Pilonul principal al identității unui popor este limba pe care o vorbeşte

Alexandru Bantoș: Stimate domnule Profesor universitar, doctor Vasile Burlui, Președinte al Universității Apollonia, vă mulțumesc pentru că ați acceptat să realizăm acest dialog după încheierea celui de-al XXXIV-lea Congres al instituției pe care cu onoare o conduceți. Am mai participat și în alți ani la congresele universității, care, de regulă, se impun prin amploarea și diversitatea activităților, ineditul acțiunilor științifice și culturale la care au fost prezente distinse personalități din Țară și de peste hotare. Care sunt elementele distinctive ale actualei ediții? 

Vasile Burlui: Înainte de a vă răspunde la întrebările domniei voastre, eu sunt cel care trebuie să vă mulțumească pentru faptul de a fi acceptat nu numai participarea la acest congres, alături de doamna Bantoș, dar, mai mult decât atât, ne-ați permis ca revista de știință și cultură „Limba Română” să constituie obiect de analiză și dezbatere în contextul bătăliei pentru limba noastră strămoșească.

Dacă ne referim la această ediție, desigur că vom regăsi unele caracteristici întâlnite și în majoritatea celorlalte ediții. Bunăoară, sloganul „Pregătim viitorul promovând excelența” – deviza noastră călăuzitoare, care sintetizează întregul nostru efort de fiecare zi –, constituie obiectivul nostru care ne va ajuta să ne conectăm la pulsul științific și cultural al Europei. Programele de studiu ale Universității Apollonia ne-au obligat sau, mai bine spus, ne-au sugerat teme complexe vizând efervescența în multiple domenii: domeniul culturii, domeniul medical, științele comunicării, sinteza de biomateriale etc. Dar alături de acestea ni s-a părut ca, în plin flux al ideilor globalizatoare, să ne întoarcem către limba noastră românească drept principal vector al identității naționale, dar și spre reabilitarea cărții ca principala sursă de învățătură. Ex libris sapientia, cum se exprimau pe scurt latinii. Una din temele de mare actualitate ale lumii contemporane, poate cea mai actuală, este insecuritatea generată de lipsa de comunicare sau, mai bine spus, existența unui puternic deficit diplomatic.

Cea mai importantă dezbatere în domeniul biomedical a constituit-o fără îndoială „xenoboții”, noua formă de viață artificială obținută cu ajutorul inteligenței artificiale. Multe alte aspecte tematice ar putea fi luate și în domeniul medicinii etc., dar o particularitate importantă ar putea fi și acei peste 700 de participanți care au populat, timp de trei zile, cele trei săli în care s-a lucrat în paralel.

Cred că un criteriu de diferențiere ar putea să constituie și nivelul ridicat și la obiect al dezbaterilor cu participarea de excepție a unor personalități definitorii în domeniile de predilecție. Riscantă o încercare de a-i cita aici, nefiind posibilă o înșiruire completă a numelor mari care ne-au onorat cu prezența lor activă.

Al.B.: Un compartiment aparte în cadrul Congresului l-a constituit tema „Identitate românească în context global”. Vă exprimăm recunoștință pentru că revista noastră a fost plasată în miezul dezbaterilor. Vă rog, stimate domnule Profesor Vasile Burlui, să vă referiți la actualitatea abordării temei respective și să punctați criteriile lingvistice și geografice care definesc identitatea românească.

V.B.: „Identitatea românească în context global” reprezintă o temă obsesivă pentru toți românii. Fiecare o spune și o apără așa cum crede el că este mai bine. Unii o afirmă în parlament, alții în stradă, unii în dezbateri de idei fundamentale afirmării identității românești. Facem parte din această ultimă categorie. Dar cine merge în spatele termenului înțelege faptul că pilonul principal al identității unui popor este limba pe care o vorbește. Este și motivul care a cerut prezența academicianului Chivu, care a și avut o intervenție strălucită, sau a grupului Bantoș, redactori și editori ai revistei „Limba Română” și a unei cohorte de specialiști, renumiți cercetători ai fondului lingvistic al limbii române. Doamna profesor Mina Rusu a fost persoana care cu pricepere și stăruință a animat această secție a Congresului.

Trăim vremuri în care, la o scurtă perioadă (perioadele istorice sunt relative ca durată) după lansarea conceptului de globalizare, echilibrul lumii s-a zdruncinat cu efecte economice, crize financiare, crize energetice, crize sanitare, mergând până la apariția multiplelor și periculoaselor conflicte militare care pun în pericol securitatea internațională și care au obligat analiștii politici să vorbească despre des-globalizarea lumii contemporane.

