Republica Moldova în căutarea destinului: cu UE pacifică în față și cu Rusia războinică în spate

Puțini, foarte puțini din cei treizeci și doi de ani împliniți ai Republicii Moldova au început cu percepția perspectivei atât de clare și sigure a ceea ce este de făcut, ca anul acesta, 2024. Deși în exteriorul ce cuprinde vecinătatea de la est bântuie un război cumplit, ale cărui evoluții nu sunt nici pe departe limpezi, deși în interiorul încă afectat de pârjolul oligarhic există pericole alimentate direct de acest război, dar și o sumedenie de alte probleme gata să se transforme în crize, totuși debutul anului 2024 nu se aseamănă cu niciunul din trecut în ceea ce privește sentimentul generalizat al încrederii în ziua de mâine. Iar sentimentul acesta este ca niciodată puternic. Ar fi fost, cu certitudine, altul, unul mai sumbru și mai apăsător ori cel puțin la fel ca în anii din urmă, dacă la 14 decembrie 2023 Republica Moldova nu primea de la Bruxelles undă verde pentru începerea negocierilor de aderare propriu-zisă la Uniunea Europeană.

Politica de integrare a Uniunii Europene: de la rațional la vital

Decizia din acea zi a Consiliului European a turnat încredere în societățile din Republica Moldova și din Ucraina, prin deschiderea drumului spre un spațiu al păcii, prosperității și democrației, dar a însemnat și o confirmare a schimbării esențiale de optică în perceperea și exercitarea propriului rol al Uniunii Europene pe continent și în lume. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a formulat această nouă abordare în Raportul ei către Uniune susținut anul trecut în Parlamentul European. Ea a spus că „Extinderea este o politică vitală pentru Uniunea Europeană. În acest moment, completarea Uniunii noastre are, de asemenea, o pronunțată logică economică și geopolitică”.

Cu doi ani în urmă, o declarație care să vizeze o extindere, și încă una apreciată ca fiind vitală, către spații precum Republica Moldova, Ucraina și Georgia, viciate de prezența unor conflicte înghețate ori cuprinse chiar de război, ar fi fost imposibilă. Politica de extindere și integrare în spațiul comunitar european a fost timp de mai multe decenii bazată pe principiul că statele pretendente trebuie să fie „curate” din acest punct de vedere. Pretendenților li se dădea o marjă de timp în faza de pre-aderare ca ei să-și rezolve problemele potențial litigioase cu vecinii. În acest sens, România a trebuit să semneze în 1997 un Tratat de bună vecinătate cu Ucraina și a devenit membră cu drepturi depline în 2007. Alte state candidate la aderare, ca Albania sau Macedonia de Nord, de exemplu, sunt și astăzi în afara Uniunii din cauză că vecinii, în special Grecia, le refuză ultima semnătură pe biletul de intrare în Uniune, având motivele ei, chiar dacă prima are statut de candidat din 2009, iar cea de-a doua de încă mai devreme – din 2005. Este adevărat că aderarea Albaniei și Macedoniei de Nord a fost blocată de către un stat membru al UE cu drept de veto la procedura de aderare, în timp ce Ucraina anilor 1997-2007, fiind un stat din afară, nu ar fi putut să facă același lucru în privința României. Cerința ca România să aibă semnat un tratat de bună vecinătate cu megieșul ei din est nu a fost însă a Ucrainei, ci a Uniunii Europene, dublată de aceeași vrere a NATO. Aducem aceste detalii ca să putem face diferența între abordările de atunci și cele de astăzi ale Uniunii Europene.

