Și a fost Anul Urmuz…

Tocmai s-a încheiat. Anul Urmuz 2023, când s-au împlinit 140 de ani de la naștere (17 martie 1883, Curtea de Argeș) și 100 de la moarte (23 noiembrie 1923). Tatăl său, Dimitrie Ionescu-Buzău, era medic la spitalul din localitate. Mama sa, Eliza, fiica preotului Filip Pașcani de la Biserica „Sfântul Dumitru” din București, era „de profesie menagiul casei”, după cum scrie în certificatul de naștere al primului născut, botezat Dimitrie. Familia s-a mutat în 1889 la București, unde, din motive nu foarte clare, după clasa a treia, tatăl i-a schimbat patronimul în Dumitrescu. Numele oficial i-a rămas astfel, dar el a semnat de cele mai multe ori cu interminabilul Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. Mama lui cânta în familie la pian, Mitică voia și el să se facă muzician, dar medicul Ionescu-Buzău nu voia „lăutari” (sau „zugravi”) în familie și l-a împins spre medicină. A rezistat un an, s-a mutat apoi la drept, a fost judecător în mai multe localități din Argeș, Dâmbovița, Dobrogea, Teleorman, până a ajuns grefier la Curtea de Casație în București, unde putea merge când dorea la concertele de la Ateneu. A scris, spune sora sa cu un an mai mică, Eliza (ca și mama), pentru a-și amuza frații și surorile (erau șapte), apoi pentru a-i amuza pe prietenii de boemă, cărora el sau George Ciprian, actorul-scriitor, le citea prin cafenelele bucureștene texte „de o originalitate căutată”. Scrierile lui puteau să rămână „folclor urban”, alături de năzdrăvăniile povestite de colegii de liceu și de tinerețe G. Ciprian și Vasile Voiculescu mai ales, dacă în 1922, Arghezi, care nu știm cum l-a cunoscut, nu ar fi avut formidabila intuiție de a-l publica în „Cugetul Românesc”, revista pe care o conducea. Pâlnia și Stamate a fost prima bucată, cea subtitrată „roman în patru părți” și având doar puțin peste două pagini... Tot în 1922, Arghezi i-a publicat și Ismail și Turnavitu. Cu acest prilej, Arghezi i-a ales (i-a impus, deloc ușor, spune el) pseudonimul Urmuz, sub care este cunoscut – aș zice chiar celebru – în lume. În noaptea dintre 22 și 23 noiembrie 1923, s-a sinucis, într-un boschet din spatele Bufetului de la Șosea, trăgându-și un glonț în cap. „Suferea de o boală necruțătoare”, spun ziarele vremii.

În total, o operă de nici 50 de pagini (dar ce pagini!), nouă proze și „fabula” Cronicari, aceasta din urmă, în ciuda faptului că e cea mai cunoscută și considerată tipic urmuziană, este, spune G. Ciprian, rezultatul unui joc de liceeni care se amuzau scriind poeme pe rime date. O operă minusculă, dar o posteritate apreciată ca uluitoare. Bibliografia urmuzologiei (termen propus de Ana Olos/Anagaia în cartea sa Pelicanul sau babița (Introducere în urmuzologie), Editura Umbria, Baia Mare, 1998) este enormă – monografiile de autor, volumele colective, articolele puse laolaltă ar acoperi cu mult peste 50 de volume.

Cititorul interesat poate găsi o bibliografie la nivelul finalului de an 2023 în volumul Gh. Păun, Anul Urmuz 2023, Editura Biscara, București, 2023, p. 171-202, care completează bibliografia din Lucrările Simpozionului Internațional Urmuz 140-100, 17-19 martie 2023, Curtea de Argeș (editor Gh. Păun), Editura Tiparg, Pitești, 2023, și care, la rândul ei, pleacă de la bibliografia care încheie monografia Urmuz sau Despre paradox de Lucian Costache, 2 volume, Editura Zodia Fecioarei, Pitești, 2020.