Tendința de globalizare a existat dintotdeauna, dar ea s-a manifestat mai puternic sau mai lent, iar în aceste vâltori ale istoriei fiecare popor a trebuit să lupte pentru conservarea propriei identități, având drept principal atuu limba vorbită, spațiul de manifestare, plasticitatea și evoluția fondului lingvistic. Limba română a avut un areal extins de manifestare, vorbindu-se de la sud de Dunăre până în Munții Pindului, Valea Timocului sau „De la Nistru pân’ la Tisa”, cum ne învață poetul național. Este cunoscută expresia „limba este un organism viu” care influențează și se lasă influențată mai ales la nivelul fruntariilor. Este cunoscut punctul de vedere al lui Nicolae Iorga conform căruia la contactul dintre două culturi fiecare predă și primește influențe lingvistice. Dacă în istorie influențele s-au consumat la nivelul granițelor sau fruntariilor, cum spuneam mai sus, în contemporaneitate, circulația informatică luând forme accelerate, se produc schimbări rapide ale lexicului. Culturile dominante sunt cele care penetrează lexicul celorlalte culturi. În perioada când se afla la Paris, Brâncuși a sculptat seria „păsărilor măiestre”, iar „măiastra” a fost reținută ca expresie în lexicul occidental. Iată cum și limba română a putut contribui cu modestie la îmbogățirea lexicului altor culturi.

Ultimele decenii au adus interpretări sociologice ale formării și dezvoltării limbii. Conform sociologiei moderne, există o perioadă esențială în formarea limbii, care cuprinde zona geografică, lexicul inițial de la care se pornește, elemente istorice care favorizează formarea limbii, după care evoluția limbii intră sub influența factorilor constructivi care o îmbogățesc și îi conferă structura.

În această a doua parte, o mare importanță o au „actorii sociali”, care impun anumite structuri ale vorbirii. Criteriile de mai sus se pot aplica cu succes limbii române și putem aminti că Academia Română a fost creată chiar cu scopul de a conserva și dezvolta limba română. Este, de asemenea, cunoscut în acest sens şi aportul societății „Junimea”, al revistei „Convorbiri literare”, precum și al Școlii Ardelene. Nu putem trece cu vederea modificările limbii în perioada Revoluției franceze, modificările limbii române sub influența regimului comunist, dar nici distorsionările lingvistice impuse de „progresiști” în universitățile americane și occidentale contemporane.

Al.B.: Vă rog, în continuare, să facem un succint traseu retrospectiv: cum și în ce împrejurări a apărut ideea de a fonda Universitatea Apollonia și ce obiective își propunea la început de drum instituția?

V.B.: Ideea de a fonda Universitatea Apollonia a apărut din primele zile ale revoluției, în curentul entuziasmant al acelui timp în care se prăbușea o lume, iar alta, pe care o doream mai bună, stătea să se formeze. Doream o instituție mai flexibilă, descătușată de niște rigori și limitări ale liberei inițiative, în care construcțiile sociale și cele academice acceptau mai puțin energiile tinere, iar legislația unor proceduri absurde împiedica mersul și ritmul de care știința și învățământul aveau nevoie. Este drept că unele mai continuă și astăzi, spre uimirea noastră, dar speranța noastră, care era atunci, continuă să ne anime.

Al.B.: E de presupus, firește, că diversitatea și varietatea domeniilor de activitate ale Universității reclamă un efort constant al colectivului menit să creeze condiții pentru ca acestea să „coexiste” sub cupola aceleiași instituții...

V.B.: Încă de la nașterea instituțiilor universitare academice (începutul sec. al XIII-lea), spațiul academic era înconjurat de ziduri, ceea ce putea da impresia de izolaționism. Dar în aceste instituții s-a născut ideea conform căreia la „masa parabolei”, care duce la masa discuției, poate lua loc oricine. Așa se face că acolo, încă din perioada de formare a instituțiilor academice, își găseau loc filosofi, literați, teologi, matematicieni, medici chimiști etc. Universitățile moderne au aceeași structură, necesar eclectică, fiecare urmărind să-și organizeze propriul cerc („conciliu”) de dezbateri. Noi nu am făcut altceva decât să organizăm concomitent aceste dezbateri într-un congres, și nu dispersat pentru fiecare program. Dezbaterile sunt în săli separate, în săli paralele, în aceeași perioadă de timp.

Al.B.: Cum explicați legătura dintre medicină, profilul de bază al universității, și literatură, artă muzicală, plastică?

