Poeme
Poemul Singurătății
Poemul Singurătății zace uitat peste tot.
Abia de putem îndrăzni să pășim pe lângă el,
nu că să-l atingem cu mâna.
E un poem de nedescifrat, singurătate pură.
Deși e Poemul Cel Mare de care se pot apropia
doar Marii Singuratici
cu gândul la sinucidere, înfășurați
în singurătatea noastră a tuturor.
Poemul Singurătății s-a tupilat și în tine.
Și ce sigur de sine se simte în tine,
printre singurătățile tale, te salută simplu:
– Salutare!
Iar tu îi răspunzi:
– Salut! Salut! Așadar, de două ori salut.
Și te așezi la o cafea, dacă e dimineață,
sau la o bere, dacă e seară,
sau în fața cerului gol
dacă nu-i nici seară nici dimineață,
după care Poemul Singurătății pleacă
mulțumit că a fost luat în seamă,
pleacă spre alte singurătăți.
Convoi
Mergi încovoiat pe un drum ce se încovoaie,
mergi încovoiat pe drumul ce se încovoaie
odată cu șirul de plopi,
mergi și simți că faci parte dintr-un convoi
ce se încovoaie odată cu drumul și plopii,
mergi tot mai încovoiat
și observi că, de fapt, convoiul te duce
în altă parte decât spre capătul drumului,
o ia printre gropi din ce în ce tot mai adânci
deasupra cărora câte cineva se apleacă,
se tot apleacă să vadă ceva anume
în groapă, însă nu vede nimic,
dar nici nu se mai poate îndrepta de șale,
nu se mai poate îndepărta de adâncimea
tot mai amețitoare.
Săniuș
De ce? Într-adevăr, de ce se nasc oamenii?
Poate ar trebui să o mai ducă în liniște
acolo, în starea lor prenatală,
să nu trebuiască să meargă zilnic
până la serviciu și înapoi.
Să nu trebuiască să se apropie
mereu de ziua dispariției.
Dar uite-i că se nasc,
Se tot grăbesc să se nască.
Te uiți în stânga, te uiți în dreapta
și-i vezi cum apar.
Apariții clasice. Din strămoși.
Apar de peste tot. Iar dacă apar,
în cele din urmă – mor.
Iar așa ceva ți se poate întâmpla
o singură dată,
doar o singură dată după data nașterii.
Mai mult nu vei mai avea niciodată în viață
o asemenea ocazie.
Iar dacă procedura îți place, dacă ai îndrăgit-o,
nu-ți rămâne decât să te mai naști o dată.
E ca la săniuș.
Mai urcă o dată dealul,
mai dă-ți drumul o dată la vale.
Până la magazin
Oricum, vom pleca. Vom pleca
de-acasă până la Magazin
să cumpărăm ceva de trebuință,
iar plecarea noastră din casă,
plecarea de-acasă
va face să rămână casa fără noi,
iar când vom reveni de la Magazin,
vom vedea încă din prag
cum e în casă fără noi,
unde mâna ta nu s-a atins de nimic,
nimic nu e atins de tine
și nici respirația ta nu a fost pe aici.
Așa va fi și atunci când
vei pleca mult mai departe
decât până la Magazin.
Sforile
Dacă mă întorc spre dreapta,
mă bate vântul din dreapta,
dacă mă întorc spre stânga,
mă bate vântul din stânga.
Mă întorc în toate părțile
și mă bate vântul din toate părțile,
mă suflă și mă îndoaie.
De fapt, așa trag eu sforile
încercând să aduc ploile.
Contopire
Te pregăteai de o contopire soră cu sudura,
gol în preajma unei goliciuni
cu pielea nedormită pe toate părțile.
Erai treaz ca o palmă peste obraz.
Odihna ta se odihnea într-un pat separat,
iar tu te delectai golind încăperea de răceală
pănă la flăcăruia albăstrie a sudurii.
Doar că în clipa următoare s-au desprins
de streaşina acoperişului ţurţuri înalţi cât omul
prăbuşindu-se cu avalanşa zăpezii de pe acoperiș
peste fereastra întredeschisă prin care
țurțurii s-au şi strecurat înăuntru,
intimidând flăcăruia.
Adăpost
M-am oprit undeva unde se oprise și vântul,
unde se oprise și ploaia.
Numai băltoace încremenite
înaintea pașilor mei.
Atâta neclintire nu mai fusese
încă de până la Facerea Lumii.
Am simțit că trebuie să fac ceva.
Şi am făcut un pas înainte.
Și deodată totul s-a pus în mișcare,
vântul mi-a întors umbrela pe dos
şi a smuls de pe undeva o bucată de tablă
răsturnând-o peste mine
să nu mă ploaie.
Un suflu
Nicio înțepătură suspectă,
nimic nu-i dă de veste că totul se va sfârși
chiar în secundele următoare
în fața unui anumit număr de lumânări
ce ard vesel pe care însă el
urmează să le stingă dintr-o suflare
pornită direct din piept,
un suflu ce ridică de pe tort un val de frişcă
până-n tavan stârnind aplauze,
fără ca el să mai apuce să-i vadă pe-ai lui
cum se prăpădesc de râs,
cum își curăță unul altuia hainele
împroşcate cu frişcă,
pasta albă și dulce ajungând să atârne
şi de lustra scăldată-n lumini sărbătorești.
Câteva firicele albe s-au prins și de mustaţa lui
peste gura rămasă întredeschisă
după suflul năprasnic ieşit direct din piept,
ultima lui suflare care a împrăștiat peste tot
lumânările celor șaizeci și opt de ani.
Mireasa
Vară, dogoare, bulevardul prea lat,
prea dilatat de căldură.
El e nevoit să sară ca iepurele
de la umbra unui copac,
la umbra altui copac
și brusc se ciocnește de o mireasă,
intră în faldurile rochiei ei
ca într-o ninsoare deasă...
Intervine mirele, sar nănașii, nuntașii.
Îl scot de urechi din foşnetul răcoros
direct în bătaia soarelui dogoritor
pe asfaltul aproape clocotitor.
Mireasa urcă scările largi
gata să intre în Palatul Nunților.
Totuși în ultimul moment încremeneşte în prag –
o movilă de zăpada albind pe munte –
își întoarce capul,
îl scanează, îl memorizează...
Planorul cu mângâieri
Copilul blond vâslea pe un plan înclinat ce ducea
în suiș spre colinele azurii,
alt copil (după țipăt, fetiță) pe un alt plan înclinat
luneca în mare.
Pe zeci de alte planuri înclinate hoinăreau
hoarde de hormoni,
dădeau lingușitor din coadă spermatozoizi.
Și se făcea beznă în lapte.
Era primăvară și frunzele aveau grijă să revină
la locul lor prin copaci,
el simțea cum îmbătrânește de prea multă
tinerețe adunată-n priviri în timp ce-i creșteau
cuiburi de vâsc pe buricele degetelor tot căutând
frumuseți de neatins pentru unul ca el.
Pe atunci planorul cu mângâieri încă nu se zdrobise
acest plan înclinat pe care ne ducem de-a șuiul
împreună,
urmând să facem o spărtură în betonul orașului,
lăsând o spărtură
strălimpede
în urma noastră.
Miorița
Acum când ne trezim
și ziuă nu-i,
nici noapte nu-i
și tresărim că ziuă nu-i,
nici noapte nu-i,
nici moarte nu-i,
tot tresărim,
tot răsărim,
la apus de soare...
(1 spre 2 decembrie 2023)