Poezia ființei

Viziunile poetice ale Marilenei Apostu, trăgându-și izvorul din imaginația și sacralitatea actului creației, sunt întrupate în construcții de un spectaculos/legitim efect estetic. Valoarea incantatorie a versurilor ce le întemeiază este dată, în primul rând, de bizara senzație a mulțimii de „strigăte în cuvinte” (Mâinile noastre sunt două ape lăsate în voie), iar în al doilea rând de „cuvintele pe care nu le-am rostit” (Mâine trebuie să plec): „Dintre toate pietrele în care m-ai zidit/ sunt cea mai tristă Ană./ Pietrele mele sunt frunze,/ le vei număra pe rând./ Dintre toate pietrele/ Sunt cea mai așteptată dimineață/ Nu mai am nici amintiri, nici cuvinte./ Să vină iarna să pot intra în rotunde fântâni/ lângă somnul îngerilor” (De-aș găsi în toamna asta o ploaie).

Aprofundarea unor motive – tăcerea, iubirea, umbra, singurătatea, tristețea, orașul, strada, șoapta, timpul, poemul ș.a. –, puternic coagulate în plasma imaginarului, conferă grație și consistență ideatică discursului configurat prin apel la alteritatea eului creator: „O iarnă nehotărâtă mușcă din senin,/ frigul desface obrazul până la cuvinte. Culeg îndoieli,/ învăț cuvintele să tacă,/ încerc să scriu cele mai triste versuri./ Îndoiala îmi scârțâie sub genunchi./ Fereastra fotografiază neîmbrățișări,/ liniștea rătăcește aiurea. Nu mai cred în minuni,/ nici în sfinții adăpostiți de secetă!” (Am desenat un copac verde), și: „Încep un poem despre tine./ O, demult m-am înălțat și sunt fericită!/ Privește-mă bine,/ voi veni să te plimb prin duioase cuvinte./ Acum în oraș e lună plină,/ pământul a înmugurit,/ mereu mă vei citi,/ voi scrie mereu./ Pe un drum plin de pietre desenez povești,/ tăcerea ta e aici ca să mă cheme./ Copacul rămâne singur și verde,/ să fim îngropați în mireasmă de tei./ Te rog să mă crezi, Doamne!/ am mai câștigat o bătălie,/ mă căznesc să fiu fericită” (Umbra abia o mai târăsc după mine); sau: „Am de orânduit poeme/ pașii întunecă nisipul. Te strig, dar nu mă auzi,/ mersul învață rotirea și îmblânzește apele./ Luna desparte fluviul de piatra de râu./ Cine a spus că ai murit?/ Povara aceasta strigă că a fost mușcată./ O femeie își caută în lume dafinul/ binecuvântat de noapte./ Poete, ai fost aici!” (Am de orânduit poeme).

Extazul exuberant al iubirii și al morții, aflat sub semnul spaimei existențiale, amplifică până la paroxism, în interiorul poeziei, în manieră nichitastănesciană, revelația plânsului provocat de călătoria în labirintul lumii unde trăirile se transfigurează în meditații tulburătoare asupra esenței vieții: „Lângă drumul de ieri gândurile se strâng într-un nod,/ albul a încremenit oboseala din noi./ Ce dor o să-mi fie de tăcerea ta, de părul tău cărunt!/ De-o mare tristețe mi-s hainele ude./ Singură voi fi împresurată de cuțite, caut iertarea/ în zilele care se risipesc prea devreme. De o mie de ani/ am trimis mâinile/ la tine și încă nu s-au întors,/ voi muri așteptând” (Dormi liniștit, totul e bine!), și: „De sub pleoapele tale n-aș fi vrut să mai plec,/ dincolo este foarte frig./ Voi purta o catedrală în buzunar sau un cântec./ Tristețea, da, îmi vine ca o mănușă./ Ziua în care am murit prima dată/ și o crenguță de cireș/ ruptă în luna mai a ademenit poezia” (Bărbații pe care i-am iubit); sau: „Ai rămas departe cu un surâs înghețat./ Mâinile tale și ochii visătoarei de la Dunăre s-au rătăcit/ pe bulevardul înflorit precum arborii./ Orașul ciudat e singur./ Oh, cuvintele ne vor salva de la moarte!/ Oricum port răni,/ oricum voi scutura pletele la ușa ta./ Respir ploi, plecări,/ întoarceri ce nu se mai sfârșesc./ Ce-mi mai rămâne decât să recit poezii./ Ascultați-mă!” (Tocmai vorbeam într-o solemnă aortă).

