul lor propriu”: W. Dilthey, W. Windelband, H. Rickert, E. Cassirer.
W. Dilthey, spre exemplu, separa ştiinţele fizice de cele spirituale („istoria, economia politică, ştiinţele statului şi dreptului, ştiinţa religiei, studiul literaturii şi poeziei, al artei decorative şi muzicii, al concepţiilor filozofice despre lume şi al sistemelor, în fine, psihologia”), considerând că acestea din urmă se raportează la „acelaşi mare fapt: genul uman”3. Pentru noi, pot părea oarecum surprinzătoare ştiinţele pe care Dilthey le consideră ca fiind spirituale; cu siguranţă, n-am include, în zilele noastre, în această categorie, economia politică sau ştiinţele statului şi dreptului. O posibilă explicaţie a acestei clasificări este faptul că, la momentul când Dilthey îşi publica opera, aceste ştiinţe se făceau altfel. Progresul tehnologic, tendinţa de a transforma totul în statistică, mergând tot mai puţin pe interpretare şi pe implicare umană şi tot mai mult pe cifre şi pe calcule, a transformat aceste domenii în veritabile ştiinţe naturale. În plus, aşa cum susţinea Coşeriu, e vorba de o detaşare progresivă a ştiinţelor culturale faţă de cele naturale, în timp diferenţierea fiind tot mai clară şi mai adâncă.
Deşi, la nivelul obiectelor de studiu, Dilthey e reticent în a face o distincţie foarte clară (căci în realitatea umană rămân inseparabile distincţiile fizic şi psihic, noi înşine fiind natură şi natura acţionând în noi „inconştient, prin întunecatele instincte”4), el observă că în ştiinţele spiritului există o tendinţă „ce se dezvoltă din ce în ce mai intens odată cu progresul lor, tendinţă prin care latura fizică a proceselor este coborâtă la rangul de condiţii, de mijloace de înţelegere”5). Aceasta e una dintre ideile care răzbat în întemeierea contemporană a lingvisticii ca ştiinţă a culturii, respectiva „tendinţă” constituindu-se, de fapt, ca principiu. Desigur, există şi tendinţa contrară, care se manifestă şi ea tot mai pregnant şi cu mult succes, aceea de a readuce condiţiile, condiţionările psiho-biologice la rang de obiect de studiu. Opera lui Noam Chomsky şi a susţinătorilor săi e locul în care această tendinţă a ajuns şi ea, mai mult sau mai puţin explicit, la rang de principiu. Din punctul de vedere al celor ce susţin că lingvistica e o ştiinţă culturală, n-ar fi o problemă, atâta vreme cât generativismul nu susţine, la rândul său, că ar fi o teorie lingvistică. Această afirmaţie, oricât de paradoxală ar părea, se întemeiază pe convingerea că, atâta vreme cât nu e făcută în spaţiul epistemologic al ştiinţelor culturii, lingvistica nu e lingvistică, e altceva – biologie, în cele din urmă, aşa cum Chomsky a mărturisit, de fapt, în numeroase rânduri.
Toate evenimentele exterioare se întemeiază, la Dilthey, pe ceea ce poate fi trăit, aici fiind relevată „orice valoare a vieţii. Aici apar scopurile, despre care natura nu ştie nimic. Voinţa este cea care se dezvoltă, se configurează. Iar în această lume spirituală care se mişcă în noi suverană, responsabilă şi creatoare, şi numai în ea, îşi are viaţa valoarea sa, scopul său şi semnificaţia sa”6. Dacă tendinţa pe care o aminteam înainte e acum un principiu al studiului lingvistic de o anumită orientare, aceste din urmă cuvinte ale lui Dilthey ar trebui să-şi aibă locul, în opinia noastră, pe frontispiciul oricărei ştiinţe a spiritului.
La rândul său, Ernst Cassirer trasa un aşa-numit „cerc al umanităţii”, care ar include limbajul, mitul, religia, arta, ştiinţa şi istoria7. Numai posibilitatea pătrunderii esenţei structurii fundamentale a fiecăreia dintre aceste activităţi umane ar legitima o filozofie a omului, iar ştiinţele particulare privitoare la aceste fapte ale culturii umane ar avea menirea să stabilească principii, categorii definite în virtutea cărora „să fie grupate într-o ordine sistematică fenomenele religiei, artei, limbajului”8. Deşi mai restrâns (probabil în mod justificat) decât am văzut la Dilthey, cercul ştiinţelor culturale trasat de Cassirer îl găsim proiectat conform ideii ce dă întâietate, în definirea omului, faptelor culturale create de om, ignorând în mod semnificativ bazele fizice implicite în existenţa acestuia. Cassirer exclude posibilitatea definirii omului prin „vreo facultate sau principiu înnăscut care pot fi constatate pe baza observaţiei empirice”9.