V.B.: În Antichitate, ca și o lungă perioadă după aceea, s-a promovat ideea înțeleaptă a omului instruit cunoscător al filosofiei, participant la viața cetății, în bune relații cu artele și artiștii vremii. Vitruvius, arhitectul împăratului Octavianus Augustus, în tratatul său despre arhitectură face profilul unui personaj tipic al vremii, care trebuie să-și cunoască bine arta (pe atunci arta însemna profesie – ulterior artele s-au depărtat de meserii și au căpătat semnificația actuală), dar, pentru a fi un personaj complet, trebuie să călătorească, trebuie să fie inițiat în muzică, să cunoască legendele și chiar mersul astrelor, să deprindă până și mânuirea armelor și îngrijirea plăgilor.

Am insistat pe această veche mentalitate, care s-a transmis până în vremurile noastre, iar pedagogia a replantat-o în școală și în familie.

Pe de altă parte, sufletul omenesc are nevoie imperioasă de a-și satisface sensibilitățile prin refugiul în literatură, muzica, pictură etc. Profesiunea de medic presupune una dintre cele mai traumatizante preocupări, deoarece medicul este acela care cunoaște toate urcușurile și coborâșurile ființei umane, fie ele în plan fizic sau mintal. Medicul se „încarcă” cu suferința bolnavului și de aici nevoia nu de uitare, ci de terapie, descărcare și resetare prin artă, pentru ca apoi să o poți lua mereu de la capăt.

Acestea sunt unele motive pentru care medicii frecventează sălile de concerte, uneori cântă ei înșiși la diverse instrumente (există în București chiar o orchestră a medicilor), pictează, ajungând la interpretări originale (vezi cazul Tuculescu) sau sunt scriitori de mare succes (vezi acad. Buzura, Kronin, Cehov etc.).

Al.B.: Sunteți autorul mai multor volume de poezie. Când și cum ați descoperit această vocație? Ce înseamnă POEZIA pentru un om cu preocupări și griji cotidiene oarecum nu tocmai poetice? În ce împrejurări versurile se cer așternute pe hârtie?

V.B.: Am cochetat cu poezia încă din copilărie, dar debutul public s-a petrecut în anii de liceu, când, făcând parte dintr-un cenaclu coordonat de profesorul Corcodel Valeriu, domnișoara profesoară Rodica Tighici mi-a selectat un grupaj de poeme care au fost radio-difuzate la stația orașului Tg. Bujor. În aceeași perioadă „Scânteia Tineretului” mi-a publicat o pagină de proză. Aș putea spune că anii de liceu au fost definitorii pentru profilul meu, deoarece mi-am cultivat deopotrivă abilități în științele exacte, dar și interesul pentru lectură și cultură în general. Am scris și atunci, și mai târziu, și în facultate, dar pentru sertar. Scrisul în general, dar poezia în special, este ca un fel de exorcizare, de detensionare pentru mine.

Al.B.: Literatura noastră clasică este „reinterpretată” de către unii, așa încât valoarea ei este diminuată sau chiar pusă la îndoială. Un asemenea mod de „recitire” este aplicat și în cazul lui Eminescu. Cum poate fi stopată această „reevaluare” a moștenirii literare?

V.B.: Literatura clasică se distinge, cred eu, prin grandoare și prin „echilibrul clasic” al structurii obiectului de artă. Lumea modernă solicitată intens pe diverse planuri nu mai respectă rigorile clasice, se vrea originală, de unde rezultă o arhitectură care te descumpănește, o muzică chiar atonală, o pictură non-figurativă, depășind de multe ori limitele bunului-simț. Aș putea veni cu exemple de exagerare și ieșire totală din perimetrul artistic.

Unii critici, pentru a fi luați în seamă, își construiesc „gloria artistică” negând opera înaintașilor, negând valoarea unor personalități care au contribuit fundamental la edificiul culturii românești, cum au fost Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Călinescu, Grigorescu etc. Este vorba despre critici care nu au adus nimic nou în domeniul artelor decât negarea, fără a avea metodă, fără a pune ceva în loc.

Reevaluarea literaturii moștenite de la înaintași și așezarea ei în spațiul cultural românesc în raport cu momentul istoric și cu criteriile epocii în care a fost produsă o pot face doar mințile pătrunzătoare, dublate de echilibrul înțelegerii curgerii timpului, și de evaluarea corectă a contribuției aduse culturii și limbii române în epocă. Cum am putea altfel să înțelegem și să prețuim învățăturile lui Neagoe Basarab sau Psaltirea lui Dosoftei, fără a le localiza în epocă.

Mai multă cultură, mai mult respect pentru înaintași, mai multă toleranță între protagoniști. Cum am acceptat ideea conform căreia Eugen Simion, ultimul mare critic al literaturii române, nu a mai avut permisiunea de a publica în „România literară”? Eugen Simion a avut măreția de a se dedica interpretării corecte, independent de vremuri, a unor personalități literare care au avut contribuții imense în cultura și literatura română, dar chiar și în proiectarea, realizarea și consolidarea statului român.