Poezie a sugestiei, aceasta din urmă fiind augmentată de inserturi intertextuale, lirica Marilenei Apostu disecă extatic cuvântul, în primă instanță, în emoții și înfiorări redundante, de aici rezultând sentimentul exultant al unui incontestabil/pulsatoriu perpetuum mobile, indicând astfel, pe de o parte, multiple reverberații de sens, iar pe de altă parte fluiditate rostirii și aparență ficțiunii: „Seară de seară, tristețea desenează flori de gheață./ Ai plecat ca o umbră nemângâiată, acum merg/ grăbită în căutarea ta, gândurile nu se mai potrivesc,/ mă pedepsesc mereu cu același prezent închipuit./ Mâinile scriu pentru îngerii care mătură întristarea,/ poate că-au rămas numai duminici, ele mi se aștern/ pe jos, la intrare” (Zilele se risipesc); sau: „Singurătatea îmblânzește sângele tău până la os./ M-ai rugat în genunchi/ să nu foșnesc printre ruine în orașul rătăcit./ Mugurii s-au urcat ca niște copii să-și astâmpere setea./ De dragul tău strigătul mai sparge o fereastră,/ drumurile noastre îmbătrânesc dureros” (Am venit să te întreb ce mai faci?). În logica aserțiunilor enunțate se face recurentă decizia Ființei de a se refugia în inefabilul/insondabilul univers al metaforei în speranța desacralizării realității care, se observă, alimentând ciclic și imagistic poezia, o învrednicește cu o savoare lexicală inepuizabilă: „E vremea somnului lăsat în lumină,/ e vremea să rostesc întâmplarea./ Mâinile când scriu sclipesc,/ când așteaptă doar plâng./ Am așteptat ani să-i vorbesc,/ vreau să-i pot mulțumi./ Metafora nu ține cont că trăiesc într-o floare/ nu știe cât am iubit în acea zi de vară./ Acum stă așezată în bibliotecă” (Voi muta biblioteca). Tentația Marilenei Apostu de a „cădea din timp” (Cioran), fără a ieși din istoria clipei trăite, este ilustrată de ambivalența unor ubicuități divine, semn că temeiul ultim al existenței constă în exultanța creației: „Să adormim cu milă,/ vulturii strâng datorii pentru Dumnezeu./ Mă voi întinde în iad e prea frig aici/ deși la porți se lucrează cu focul./ Îmi este rușine să mă trezesc lângă frunze./ Acea vară nimeni nu poate înțelege de ce am pierdut-o” (Abia mă auzi); sau: „Pâinea e dată de Dumnezeu,/ setea e dată de zgomote./ Voi fi copila din irisul tău perfect rotund./ Dezleagă-mă,/ dezleagă-mă!/ Voi fi mâncată de șoareci ca o inimă de jaguar în soare./ Am cunoscut pe bărbatul cu ochi timizi,/ surâsul lui știa că mă zbat întristată./ Mă ruga să-mi țin morții pe umăr/ până când numele/ va sta lângă locul cu părinții adormiți./ Eram doar icoana cu sfinții smulși/ pentru a îmblânzi intimitatea./ O vulpe cu privirea jilavă se dezlipește din iad” (Lumea nu se schimbă).

