Vasile IOVU: „Cântecul ne trezește dorurile și ne aduce aproape oamenii dragi”

Constantin OLTEANU: Cine trăiește în inima și în cugetul naistului Vasile Iovu: un muzicant și atât? Doar un naist?

Vasile IOVU: În primul rând, în mine bate o inimă de țăran. Și cugetul meu tot de țăran e, fiind fiu al lui Gavril și al Mariei din Bardar. Abia după asta urmează naiul și muzica în general, care îmi ține sufletul plin cât e viața asta de mare și cât e ea greu de umplut. Fiind artist, nu pot să fiu indiferent la tot ce se întâmplă aici unde trăim noi. Mă doare mult când mă gândesc că timp de treizeci de ani, cei care au fost la conducere nu au făcut pentru cultură nimic mai mult decât să bată din palme la capătul unui cântec. Apoi și-au văzut de viața lor, fără să-i doară prea mult soarta acestui petic de pământ rupt de Țară și de lume.

C.O.: Credeți că e întâmplătoare trestia asta prin care omul își poate trece sufletul? Dumnezeu, Meșterul acela care nu are cum să fie întrecut vreodată, l-a ajutat pe om să-și poată face auzit plânsul și cântecul, suflând într-o trestie. Nu credeți că în felul acesta ni se spune pe înțelesul tuturor că, de fapt, cântecul e, ca și plânsul, parte din noi.

V.I.: Primul interpret care a suflat în trestii a fost vântul. Mitologia greacă spune că Pan era un păstor foarte ciudat ca înfățișare, căci avea coarne, barbă, picioare și copite de capră. În una din zile, în timp ce păștea turmele, zărește în pădure o fată de o rară frumusețe, de care se îndrăgostește. Îi spune fetei că îi este dragă, dar ea se sperie de el și încearcă să fugă și să-și piardă urmele în pădure. Ajungând pe malul unui râu, fata roagă puterile cerului să o salveze, iar ele o prefac în trestie. În jur nu se auzea nimic altceva decât șuieratul trestiei bătute de vânt. Pan a rupt câteva bucăți de trestie, le-a alăturat una de alta și a început să-și cânte durerea că a pierdut-o pe fata de care s-a îndrăgostit.

C.O.: Deci, așa cum spune legenda, primul cântec care a ieșit din trestia naiului a fost un cântec de durere, dor și unul de dragoste în același timp.

V.I.: E, de fapt, cântecul pe care îl dă naiul și astăzi lumii. De dragoste și de durere. Dar dragostea nu e nici pe departe ceea ce pierde omul în viața sa. Dragostea a creat lumea, iar lumea a trăit bucuria acestei făuriri. De aici cântecele care au urmat – de veselie și de împlinire. De aici toată muzica noastră trecută prin nai ca prin suflet. Timpul, cu toate vânturile sale, a adus naiul până la noi, iar noi punem inimă-n el și ne legăm destinul de acest încântător mănunchi de trestii. L-am adaptat, deci l-am apropiat de noi. Ne-am apropiat noi de el și se cutremură lumea când îl facem să cânte.

Dar ne întrebăm: de ce astăzi doar românii încă mai păstrează naiul printre instrumente? Așa cum înțeleg eu, naiul nu e doar un instrument muzical. El e parte a vieții noastre, cum parte a ei a fost păstoritul. Și nu suntem doar cei care cântăm la el. Am dat timpurilor mari creatori de instrumente muzicale. Meșteri care au știut cum să apropie o trestie de alta și să le facă să cânte. Mai mult decât atât, acești meșteri au știut cum să adauge tuburi, să-i schimbe forma și să influențeze cântecul care a urmat acestor modificări. Timbrul naiului este unul dintre cele mai apropiate de vocea umană, având în felul acesta capacitatea de a exprima cele mai sensibile stări, sentimente.