Având în vedere momentele din istoria procesului de individualizare a ştiinţelor culturii evocate aici, ca şi pe cele omise (unele cel puţin la fel de importante), ne-am putea întreba de ce, atunci, opera lui Eugeniu Coşeriu a ajuns să constituie unul dintre punctele de răscruce ale acestui parcurs. Căci, privitor la problematica dezbătută aici, lingvistul român este de mult considerat „adevăratul întemeietor al disciplinei centrale a umanioarelor şi, în acelaşi timp, cel care pune, prin aceasta, în sensul cel mai riguros, bazele conceptuale ale ştiinţelor culturii în general ”10 sau „figura majoră” în procesul de (re)întemeiere a ştiinţelor „minţii şi istoriei” ca ştiinţe „chintesenţial gonice”11.
Se poate spune, credem, că implicarea lui Eugeniu Coşeriu în dezbaterea asupra acestei problematici a însemnat preluarea şi ghidarea pe mai departe a întregii „strategii” necesare pentru situarea epistemologică a lingvisticii. Aceasta în primul rând pentru că, în contrast cu numele ilustre care au iniţiat „istoria” parcursă foarte pe scurt aici, Coşeriu e primul care pune problema întemeierii epistemologice a lingvisticii venind din domeniul lingvisticii. Dilthey, spre exemplu, era interesat, înainte de toate, de istoriografie, pentru el studiul limbajului şi al literaturii constituind, alături de celelalte ştiinţe ale spiritului, platforma pe care urma să se clădească şi să se dezvolte „imaginea” fiinţei umane ca sinteză a fenomenelor caracteristice părţii sale mentale. Cassirer era interesat de crearea unei „filozofii a omului”, acordând în aceeaşi măsură atenţie limbajului, mitului, religiei, artei şi istoriei.
Pentru Coşeriu, în schimb, limbajul uman reprezintă baza care face posibile celelalte activităţi spirituale ale omului, studiul acestuia necesitând legitimarea epistemologică pe care o revendică orice ştiinţă. Faptul că Eugeniu Coşeriu a fost interesat în primul rând de lingvistică, pornind de la ea către epistemologie şi către toate celelalte ştiinţe în efortul de a le situa, iar nu invers, a făcut ca el să găsească elementele ce justificau nu doar necesitatea plasării lingvisticii într-un cadru ştiinţific mai larg, ci şi locul exact pe care ea urma să-l ocupe în interiorul lui. Astfel, s-a realizat pentru prima dată un demers de întemeiere epistemologică pornit dinspre lingvistică spre bazele teoretice ale disciplinelor, aceasta fiind privită, întâi de toate, ca o ştiinţă a omului în dimensiunea lui spirituală.
N-am făcut, în aceste rânduri, decât să expunem o situaţie uşor identificabilă în întreaga operă coşeriană. În primele sale scrieri (spre exemplu, Sincronie, diacronie şi istorie12) se abordează şi se rezolvă adesea, în spiritul propriu, aceste chestiuni. Argumentele invocate nu-şi vor pierde ulterior valabilitatea, fiind, dimpotrivă, mereu reluate şi îmbogăţite, în cadrul unui perpetuu dialog asupra respectivei chestiuni. Aceasta deoarece, în paralel cu eforturile depuse de către lingvistul român, a continuat să se dezvolte, de obicei impunându-se cu mai mult şi mai răsunător succes, tendinţa adversă, revendicând pentru studiul limbajului statutul de ştiinţă a naturii.
Pe tot parcursul acestei dezbateri, Coşeriu a păstrat obiectivele asumate la începutul ei, cu convingerea de neclintit a justeţei lor. Într-o prezentare sintetică realizată de Mircea Borcilă, acestea ar fi: „(1) să legitimeze, pe deplin, necesitatea procesului de reîntemeiere teoretică explicită şi sistematică a lingvisticii în raport cu specificul naturii obiectului propriu; (2) să demonstreze, prin explorarea în profunzime /.../ a unei zone problematice centrale şi cruciale a studiului limbii, că acest proces impune recursul la un fundament teoretic radical diferit de cel implicat în mod tacit sau adoptat direct din epistemologia ştiinţelor naturii, sub influenţa curentelor pozitiviste şi neopozitiviste; (3) să propună o circumscriere de ansamblu, istorică şi teoretică, a cadrului epistemologic adecvat lingvisticii şi ştiinţelor culturii în general”13.
