Poeme și aforisme

Corabia

După stănca-ndepărtată,

Peste câmpii arămii,

Din văzduh încet se-arată

O corabie. O știi?

Vezi, prin pânza-i de mătase,

Soarele pătrunde-n noi,

Ne-ncunună și ne lasă

Ca doi îngeri. Numai doi.

Stăm cuminți în valea seacă,

Podurile-abia mai țin,

Iar corabia se-neacă

În pustiul din destin.

... După stânca-ndepărtată,

Peste câmpii arămii,

Din văzduh încet se-arată

O corabie. Mai vii?

Așteaptă-mă

Așteaptă-mă, așteaptă, așteaptă

O zi, poate-un an, poate-un veac,

Așteaptă-mă, așteaptă, așteaptă

Să-ți caut de dragoste leac.

Așteaptă-mă-n zori, când se-ntoarnă,

Din spume, prea mândrul amurg,

Și lacrimile toate îți spală

O rază pe sânu-ți de fulg.

Așteaptă-mă-n aburul pâinii,

Ce-adună-n tăcere plecarea pe-o zi,

În calda atingere-a mâinii

Și-n gândul ce-ncearcă a fi.

Așteaptă-mă-n zgomotul străzii

Cu urme streine și reci,

Așteaptă-mă-n poala amiezii

Și-n țipătul vorbelor seci.

Așteaptă-mă-n mândra livadă,

Ce-n mine tot crește demult,

O lume întreagă să vadă

Cum stau sub un pom așternut.

M-așteaptă în ruga-așteptării

Și-n seara de vechi rugăciuni,

În vis și-n pârjolul uitării,

Din care rămân doi tăciuni.

Asteaptă-mă, așteaptă, așteaptă

Poate-un veac, poate-un an, poate-o zi,

Așteaptă-mă, așteaptă, așteaptă

Și-oi veni cât oi fi, cât om fi.

Fratele

Mi-a rămas un frate

acolo,

în inima pământului strămoșesc.

Sunt chiar eu –

partea mea neacceptată

aici,

unde mi-i casa și masa.

E partea sufletului meu răzvrătit,

care

s-a săturat să trăiască alături

de puținul adevărat

înșeuat și-nșelat.

Noaptea așteptării

(Ce-ar fi de-ar fi să nu mai fie...)

Vânt de nord, buimac și rece,

Ce tot bați în geam închis,

Parcă ai a mă petrece

Pe cel drum: până-n abis?

Parcă-mi știi cărarea vieții,

Care-n spuma dimineții

Îmi va rupe dragul vis?

Vânt de nord cu pleata neagră,

Nu-mi trezi din somn copiii,

Lasă-i mult să mă mai creadă

Cel de-i dus ca să mai vie,

Lasă-i, când privesc în zare,

Să nu vadă cea lumnare,

Ce mi-i hărăzită mie.

Vânt de nord, săgeată-ntinsă,

Nu ochi în gând curat,

Ui-te, geana mi-e deschisă

Și am mult de descurcat.

Ui-te cum mă cheamă zorii

Și-ți alungă ție norii.

… Astăzi nu am fost luat.

Pasăre rănită

De ce lași durerile oricui

      să treacă prin tine

Ca săgeata arcului

prin pasărea dornică încă de zbor?

Strigă-mă și vei vedea

că sunt și eu o pasăre rănită,

Care plutește din răsputeri

      spre ziua de mâine

Cu săgeata adânc înfiptă

în destinul văduvit de dor.

Străin

Străin ca acul în carul cu fân,

Străin ca un câine bătut de stăpân,

Străin ca piatra-n tăișul de coasă,

Străin ca dușmanul la tine în casă,

Străin ca fulgul pe spicul de vară,

Străin ca și casa-mi afară din țară,

Străin ca pribeagul în țară străină,

Străin ca pruncul cu mama haină,

Străin ca orfanul sub ziduri cerșind,

Străin ca feciorul în mamă izbind,

Străin ca mireasa ce are alt mire,

Străin ca păcatul la mănăstire,

Străin ca hoțul ce-o rupe de fugă,

Străin ca Iuda cu-arginții în pungă,

Străin ca barba pe-obrazul de spân,

Străin ca și crucea pe piept de păgân,

Străin ca oglinda ce-arată doar cerul,

Străin ca icoana ce-și pierde ungherul,

Străin ca lacrima în apele mării,

Străin ca iubirea pe drumul uitării,

Străin ca inima ce nu iubește,

Străin ca Basarabia-mi, Doamne, ferește!