Sora mea Vera, Dumnezeu să o odihnească, spunea atunci când era cu noi că DOR este cuvântul care a luat câte o literă din ruga noastră: Doamne Ocrotește-i pe Români. Și dorurile tot naiul ni le cântă.

C.O.: Care sunt cântecele pe care, atunci când le cântați, vă apar în față părinții?

V.I.: Părinții nu dispar niciodată din fața noastră. Desigur că naiul, cântând, îi aduce întotdeauna aproape de cei care ne sunt nouă dragi. Cântecul ne aprinde inima, ne trezește dorurile și ne trece prin față acea horă de oameni dragi ținându-se de mână: tata, mama, rudele, copiii. Oricât de departe și oricât de aproape s-ar afla ei.

C.O.: Cum se putea cânta atunci când conducerea luminată recomanda să avem în repertoriu mai mult cântece de veselie, de voie bună și mai puțin dintre cele care mai punea omul pe gânduri?

V.I.: De fapt, de-a lungul veacurilor, poporul român nu a prea avut timp de veselie. Dovadă e istoria noastră, dar și baladele, doinele, cântecele noastre plânse. Eu cred că naiul este un instrument la care cântă sufletul omului și care tot la sufletul omului ajunge. Amintiți-vă primele versuri ale baladei Miorița: „Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…”. Vedeți cât de aproape este cuvântul „nai” de toate aceste rime!

C.O.: Atunci când ați mers la lecțiile de muzică și când învățați naiul, v-ați gândit cumva că nu e deloc un joc și că e viața pe care o veți trăi în toată plinătatea ei?

V.I.: Am ajuns la școala de muzică în clasa a patra. Atunci când am fost admis, mi s-a propus să învăț flautul, un instrument care atunci era mai mare decât mine și despre care nu știam mai nimic. Mi-a fost însă de ajutor, deoarece poziția buzelor și respirația m-au apropiat mai ușor de nai. Am absolvit școala de flaut, însă fiind în ultima clasă, Dumitru Blajinu, care era dirijorul ansamblului Veselia, mi-a dat un pui de nai, ca să încerc dacă îmi reușește sau nu-mi reușește să cânt. Din acel moment și până în ziua de azi nu am mai lăsat naiul din mână. El m-a făcut fericit și m-a ajutat să-mi trăiesc viața în toată plinătatea ei.

C.O.: Ce poate reda naiul mai aproape de natura sa: omul plin de voie bună sau omul plin de tângă, de gând?

V.I.: Naiul este un instrument divin. La prima vedere e ceva primitiv, dar la el se pot cânta toate genurile de muzică. Prin timbrul pe care îl are și prin care se deosebește de restul instrumentelor, el a cucerit lumea, așa nemărginită cum pare ea. Prin timbrul lui și prin harul dumnezeiesc al marilor naiști, al lui Gheorghe Zamfir, cel pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu inimă și cu suflet într-un fel greu de egalat.

C.O.: Nu credeți că streșinile noastre de stuf ar fi putut sta drept model în fața celui care a confecționat naiul? Cu albinele  primăverii care adună mierea în trestie și care o fac să vibreze, cu ceara adunată pe picătura de miere? Asta dincolo de legenda știută de toată lumea.

V.I.: Ce frumusețe era pe timpuri și cât de scufundați în natură eram când casele noastre erau acoperite cu stuf. Din streașina lor chiar puteai ușor alege un nai. Rămânea doar să ai darul de a auzi muzica. Primăvara aceea care cânta și care ne ajuta să așteptăm ziua de mâine. Și cât de frumos și cât de dulce se auzeau albinele în stuful casei. Cu toate florile adunate în el și cu picătura aceea de miere de care aveam nevoie pentru a ne îndulci copilăria. Există o sudură a timpului între nai și streașina caselor noastre acoperite cu stuf. Știi de ce spun asta?

C.O.: De ce?

V.I.: Pentru că naiurile se acordează cu ceară, iar acolo, în stuf, albinele își căpăceau stropul de miere așa. Cu ceară. Crezi că e întâmplător?