Cu douăzeci de ani în urmă și mai cu seamă după valul de aderare din 2007, în care a fost cuprinsă și România, Uniunea Europeană a devenit extrem de atentă la formarea unui alt val în acest spațiu geografic. În cercurile ei decidente se vorbea în termeni de aderare efectivă doar despre statele din Balcanii de Vest ale fostei Iugoslavii. România a făcut eforturi mari ca să includă în acel pachet și Republica Moldova, dar mai mult decât participarea ei la Parteneriatul Estic, în 2009, și facilitățile decurse din semnarea Acordului de Asociere, în 2013-2014, nu s-a putut obține. Reticența extinderii europene a putut să apară pe fundalul a trei evenimente care au venit să anunțe că epoca post-Război Rece a dezvoltării pașnice a Europei apune. Este vorba de alocuțiunea cu tentă sovietică imperială și revanșardă a lui Putin de la Conferința pentru cooperare și securitate de la Munchen din 2007, de Summitul NATO de la București din aprilie 2008, la care Putin a reușit să impună blocarea apropierii Ucrainei și Georgiei de această organizație și de Războiul de zece zile al Rusiei împotriva Georgiei în august 2008.

Putinismul – ideologia pansovietică a minciunii

A fost etapa în care Kremlinul a testat capacitatea Europei de a reacționa la schimbarea lui de tactică și strategie în ceea ce privește construcția propriului stat și relația lui cu restul lumii. În esență, schimbarea consta în renunțarea la modelul democratic de guvernare cu care Putin a cochetat timp de doua mandate (2000-2008) și revenirea la ceea ce ulterior se va numi putinism: un regim bazat pe ideologia sovietică a minciunii care să lege o verticală a puterii de tip monarhic și de model țarist. Exponent al KGB-ului sovietic, Putin s-a înconjurat cu oameni ca el, a repartizat pârghiile puterii și bogățiile statului în mâinilor lor, a creat din aceștia o clasă de oligarhi cu un capital enorm, pe care să-i controleze din strâns și s-a proclamat conducător pe viață. Legea fundamentală și alte norme care să-i legitimeze acest construct le-a schimbat pe parcurs, servindu-se de clientelă, reușind, în același timp, să prindă țările Europei, Uniunea Europeană, în mod special, în capcana dependenței de hidrocarburile rusești, să o facă total dependentă de ele. Invazia Georgiei în 2008 a arătat că atât verticala de putere, pe interior, cât și dependența de gazul rusesc al europenilor, pe exterior, funcționează ireproșabil: societatea rusă a susținut invazia, iar europenii au înghițit amarul umilinței, bucuroși că i-au convins pe ruși să oprească înaintarea tancurilor lor în adâncul acestei țări. Rușii însă nu s-au oprit. În 2014 ei au lovit și celălalt obraz al europenilor. Au invadat Ucraina, au rupt de la ea și au anexat Crimeea, apoi au aprins război în două regiuni ale ei din est, Donețk și Lugansk, pe care practic le-a capturat. La gestul care a oripilat omenirea, societatea rusă a reacționat cu și mai mare entuziasm în susținerea lui Putin, iar Europa nu a avut altceva de făcut decât să-și arate, timid, nemulțumirea, amintind că Rusia ar putea suferi sancțiuni. Sancțiunile cele mai grele au venit însă din partea Rusiei. Cu banii scoși din hidrocarburile vândute în Europa la prețuri mari, Putin a adunat atâta capital, încât, pe lângă armata sa oficială, a putut să-și încropească armate hibride, neoficiale, de făcătură Wagner, care, trimisă în Africa și în Siria, a ridicat de acolo în 2015 un enorm val de refugiați pe care l-a îndreptat către țările prospere de pe continentul european. A fost perioada activă de intimidare atât a statelor care cereau să se apropie de Uniunea Europeană, cât și a Uniunii de a răspunde acestei cereri. Rusia voia controlul exclusiv asupra fostul spațiu sovietic pe care și-l adjudeca drept al interesului său vital. Putin cerea de la Occident ca acesta să accepte un aranjament de împărțire geopolitică a sferelor de influență, urmărind astfel să-și recapete alura de mare putere pierdută la prăbușirea Uniunii Sovietice, rezultată din înfrângerea ei în Războiul Rece.