Doamne, iartă-ne

Iartă-mă, Doamne,

Păcate că fac;                      

Iartă-mă, Doamne,

Că altora plac.

Iartă-mă, Doamne,

Că nu-s ce-am promis;

Iartă-mă, Doamne,

Că-s mare în vis.

Iartă-mă, Doamne,

Că nu-s ce ți-am spus;

Iartă-mă, Doamne,

Că plâng pe ascuns.

Iartă-mă, Doamne,

De ce nu mă doare;

Iartă-mă, Doamne,

Că-s mic la-ncercare.

Iartă-mă, Doamne,

Că-ndur supărarea;

Iartă-mă, Doamne,

Că-mi place-amânarea.

Iartă-mă, Doamne,

Că zic „niciodată”;

Iartă-mă, Doamne,

Că fug de răsplată.

Iartă-mă, Doamne,

De-s rău când nu-s bun;

Iartă-mă, Doamne,

De vorbe în scrum.

Iartă-mă, Doamne,

De gândul ce-l tac;

Iartă-mă, Doamne,

Când pot, și nu fac.

Iartă-mă, Doamne,

Că-am vrut și mai mult;

Iartă-mă, Doamne,

Că nu m-am temut.

Iartă-mă, Doamne,

Că vreau ce nu vreau;

Iartă-mă, Doamne,

Că singur îmi iau.

Iartă-mă, Doamne,

Că uit ce-am știut;

Iartă-mă, Doamne,

De timpul pierdut.

Iartă-mă, Doamne,

Că-s rupt de izvoare;

Iartă-mă, Doamne,

Că tac când mă doare.

Iartă-mă, Doamne,

Că uit de părinți;

Iartă-mă, Doamne,

Că nu-i știu pe sfinți.

Iartă-mă, Doamne,

Că-am fost cu străinul;

Iartă-mă, Doamne,
Că mi-am vrut plinul.

Iartă-mă, Doamne,

Că-mi vreau și mai bine;

Iartă-mă, Doamne,

De gândul ce-mi vine.

Iartă-mă, Doamne,

Că-ți zic cu fior:

Iartă-mă, Doamne,

De teama să mor.
Iartă-mă, Doamne,

Că vreau să mă ierți;

Iartă-mă, Doamne:

Nu vreau să mă pierzi.

Iartă-mă, Doamne,

Pe mine la urmă;

Iartă, azi, Doamne,

Întreaga Ta turmă.

Iartă-ne, Doamne,

De pasărea moartă;

Iartă-ne, Doamne,

De iarba din poartă.

Iartă-ne, Doamne,

De apa-nnegrită;

Iartă-ne, Doamne,

De roua-mpietrită.

Iartă-ne, Doamne,

De dor ne-mplinit;

Iartă-ne, Doamne,

Nu-odată ne-am fript.

Iartă-ne, Doamne,

Copiii plecați;

Iartă-ne, Doamne,

Lăsatul de frați.

Iartă-ne, Doamne,

Sufletul rupt;

Iartă-ne, Doamne,

Harta cu Prut.

Dă-mi aripi

Împletește-mi o cunună

Din scântei de dor tăcut,

De pe drumuri mă adună,

Dintre flamură și spumă,

Și mă rupe din trecut.

Scoate-mi fruntea dintre palme,

Mi-o îndreaptă către cer,

Să trec liber cele vame,

Ce mă țin ca între lame:

O lumnare în ungher.

Fă să sparg zidul de scamă,

Să răzbat spre rază plină,

Unde răul tot se sfarmă,

Lațurile se destramă

Și-mi iau zborul spre lumină…

Casa de acasă

Supărată-i casa mea de-acasă,

C-am venit pe-o zi și am plecat,

Ea crezând că, gata, nu-mi mai pasă

Nici de casă, nici de al meu sat.

Nu știu cum să-i spun să mă-nțeleagă,

Că mai am o casă – la oraș,

Unde stau aproape viața-ntreagă,

Dar mă simt în ea ca un ocnaș.

Noaptea, visul îmi deschide poarta

Casei de acasă, cum o știu,

Oblojindu-mi cu miresme soarta

Rătăcitului de casă fiu.

Cui?

Cui să-i spui c-am crescut

Răstignit în nevoi?!

Cine-ncearcă acum

Să se lase de bine?

Stai cuminte, otravă, în noi,

Stai cuminte, otravă, în mine.

Despre minunea de a gândi

(Din cartea Cuvântul învie gândul)

Îngrădirea dreptului de a gândi e tortura sufletului.

***

Tăcerea plămădește gânduri, iar vorba caută sol fertil pentru sămânța lor.