Deja am menționat în paragraful dinainte câteva titluri legate de Anul Urmuz 2023, nu voi intra în mai multe amănunte aici, pentru că atașez acestor rânduri o cronologie precisă a evenimentelor (inclusiv editoriale) din ultimii ani, ci aleg să colecționez în continuare o serie de aprecieri asupra lui Urmuz și a operei sale, parte din multele care s-au scris. Le omit pe cele din prima perioadă a receptării lui Urmuz, din anii 1920-1930, mai ales din partea avangardiștilor români, care, așa cum spune Nicolae Balotă în monografia Urmuz, Editura Dacia, 1970, cultivând un veritabil mit Urmuz, care a debutat cu un cult al său, întreținut „cu o adevărată fervoare cvasireligioasă” de „moderniștii de diverse nuanțe (dadaiști, constructiviști, suprarealiști etc.)”, care-și
aduc „omagiul lor necondiționat memoriei aceluia în care vedeau un mare înainte-mergător, un profet, un geniu tutelar”. Exemplifică, citează, încearcă să explice criticul în carte această situație. Multe detalii pot fi găsite – fără a epuiza subiectul – și în excelentul volum al lui Constantin Cubleșan, Urmuz în conștiința criticii, Editura Cartea Românească, 2014.

Una dintre cele mai precise și nuanțate descrieri ale operei urmuziene aparține colegului său de liceu Vasile Voiculescu, rostită la radio în 1932 și republicată în volumul Gânduri albe, Cartea Românească, 1986 (p. 97): „Despre scriitorul Urmuz se poate spune că e unic. Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obișnuită. Creațiilor lui Urmuz nu li se potrivește decât calificativul unic… Uluitoarea lui apariție în literatura noastră a uimit pe toți și a zăpăcit pe cei mai mulți.” Unic, uluire, zăpăcire – să luăm aminte și să ținem minte! Și continuă
V. Voiculescu: „Ca fenomen literar, proza lui Urmuz s-ar fi justificat într-o epocă de culminație literară, când firesc încep declinul și corupția… Dar așa, la noi, în plină perioadă sămănătoristă, floarea asta trăsnie, orhideea asta neagră – într-un lan de grâu!...”

Ceva de genul acesta spune și Geo Bogza în Eu sunt ținta, o carte de dialoguri cu Diana Turconi (Editura Du Style, 1996, p. 49): „Mare e puțin spus. El este întemeietorul literaturii absurde, înaintea tuturor celor care au scris în genul acesta în Europa”. Iar la pagina 53 citim: „Prin zbuciumul lăuntric, prin curajul de a nu-i cere vieții vreun confort oarecare, prin sfârșitul tragic și puritatea aspirațiilor, Urmuz stă lângă Eminescu”; Urmuz „a plătit cu viața literatura pe care a scris-o – și de aceea este atât de autentică”.

O comparație la fel de neașteptată face și Mihail Diaconescu într-un articol publicat în 1966 în revista „Argeș” și inclus în 2017 în masivul volum Icoane din trecut și de azi (Editura Magic Print), plecând de la originile folclorice ale „încurcăturilor de minte” urmuziene: „Destinul artistic al lui Urmuz e tulburător de asemănător cu al lui Brâncuși”. De fapt, textul se încheie cu următoarele rânduri: „După Jonathan Swift, opera argeșeanului Urmuz marchează al doilea mare moment în evoluția grotescului din literatura europeană și mondială. // Cu precizarea că opera lui Urmuz, chintesență a unei modalități specifice a râsului țărănesc și a spiritualității românești, e mult mai bogată în consecințe pentru dezvoltarea întregii literaturi moderne”.

Iar comparații/puneri în relație între Urmuz și alte nume sonore ale literaturii mondiale s-au făcut în repetate rânduri. O listă rapidă îi conține pe Kafka, Harms, Jarry, Lewis Carroll, Edgar Allan Poe, Beckett, Eugen Ionescu, Gombrowicz, Julio Cortázar, Joyce – ca să nu-i mai pomenesc și pe suprarealiștii români pe care i-a influențat. George Pruteanu, cel nu foarte darnic în laude, îl aduce în discuție chiar pe Dante („România literară”, 21 mai 1970): „Urmuz e cel mai plăsmuitor de universuri fictive din literatura noastră, în genere lipsită de mari fantaziști. Nu am avut un Dante, nu am avut un Jarry, dar l-am avut pe «umilul» Demetrescu-Buzău și, fără ironie, nici prezumție, aceasta e o posibilă compensație, echilibrând spiritul unei literaturi vii. Urmuz e un scriitor european, un mare cap de serie. Și apoi, ultima concluzie e tocmai aceea că despre Urmuz, cel mai singur între singuri, abia trebuie să stăm de vorbă”.