Coşeriu a realizat una dintre cele mai pertinente şi coerente critici ale concepţiei pozitiviste asupra limbajului în capitolul III alLecţiilor de lingvistică generală. El formulează acolo aşa-numitele principii antipozitiviste, pe care le opune celor pozitiviste. Astfel, „principiul universalităţii individului” se opune celui pozitivist al faptului individual; „principiul funcţiei şi al formei” se opune celui al substanţei; principiul „stării de lucruri sau al esenţialităţii statice” se opune celui al evoluţionismului, iar principiul „culturii” se opune celui pozitivist al naturalismului. Acesta din urmă este, poate, cel mai important pentru problematica teoretică abordată aici. Asupra lui se insistă, de altfel, cel mai mult şi în capitolul din Lecţii...menţionat. Se reafirmă considerarea lingvisticii drept ştiinţă a culturii şi se deduc câteva consecinţe ale acestei concepţii. Astfel, fundamentul teoretic al ştiinţelor culturii nu îl reprezintă ipotezele, ci tocmai „cunoaşterea originară” – pentru lingvistică, aceasta fiind cunoaşterea intuitivă a vorbitorilor şi a lingviştilor înşişi în calitate de vorbitori. De asemenea, dat fiind modul în care se produc obiectele culturale, domeniul culturii nu admite abordări cauzale, ci doar abordări finaliste. Analogul „legilor naturale” în domeniul cultural îl constituie, într-un sens, „faptele” înseşi care se produc (fiecare fapt cultural are legitatea sa internă) şi, în alt sens, „sistemele tehnice” pe care omul le elaborează pentru dezvoltarea activităţii sale. O limbă este, în acest al doilea sens, un sistem de legi pe care le realizăm (aplicăm) în vorbire. În această privinţă pot fi formulate doar norme de probabilitate referitoare la felul cum, de obicei, acţionează libertatea în anumite condiţii14.
Chiar dacă spaţiul acestui articol nu permite o desfăşurare mai largă a argumentelor, coşeriene şi nu numai, ce susţin diferenţierea ştiinţelor culturale faţă de cele naturale, încheiem cu convingerea că fiecare nouă afirmare a acestei idei e necesară şi binevenită în „confruntarea” epistemologică a celor două largi câmpuri de cercetare. Opinia noastră e că niciun lingvist nu se poate angaja în studierea limbajului fără a-şi defini, fie chiar şi numai pentru el însuşi, poziţia epistemologică. Aceasta va situa axiologic cercetarea lui şi îi va da convingerea, oricare ar fi acea situare, că se află de partea corectă a baricadei; iar baricada, în ciuda eforturilor disperate făcute de ambele părţi ale sale, nu va dispărea, probabil, niciodată.
Bibliografie
1. Mircea Borcilă, Eugeniu Coşeriu şi bazele ştiinţelor culturii, Revista Academica, nr. 7-8, mai-iunie 2001, p. 22-23.
2. Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
3. Eugenio Coseriu, Sincronie, diacronie şi istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
4. Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000.
5. Wilhelm Dilthey, Construcţia lumii istorice în ştiinţele spiritului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
6. Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
Note
1 Cf. Coşeriu, Sincronie..., p. 170 şi Lecţii..., p. 51.
2 Coşeriu prezintă tipurile de cauze stabilite de către Aristotel şi selectează şi explică rolul „cauzei finale” în teoria sa. Vezi Coşeriu, Sincronie..., p. 176-177.
3 Dilthey, Construcţia..., p. 22.
4 Dilthey, Construcţia..., p. 22.
5 Dilthey, Construcţia..., p. 24.
6 Dilthey, Construcţia..., p. 25.
7 Cf. Cassirer, Eseu..., p. 99.
8 Cassirer, Eseu..., p. 103.
9 Cassirer, Eseu..., p. 99.
10 Borcilă, Eugeniu Coşeriu..., p. 22.
11 A. Shapiro 1991, p. 4, apud Borcilă, Eugeniu Coşeriu..., p. 23.
12 „Tuturor atitudinilor cauzaliste şi confuziilor pe care ele le implică trebuie să le opunem distincţia – clar stabilită de către Kant – între „lumea necesităţii” şi „lumea libertăţii”. Tot aşa, intenţiilor declarate sau nedeclarate ale pozitivismului vechi şi nou, de a reduce întreaga ştiinţă la ştiinţa fizică, trebuie să le opunem deosebirea dintre faptele naturale şi cele culturale şi, prin aceasta, dintre ştiinţele fizice şi cele umaniste. Aceasta nu implică nicidecum o desconsiderare a ştiinţelor fizice, care, bineînţeles, sunt singurele adecvate obectului lor. Dar implică înţelegerea faptului că postulatele şi metodele ştiinţelor fizice (cu excepţia a tot ceea ce se referă la descrierea materială) nu sunt aplicabile la obectele culturale, pentru că, în cazul acestora, ceea ce este exact, pozitiv, ceea ce se prezintă efectiv şi se poate constata sunt libertatea şi intenţionalitatea, invenţia, creaţia şi adoptarea liberă, motivate numai finalist. În cazul fenomenelor din natură este, fără îndoială, adecvat să se caute o necesitate exterioară, o cauzalitate; în cazul fenomenelor culturale, în schimb, ceea ce trebuie să fie căutat este o necesitate interioară, o finalitate. De aceea, o concepţie cu adevărat pozitivă (şi nu „pozitivistă”) despre limbaj trebuie să atragă atenţia şi să amintească mereu că limbajul aparţine domeniului libertăţii şi finalităţii şi că, prin urmare, faptele lingvistice nu pot fi interpretate şi explicate în termeni cauzali” (p. 170).
13 Borcilă, Eugeniu Coşeriu..., p. 22.
14 Cf. Coşeriu, Lecţii..., p. 51-54.