În versurile Marilenei Apostu, marcate de o tulburătoare simplitate, sporite într-o certă expresivitate onirică, iubirea, situată între viață și moarte, între lumea interioară și spațiul fictiv, între materie și spirit, este, dincolo de simulări inițiatice, iluminarea fără de care viața omului s-ar rezuma doar la neant. Logosul poetei, pe lângă faptul că dispune de o încărcătură tragică, întrupează tribulațiile unui sine captiv între astral și teluric, permanent revoltat de avatarurile ce i-au bulversat visceral existența: „Trebuie să mă ridic/ să țin locul bărbaților care au fugit/ cu un înger de-asupra cerului./ Degetele-ți blânde m-au văzut singură, degetele mele/ nu pot atinge tâmplele tale./ Am să-ți vorbesc despre poezie,/ jocul e atotștiutor, plin de viață, repet ultimele versuri./ Mi-ai vorbit despre vulturi, despre simfonii și cuvinte,/ Sunetele devenind biblioteci sau cântece./ Mi-ai vorbit despre ceea ce ne-ar plăcea/ Să facem” (Am călătorit cu genunchii însângerați), și: „Bucură-te/ că mai exist, mi-e tare somn, arborii au evadat demult,/ este liniște în palma mea. Mă mint și îmi este frig./ Stau la aceeași masă cu o vestală ce-și clatină durerea./ Poetul e o slugă fără șansă, fără rost, aceiași nori./ E tulbure ziua, din când în când e vară fastuoasă,/ degetele te caută,/ stâncile iubesc răbdarea și tăcerea,/ potrivesc ora exactă, uleiuri amare/ mângâie mâna stângă, pereţii îmbrăcaţi cu întuneric aşază/ ca o lenjerie mototolită ziua începută cu tine” (Mi-ai spus: tu ești cea mai senină); sau: „Realitatea încolțește pe cămașa ta./ Ziua de mâine miroase a drumuri îmbrățișate,/ înoată în povești citite de o fată./ Te-am găsit strigând/ într-o poezie cu lemn-dulce înflorit./ Acum privești la suferința mea și nu știi ce să zici/ oglinzile respiră când zânele fug din poveștile sparte./ Și nici n-ai măcar un câine care să te însoțească!” (Sunt de câteva zile acasă). Ființa poeziei este asumată, la Marilena Apostu, din perspectiva unui ludic arhetipal, revelatoriu, limbaj a cărui proiecție postmodernă desăvârșește căutările și rostul actului de facere al poemului, chiar și în condițiile în care nu întotdeauna „un poem nu reușește să spună adevărul” (Rostogoliți-vă, lucruri mărunte), în câmpul nesfârșitelor trăiri metafizice, provocate de infinirile eului recognoscibil, topit în compoziții cu ușor iz autobiografic: „Ai plecat ca o umbră nemângâiată de ninsoare,/ pășesc în căutarea ta, gândurile nu se mai potrivesc,/ mă pedepsesc. Cândva am îmbrățișat blândețea, ochii tăi erau/ o tăcere în părul meu lung, aerul uitat în două respiră tăcut umbra./ E mai frumoasă decât o iederă neatinsă de mâinile tale,/ e o mireasă părăsită în fereastră. Ceața/ pictează îngeri pe lacrimi, stă laolaltă/ cu moartea ghemuită în cenușă şi toată/ lumina asta miroase a femeie” (Noaptea se clatină...), și: „Îmi urăsc mâinile,/ este mai bine așa, măcar până trece vara să nu mă plâng,/ altceva mai bun de făcut nu am./ Mă grăbesc să prind ziua de mâine, iar tu te așezi/ între cuvintele mele și taci. Toată ziua am mers fără/ să privesc înapoi, deci nu mă întreba ce voi face mâine./ Orașul trosnește din toate încheieturile./ Uneori mă gândesc la tine/ ca la o pâine, gândurile tale îmi mâncau din palmă./ Nu plânge,/ te voi mângâia și după ce voi muri./ În zori, voi ajunge acoperită de șoapte crescute cât casa,/ cerul înfometat atârnă greu/ în crengile care sunt la fel ca anul trecut. În timp/ ce ți-ai trăit tinerețea, pata de pe covor/ devine din ce în ce mai îngustă, mai transparentă” (Mi-e somn, lasă-mă să dorm).

În consecință, poemele Marilenei Apostu au un farmec aparte. Ele recomandă o poetă nouăzecistă în toată puterea cuvântului, una dintre cele mai înzestrate voci feminine ale literaturii române contemporane.

The poetry of being

Keywords: Marilena Apostu; Imagination; the power of the word; matter and spirit; inner world

The author analyzes the creation of Marilena Apostu. The poet’s verses have a special charm and recommend her as one of the the most gifted female voices of contemporary Romanian literature.