Noimă de politician: niciodată să nu spui „niciodată”

Kremlinul ar fi obținut cu siguranță acest aranjament, unul tacit și informal, dacă în 24 februarie 2022 Putin ar fi avut înțelepciunea să nu treacă peste linia roșie trasată în 1994 prin Memorandumul de la Budapesta, conform căruia Rusia, Statele Unite și Marea Britanie se obligau să ofere garanții de securitate granițelor Ucrainei în schimbul renunțării ei la armele nucleare moștenite de la Uniunea Sovietică. Dependența puternică de hidrocarburile rusești și comportamentul obraznic-sfidător al huliganului deșănțat, care, cu arma atomică la șold, își făcea de cap între oameni cumsecade, își avea efectul. Uniunea Europeană și-a domolit în mod vădit discursul integrării estului Europei. Iar în urma înfrângerii Occidentului la Summitul NATO de la București (aprilie 2008), umilirea lui în Războiul „de impunere la pace” a Georgiei (august 2008) și dezmembrarea parțială a Ucrainei (februarie-martie 2014), liderii europeni au descoperit deodată că Putin „trăiește în altă realitate” (A. Merkel) și au devenit extrem de circumspecți în politicile pe care le puneau la cale, oricând pasibile să aducă atingere intereselor inflamate ale Rusiei. În felul acesta, integrarea europeană a devenit pentru cele trei state ex-sovietice din prima linie a Parteneriatului Estic – Ucraina, Georgia, Republica Moldova – un obiectiv condamnat la blestemul olandezului zburător, explicat pe românește simplu: pe cât te apropii de orizont, tot pe atât el se depărtează. Fostul președinte al României, Traian Băsescu, un avocat devotat al Republicii Moldova în Consiliul European, se baza pe informații de cea mai înaltă probă atunci când spunea, deja după epuizarea mandatului său de președinte (2014+), că cel de-al doilea stat românesc ar trebui să se concentreze cu predilecție pe obiectivul reunirii lui cu primul, dacă vrea să intre în spațiul european, pentru că o invitație expres de la Bruxelles pe tema integrării europene a Republicii Moldova ar putea să întârzie ani și decenii, ori să nu vină niciodată. Știa ce știa Traian Băsescu de a riscat să se pronunțe atât de categoric și să se ia de piept cu una dintre regulile nescrise, recomandate frecvent politicienilor: niciodată să nu zici „niciodată”.

Invazia și declicul de paradigmă

Declicul de paradigmă a fost declanșat de șocul invaziei la scară largă a Ucrainei. Rusia a atacat-o mișelește în zorii zilei de 24 februarie 2022, asigurând lumea chiar în ajun că nu va porni cu război în Europa, că nu va invada Ucraina. Dar a invadat-o din cauze vociferate paranoic ce frizează genocidul poporului ucrainean, revendică nazismul. A invadat-o cu roiuri de helicoptere, avioane de luptă, rachete, sute de tancuri, blindate și zeci de mii de trupe. Așa a început în Europa primul mare război de după cel de-al Doilea Război Mondial, cel ale cărui dezastre au pus mințile luminate ale fostelor țări beligerante să se gândească la o structură comună a păcii și dezvoltării. Astfel, din asocierea economică a câtorva țări ale vestului european a apărut comunitatea numită astăzi Uniunea Europeană,  numărând 27 de state. Ea s-a extins nu din contul cuceririlor războinice, practicate în veacurile din urmă în Europa și azi în Rusia, ci din cererea insistentă a altor țări și popoare de a face parte din asocierea de state în care domnește pacea și buna înțelegere, cooperarea în numele dezvoltării și legea în numele democrației. În familia lor tind să se înscrie și popoarele din estul Europei. Timp de decenii ele au suferit teroarea bolșevică și gulagul sovietic, au fost decimate de foametea organizată și supuse deportărilor și muncii sclavagiste. Este dreptul lor suveran, puternic motivat de nedreptatea și suferința îndurată, să-și aleagă calea de dezvoltare, partenerii și prietenii. Aceste popoare vor să se rupă de acest trecut și luptă de câteva decenii în acest sens.