C.O.: Ați fost și sunteți mereu alături de marii artiști ai timpurilor pe care le-ați trăit și pe care le trăiți acum. Cum e să-i simți alături și cum e să simți golul lăsat de unii dintre aceștia?

V.I.: N-am crezut niciodată că am să ajung la nivelul marilor artiști. Nu a fost un scop al meu. Am vrut doar să cânt și să fiu corect cu cei care mă ascultă. Am fost și sunt bolnav de nai. Cântam fără să știu ce e afară, ziuă sau noapte. Așa am cântat ani și ani. Naiul este cel care m-a adus aproape de marii artiști. Mă simt fericit și mă simt împlinit când cânt alături de cel mai mare naist al lumii, Gheorghe Zamfir. Și chiar am ajuns să fim buni prieteni.

C.O.: În una din prezențele tv ale lui Gheorghe Zamfir el a spus că ați fi succesorul său.

V.I.: Este o onoare pentru mine să aud așa ceva și este sensul vieții pe care am trăit-o și pe are o trăiesc cântând.

C.O.: Ce a adăugat Gheorghe Zamfir, prietenul Dumneavoastră, naiului?

V.I.: Gheorghe Zamfir i-a dat naiului suflet și asta îl aduce în fruntea tuturor naiștilor pe care i-a avut România. A compus foarte multe lucrări pentru nai și orchestră simfonică, orchestră de cameră, cvartete, cvintete (de la piese solo până la rapsodii, concerte, piese concertante, simfonii etc.).

Iată ce scria Gheorghe Zamfir în cartea sa Binecuvântare și blestem: „Basarabia a demonstrat că acolo s-au conservat cel mai bine folclorul și tradiția românească în muzică. La Conservatorul din Chișinău, al cărui profesor de onoare am fost numit, există de mulți ani o clasă de nai condusă de colegul și prietenul meu Vasile Iovu, naist, concertist și Artist al Poporului din Republica Moldova. Om de mare caracter, integru, sensibil și pasionat de nai și de muzică. Este singurul naist român care, de câte ori avea ocazia să scape în Occident, venea la mine, la Paris, unde schimbam păreri și împărtășeam aceleași idei despre nai și ascultând cu umilință, cum numai un țăran român o poate manifesta, tot ce-i cântam și îi arătam. Vorbeam despre muzică, vorbeam despre exil, despre Țară și plângeam împreună. După părerea mea, Vasile Iovu rămâne atașat naiului (cu toate că a fost flautist) ca și Cornel Pană, nu din interes, ca ceilalți care fac parte din marea armată de «naiști», ci din pasiune pură, ca Damian Luca și Radu Simion”.

C.O.: Ați citit din cartea lui Gheorghe Zamfir pentru că v-am rugat eu s-o aveți pe genunchi. E o caracteristică ce nu poate ascunde niciun cât de mic interes și care face portretul lui Vasile Iovu așa cum nu s-a făcut pe aici, pe la noi, niciodată.

V.I.: În anul 1973 am deschis clasa de nai la Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu”. O clasă ne nai cu titlu de unicat în tot spațiul românesc și în lume. Am fost primul profesor universitar cu o pleiadă întreagă de absolvenți naiști, care concertează pe toate meridianele globului. Am scris și am editat prima Metodă de nai.

C.O.: Ați putea fi calificat ca și compozitor. De ce ezitați să faceți lucrul acesta?

V.I.: Pentru că un asemenea calificativ nu e chiar pentru oricine. Pe la noi, nu știu de ce, lumea nu se prea complexează. Își scrie numele, pune virgulă și scrie compozitor. Dar eu când scriu cuvântul acesta, îmi apare în față Mozart! Și când apare el, ce să-i spun? Că am scris nu știu ce și că cineva a interpretat nu știu cum? Nu e corect. Însă lumea nu prea măsoară lucrurile. Cu regret.  