Al.B.: În context, Vă rog să vă referiți la modul de predare/studiere a literaturii clasice și a celei moderne în școală. Programele de învățământ oferă suficient spațiu pentru familiarizarea tinerei generații cu literatura română, în general, și cu cea clasică, în special?

V.B.: Iată unul din punctele fierbinți ale programei, indiferent dacă vorbim de ciclurile primar, gimnazial sau de liceu. Nu stăpânesc foarte bine subiectul, dar câteva observații aș îndrăzni să risc să le fac.

În primul rând, mă deranjează faptul că, în loc să învăț să scriu și să vorbesc în dulcele grai românesc, suport al unei literaturi de rară expresivitate, mă îngrijorez la faptul că mâine am nu „limba română” la ora de clasă, ci am oră de „comunicare”.

Mai aflu din orarul meu de presupus elev că acesta cuprinde disciplina de „limbi moderne” alături de limba română, alăturare din care rezultă clar în mintea de copil că limba română nu este deloc o „limbă modernă”. Și atunci mă întreb de ce să învăț o limbă care nu este modernă. Oare nu s-ar putea formula mai simplu: limba franceză sau limba engleză, alături de limba română?

Alteori învăț povești bizare cum este Vrăjitorul din Oz și nu întâlnesc în școală pe Făt Frumos din lacrimă sau Prâslea cel voinic și merele de aur, sau Harap Alb etc. Unde își are loc folclorul românesc cu balada Miorița sau Meșterul Manole?

Să mai discutăm și despre programa de literatură universală? Nu este cazul să vă indispun mai mult!

Al.B.: Care este rolul Editurii „Cartea Românească Educațional” în promovarea literaturii destinate școlii de toate gradele?

V.B.: „Cartea Românească” s-a născut ca editură la sfârșitul Primului Război Mondial, ca urmare a colaborării rectorului de la Iași cu rectorul de la București, aflați împreună prin refugiul de la Iași.

Cei doi au pus bazele unei edituri care urmărea promovarea și stimularea literaturii române prin editarea literaturii românești de valoare. Ca editură derivată din „Cartea Românească”, instituția noastră s-a impus prin tipărirea clasicilor literaturii române și a literaturii românești contemporane. Repetatele colocvii literare de la librăria noastră au devenit o formă de popularizare a literaturii clasice și moderne de bună calitate. Ultimul nostru congres a dezbătut printre altele și tema „Marile cărți ale culturii noastre naționale”, temă ilustrată prin aparițiile de la „Cartea Românească Educațional” a unor opere fundamentale aparținând lui Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu, Eugen Simion, P.P. Negulescu etc.

Al.B.: Este o activitate editorială demnă de apreciat şi care completează în cel mai firesc mod nevoia mereu crescândă a literaturii cu profil didactic, dar şi diapazonul larg al preocupărilor universitare. Stimate Domnule Profesor Vasile Burlui, Vă felicit pentru curajul şi abilitatea de a Vă afla în fruntea Universităţii Apollonia, o instituţie cu profil distinct în sistemul educaţional românesc.

V.B.: Mulţumesc pentru felicitări, dar vreau să menţionez că succesele noastre au la temelie abnegaţia şi dedicaţia colegilor mei, ale întregului corp profesoral, condiţie eminamente esenţială, în baza căreia se construiesc reperele viitorului.

Al.B.: Vă mulţumesc pentru acest dialog. Vă urez realizări deosebite în implementarea ambiţioaselor proiecte instituţionale şi particulare, sănătate şi bucurii alături de cei dragi!

Alexandru BANTOȘ in dialogue with Vasile BURLUI

The Main Pillar of a Nation’s Identity is the Language it Speaks

Keywords: national identity; Romanian language; globalization; Apollonia University; literature; art; culture; academic excellence

The interview conducted by Alexandru Bantoș with Professor Vasile Burlui, President of Apollonia University, addresses themes such as the importance of the Romanian language as the main vector of national identity, in the context of globalization and contemporary challenges. The discussion highlights the role of Apollonia University in promoting excellence and cultural diversity, through the organization of scientific and cultural congresses, with the participation of remarkable personalities from various fields. It also emphasizes the importance of literature and the arts in forming and maintaining the emotional balance of the individual, especially in high-stress professions, such as medicine. The interview sheds light on Professor Burlui’s concerns for literature, highlighting his contribution to the development of Romanian literature and the promotion of national cultural values.