Că posteritatea lui Urmuz nu este deloc „încheiată” citim și în volumul trilingv – română, franceză, engleză – Urmuz, Cartea Românească, 2001, sub semnătura lui Stavros Deligiorgis, la finalul postfeței (p. 52): „Acest corpus de ficțiuni urmuziene, depășind cu puțin cincizeci de pagini, ar putea avea o înrâurire covârșitoare, ca o secvență de proză experimentală, cu care întreaga literatură națională s-ar putea mândri trei-patru secole de-acum încolo, dacă nu și mai mult”. Cu mențiunea că „înrâurirea” se constată deja, ce vom face trei-patru secole vom vedea…

A contat, desigur, în creșterea acestui mit și paradoxul (aparent doar?) dintre viața „civilă” a lui Urmuz și creația sa, inclusiv sinuciderea (spunea Petru Cârdu, acum un deceniu și jumătate, în contextul traducerii în limba sârbă a lui Urmuz: „Urmuz este distrugătorul moștenirii literare românești. Un om cu două vieți, care a scurtat una din proprie inițiativă, dar a creat o mare lucrare independentă care stă în fața noastră. (…) El a aparținut sfintei constelații a tragicilor”), dar cu siguranță explicația stă în termenul „impact”. Asupra literaturii în primul rând, ca manifestare de mare pregnanță într-un moment de „ruptură” în cultura începutului de secol XX și, nu mai puțin relevant, în… grila de percepere/evaluare a lumii, pentru că ne-a dăruit adjectivul „urmuzian”! „În viața noastră publică… locul lui Caragiale a fost schimbat cu Urmuz”, scrie Nichita Danilov chiar pe coperta cărții sale De la Caragiale la Urmuz sau realitatea sub formă de conservă, Editura Tracus Arte, 2021. Câți scriitori – români sau străini – au mai introdus adjective care se pot folosi nu referitor la opera lor, ci pentru a descrie „viața publică” (îmi vine în minte, la noi, numai „bacovian” și „caragialesc”, dar al doilea, cu aplicare limitată la politică și oarecum desuet deja, vorba lui N. Danilov, din lume îmi vin în minte „donquijotesc”, „pantagruelic” etc., acestea de pe urmă plecând însă de la personaje-mituri, nu de la nume de scriitori)? O singură corectură aș face la afirmația lui N. Danilov: nu numai România s-a urmuzit în ultima vreme, ci lumea întreagă…

Mai reiau o „sentință” tranșantă, de mare autoritate, cea a lui G. Călinescu, chiar din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1986 (p. 888): „Suprarealismul românesc este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”.

Iar de la pagina II a volumului lui Iordan Chimet Cică niște cronicari duceau lipsă de șalvari (este vorba despre o antologie de „comic absurd”, Editura Universal Dalsi, București, 1999) reiau un întreg paragraf, memorabil: „Marea revelație a fost pentru generația noastră – și e reconfortant să observăm că pentru toate generațiile – Urmuz: personalitate providențială, un Cristofor Columb redivivus, fondatorul unei alte Americi, a jocului și a libertății; geniu nativ, solitar, poate un mutant, nesimțindu-se în niciun fel obligat de a-și face ucenicia la școala validată a comicului, nu a avut propriu-zis precursori și, cu toți imitatorii ulteriori, nu a avut urmași. O generație spontanee. Nu și-a intuit geniul, nu și-a respectat harul – divin – cu care fusese înzestrat, altminteri am putea crede că existența sa ar fi avut o altă traiectorie. Personalitate misterioasă, o stea filantă; poate cineva să jure că Urmuz a fost un personaj real, și nu unul de ficțiune?”