***

Cel de tace numai el știe ce gând tace.

***

Gândul nespus la timp migrează spre gura altora.

***

Puțini știu să împace gândul cu cuvântul.

***

Tăcerea ne învață să vorbim gândit.

***

Când nu-ți stăpânești gândurile, ai grijă să-ți stăpânești gura.

***

Rugăciunea spusă în gând nu poate fi una prefăcută.

***

Vorbim ce gândim; gândim și ceea ce nu trebuie să vorbim.

***

Multe capete la sfat – prăpăd; puține capete ce gândesc – sărăcie.

***

Pe omul împăcat îl ajunge mintea să nu se gândească la ce nu-i ajunge.

***

Emoțiile fac diferența între gând și cuvintele care îl exprimă.

***

Mulți nu gândesc ce vorbesc, dar și mai mulți nu vorbesc ce gândesc.

***

De ți-i lene să gândești, gura-ți meliță povești.

***

Mulți ar muți, dacă s-ar permite să vorbești doar când gândești.

***

Cărțile ce nu se dau citite sunt închisori ale gândurilor proaste.

***

Cuvintele grămadă frânează viteza gândului.

***

Cine stă pe gânduri deja nu stă degeaba.

***

Mai întâi gândește-te de face să ai de gând să faci ce ți-ai pus în gând.

***

Gândul care nu naște alt gând e beteag din născare.

***

Boarea rece a gândului negru înfierbântă mințile bolnave.

***

Cimitirele cu gânduri nescrise sunt mai mari decât ale celor care le-au regretat.

***

Omului cumsecade îi cade din cer doar gândul de bine, care-l ajută să nu cadă în mintea proștilor.

***

Nu-ți lua pe suflet păcatul de a nu gândi.

***

Când fapta diferă de gând, vorba e de vină.

***

Vine timpul când înțelegi de ce ai fixat cândva un gând pe hârtie.

***

Nu te teme de gândul ce-ți vine. Teme-te de ce vei face cu el.

***

Un gând bun poposește în compania altora ca el. Prin scăfârlia goală trece ca vântul uscat.

***

Învelișul unui gând de știrbit din valoarea lui poate, dar să-i adauge – nicidecum.

***

Nu lăsa cuvintele s-o ia înaintea gândului.

***

E lungă calea de la gândit la dobândit.

***

Nu tăvăli pe jos gândurile venite de Sus.

***

Vrei să fii ascultat – vorbește; vrei să fii auzit – gândește.

***

Majoritatea gândurilor trec fără urmări vizibile.

***

E pierdere de timp când gândești fără să gândești la ce gândești.

***

Care gândește una, dar face alta, ajunge să facă cu totul alta.

***

Dacă te tot gândești la ce nu ai, pierzi din ce ai.

***

Gândul, de-l lași de capul lui, îți poate da mari bătăi de cap.

***

De gândești la alții, nu ești singur niciodată.

***

Când nu prea ai ce spune, se întâmplă să spui și ce gândești, nu doar ce trebuie.

***

Rar când gândul rostit rămâne a fi numai al tău. Doar poate atunci când nu te-a auzit nimeni.

***

Gândul nespus are mai mari șanse de a se materializa decât cel trâmbițat.

***

Minunea de a gândi te părăsește de nu-i înțelegi rostul.

Dumitru Țâra la chindie

(Acrostih)

Dumnezeu mi-a dat lumină

Umbrele să deslușesc,

Minte trează, vorbă plină

Inima să-mi oblojesc.

Trag în plug, când vreau să trag,

Rup din soare ce mi-e drag,

Uit cât am să mai trăiesc.

Țăndări fac din vise stoarse,

Apele le limpezesc:

Raiul zilelor rămase,

Aburcând, să-l zămislesc.

Las urmașilor povață

Albul pur din ce gândesc.

Crucea vieții mă învață:

Harul dat de Dumnezeu

Icoanei să-l pun în față –

Nicio floare nu mai cade,

După blând cuvântul meu,

Inima cât îmi mai bate,

Eu voi fi ce-am fost mereu.

Șaptezeci

(Acrostih)

Șade omu’-n gând și tace despre sine,

Are, i se pare, câteva destine.

Pereții crăpați de atâta tăcere

Trădează-n străfunduri o dulce durere.

E felul de-a fi între bune și rele:

Zăvoare la spus și gând fără zăbrele.

Elanul și-l ține în chingile scrise,

Cuvântul și-l rupe în nopțile-i plânse:

I-i inima-n Rai, iar în iad i-s doar vise.