Șocul invaziei Ucrainei a deschis ochii Uniunii Europene și întregului Occident democratic la ceea ce a ajuns să fie, și este astăzi, Rusia sub regimul lui Putin – un pol al răului planetar absolut și un antipod agresiv al civilizației contemporane. Acest rău se ține pe îndobitocirea propriului popor, pe represiuni crunte împotriva oponenților și pe o economie care servește în exclusivitate camarilei de pe verticala puterii, aparatului represiv și blocului militarist. Acest regim nu vrea și nu poate să asigure necesitățile propriului stat din gospodărirea propriul teritoriu – cel mai extins și cel mai bogat din lume – și râvnește să acapareze noi popoare și țări pe care le jecmănește, le scurge de seva propriei identități și le transformă în carne de tun, după care pune la cale alte acaparări. Este esența politicii de securitate a Rusiei sub regimul Putin, explicată de el chiar zilele acestea exact în acești termeni: invadezi, cucerești, jecmănești, apoi „securizezi” ceea ce ai cucerit, invadând, cucerind, jecmănind... etc.

Regimul Putin versus extinderea Uniunii Europene: lupta cu oglinzile

Occidentul a înțeles această tactică în urma șocului invaziei din februarie 2022. La nici zece zile după începerea războiului, Uniunea Europeană a deschis brusc ușile integrării europene cerute de Ucraina și Republica Moldova: la 3 martie 2022, aceste țări au depus cererile la Bruxelles, ca la 23 iunie al aceluiași an să obțină statutul de țări candidate la integrare, iar pașii necesari făcuți în 2023 au culminat cu votul Consiliului European din 14 decembrie, prin care s-a dat startul negocierilor, a căror finalitate va fi integrarea propriu-zisă: juridică, economică, politică a acestor state. Este de memorat – a unor state atacate direct și hibrid de statul agresor rus. De ce, se pune întrebarea, Uniunea Europeana a purces la acest pas, în timp de război, pe când doar cu câțiva ani în urmă cea mai mică zborșire a Moscovei pe tema integrării europene a respectivelor state o priponea locului? Răspunsul îl găsim în fraza-cheie rostită în Parlamentul European de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, deja invocată în acest spațiu editorial, dar care merită a fi reiterată: Extinderea este o politică vitală pentru Uniunea Europeană.

Este vitală pentru întreaga Europă și în primul rând pentru Republica Moldova și Ucraina, ale căror destine se joacă pe linia de confruntare directă cu regimul din est. Putin vrea reconstituirea pentru Rusia a fostului spațiu sovietic, dar el nu se va opri la aceste frontiere. Va continua să aprindă noi războaie și conflicte până când nu-și va vedea realizat planul minții lui retardate: dezmembrarea și distrugerea Uniunii Europene ca entitate politică și economică. Pentru el, nu America, nu NATO este inamicul cel mare. Inamicul lui numărul unu este Uniunea Europeană, situată pe același continent, cu sistemul ei de valori, cu democrație vie și pe larg aplicată. În oglinda Uniunii Europene, Rusia regimului Putin arată hidos. Privindu-se în ea, unui ruși ar putea să-și pună întrebarea de ce ei și țara lor arată atât de urât, iar alții ar putea să găsească și răspunsul, apoi să dorească și îndreptarea lucrurilor. Au existat ruși care și-au pus deja această firească întrebare în anii din urmă, când oglinda se afla la o relativă depărtare. Ce va face însă regimul atunci când Republica Moldova și Ucraina i-o vor pune chiar sub nas? Se vor complace în hidoșenie și mai departe sau poate... ar putea trage concluzia că extinderea Uniunii Europene ar putea fi vitală și pentru ruși, dacă ei s-ar deștepta.

The Republic of Moldova in search of destiny: with a peaceful EU ahead and with warlike Russia behind

Keywords: Republic of Moldova; European Union; The war in Ukraine; Putinism; European integration; The paradigm shift; Vital extension

Brief description: Two years ago, a declaration aimed at an expansion, and another one considered as vital, to areas such as the Republic of Moldova, Ukraine and Georgia, vitiated by the presence of frozen conflicts or even engulfed in war, would have been impossible. The paradigm shift was triggered by the shock of the full-scale invasion of Ukraine.