Revin însă la 2023, Anul Urmuz 140-100, oficial considerat astfel în județul Argeș, prin decizia Consiliului Județean Argeș. Multe s-au întâmplat cu acest prilej, la Curtea de Argeș, dar și în multe alte localități: București, Pitești, Ploiești, Bistrița, Buzău, Câmpulung. Articole, monografii de autor, volume colective, teze de doctorat, piese de teatru, spectacole muzicale, traduceri, expoziții de portrete ale lui Urmuz, un simpozion internațional, timbre și încă altele. Cronologia care urmează le enumeră pe toate, intențiile fiind de a ilustra mai multe lucruri: (1) câte eforturi exegetice s-au făcut, cât de mult s-a scris în legătură cu viața și opera lui Urmuz – și despre amândouă încă multe lucruri mai sunt de descoperit și de discutat; (2) cât de cunoscut este Urmuz în lume sau, pentru exactitate, cât de cunoscut a devenit după acest An Urmuz 2023, nu numai în lumea scriitoricească, ci și printre muzicieni și artiști plastici. Doar două detalii:

Urmuz este printre cei mai traduși scriitori români. La 100 de ani de la publicarea Pâlniei și Stamate, am antologat într-un volum (Pâlnia și Stamate x 24, Editura Bibliostar, Râmnicu Vâlcea, 2022) 23 de traduceri, iar ulterior am mai găsit și altele. Majoritatea limbilor europene, dar și japoneză, chineză, coreeană, vietnameză, precum și esperanto, occitană...

De un succes și mai surprinzător, cel puțin pentru mine, a fost expoziția (virtuală) internațională gestionată de artistul plastic Nicolae Ioniță, din Ploiești: peste 200 de chipuri interpretate ale lui Urmuz, din peste 60 de țări, dovedind de cele mai multe ori că artiștii respectivi au cunoscut și scrierile lui Urmuz, portretele fiind deopotrivă ale omului și scriitorului. S-au mai adăugat câteva zeci de lucrări, precum și alte vreo duzină de țări, într-o expoziție organizată la Bistrița, de către artistul local Lucian Dobârtă. Expoziții propriu-zise cu o parte dintre aceste portrete au fost în mai multe locuri (inclusiv în afara țării), menționate în cronologia de mai jos.

Și, cum spuneam, multe mai sunt de aflat și de spus despre Urmuz și despre opera sa. Reamintesc că s-au pierdut două caiete masive de însemnări/cugetări, doar câteva paragrafe fiind salvate. S-au pierdut și partiturile compozițiilor lui Urmuz! Vorbesc despre pasiunea lui pentru muzică toți cei care l-au cunoscut, V. Voiculescu menționează că Urmuz „avea audiția colorată”, le cânta colegilor de liceu la pian și-i învăța să „asculte în culori”, iar Sașa Pană certifică faptul că, în 1930, când a mers la mama lui Urmuz în căutare de manuscrise inedite, împreună cu Geo Bogza și Ilarie Voronca, li s-a pus la dispoziție „un lădoi de circa un metru cub”, pe jumătate plin cu partituri. Pierdute-s și partiturile, cu excepția a patru portative din Sonata nr. 2 semnate
D. Demetrescu-Buzău. O regulă de trei simplă, aplicată un pic cam forțat aici, mă face să mă întreb ce compozitor am pierdut, dacă cele 40-50 de pagini scrise au adăugat literaturii române un scriitor uluitor…

Urmuz, „cel mai singur dintre singuri” (G. Pruteanu), fragil, singuratic, de o inteligență și sensibilitate atroce (Carmen D. Blaga), genial, resemnat – nume de asteroid la ora aceasta…

After the Urmuz Year 2023

Keywords: avant-garde; “weird pages”; Curtea de Argeş; international recognition; exhibitions

After a brief presentation of Urmuz, one recalls a couple of relevant sayings about his small and weird oeuvre, then one adds a detailed list of events related to the Urmuz Year 2023, when his birth and passing away were reminded.