C.O.: Noi, cei care scriem, am ajutat să ajungă la oameni vorba aceea că aplauzele spectatorului sunt cea mai înaltă distincție pe care și-o dorește orice artist. Este adevărat?

V.I.: Nimic mai corect decât spectatorul. El simte când cel de pe scenă este sincer și când trișează. Simte când artistul se identifică cu arta. Am cincizeci de ani de activitate artistică și, slavă Domnului, nu am avut spectacol la care să nu fiu aplaudat. Am cules flori pe scenă oriunde m-am aflat. Am cântat pe scenele Franței, Elveției, Statelor Unite ale Americii, Australiei, Chinei, Indiei, Japoniei.

După ce am plecat din pedagogie, am avut grijă ca la Academia de Muzică să rămână discipolul meu Ion Negură, care a preluat cu multă pricepere și dedicație pregătirea naiștilor. Iată doar câteva nume de naiști cu dăruire de sine atunci când au naiul lipit de sufletul lor: Marin Gheras, Igor Podgoreanu, Andrei Donțu, Ștefan Negură, Ion Malcoci, Adriana Babin, Andrei Druță și muți, mulți alții.

C.O.: Va rezista muzica populară acestui asalt al tehnologiilor, metalelor, inovațiilor, roboților, inteligențelor impuse etc.?

V.I.: Cum spunea George Enescu, „Folclorul nostru nu numai că e sublim, dar te face să înțelegi totul. E mai savant decât toată muzica așa-zis savantă și asta într-un fel cu totul inconștient. E mai melodic decât orice melodie, dar asta fără să vrea. E duios, ironic, trist, vesel, grav. Avem un folclor admirabil, dar cine vrea să se atingă de el, trebuie să o facă cu multă băgare de seamă, ca nu cumva să-i scuture parfumul particular prin înăbușirea în convenționale formule de dezvoltare simfonică”.

Folclorul nu e totuna cu muzica populară. Muzica populară țintește popularitatea și depinde de categoriile de oameni cărora li se adresează; mai exact reprezintă gustul format al acestor categorii. Folclorul este creația vitală a poporului însuși.

C.O.: Viața personală a unui artist străbate cumva în muzica pe care o cântă? Ce capătă și ce pierde naiul odată cu trecerea anilor?

V.I.: Odată cu trecerea anilor, naiul meu sună tot mai frumos și mai frumos. Când mă întreabă cineva cum sună naiul atât de catifelat, atât de duios în mâna mea, eu îi spun că, odată cu trecerea anilor, noi
ne-am contopit și că de multe ori începe să cânte cum numai îl apropii de buze. În anul acesta, naiul meu, primul nai meșterit din bambus în aceste locuri, în anul 1974, de către marele meșter și muzician Petre Zaharia, va împlini cincizeci de ani.

Am scris de mai multe ori despre Vasile Iovu. Nu știu când l-am găsit mai bine printre cuvinte. Poate că încă nu s-a întâmplat. Poate că e înainte. Ne întâlneam uneori în stradă și îmi spunea că, ceva mai demult, în nu știu care an, am scris despre el așa cum mai rar s-a-ntâmplat... Nu am găsit nici până azi textul acela. Și am încetat să-l mai caut. Pentru că, așa am înțeles eu, încă nu l-am scris. De asta scriu și scriu și voi scrie despre Vasile Iovu. Poate, mai știi, am să scriu într-o zi așa cum încă nu a scris nimeni. Poate.

“The song awakens our longings and brings our loved ones close”

Keywords: Song; Doina; Zamfir; nai; cane; music; students; Pan; child; mother

I have written several times about Vasile Iovu. I don’t know when I found it well between words. Maybe it hasn’t happened yet. Maybe it’s before. We met sometimes in the street and he told me that, a little while ago, in no I know what year, I wrote about him as rarely happened... I haven’t found that text even today. And I stopped looking for him. Because, so I got it, I haven’t written it yet. That’s why I write and write and will write about Vasile Iovu. Maybe, you know, I’ll write one day like he hasn’t written yet no one. May be.