Destinul istoric al limbii române

A vorbi, la invitația conducerii Universității Apollonia, despre destinul limbii române, despre destinul istoric al singurei limbi romanice conservate, consolidate și apoi dezvoltate pe teritoriul fostelor provincii dunărene ale Imperiului Roman, este o dificilă, dar, totodată, o mai mult decât onorantă provocare. Dificultatea principală a tratării unui astfel de subiect este creată de sensul principal al neologismului destin, care ar impune identificarea drumului, a traseului pe care o voință necunoscută, ce există și acționează independent de dorința vorbitorilor, l-ar fi impus în istoria deja milenară a limbii noastre și, privind spre româna actuală cu „ochii” unora dintre contemporanii noștri, ar continua să îl impună. Jocul interpretativ sugerat de sensul de bază al cuvântului destin, dar și de sinonimia acestui neologism cu mai vechiul soartă, pare să mențină de asemenea încercarea noastră în sfera imprevizibilului, a dezvoltării (cel puțin aparent) întâmplătoare a limbii române, fenomenul social legat nu doar strâns, ci și obligatoriu de istoria culturii noastre și, implicit, de istoria poporului român. Fără să poată fi nicicum ignorată acțiunea vorbitorilor limbii române asupra evoluției acestui fenomen complex, care ne-a dat identitate ca neam, ne-a asigurat coeziunea și, în fond, ne garantează existența ca popor. Fenomenul cultural care, pentru a-și împlini funcția, îndatorirea de bază, anume comunicarea eficientă și adecvată în cadrul larg al comunității celor ce vorbesc românește, nu se poate dezvolta haotic, potrivit voinței și mai ales acțiunii individuale a fiecărui utilizator.

Voi opta de aceea, vorbind despre destinul limbii române, pentru accepția „curs al evenimentelor, al etapelor importante” din istoria limbii noastre, considerând că, dacă înțelegem astfel semnificația sintagmei destinul istoric al limbii române, putem face mai ușor și mai corect relația între starea românei la un moment dat și acțiunea, voluntară sau doar implicată, explicită sau implicită a utilizatorilor ei. Avem, în felul acesta, șanse mai mari să punem în evidență deopotrivă legătura obligatorie existentă între nivelul limbii și cel al culturii pe care aceasta o exprimă și să înțelegem rolul important, definitoriu, al intelectualilor responsabili în dezvoltarea, prin cultivare și prin normare, a limbii noastre literare. Toate acestea conducând, nu doar în subsidiar, la evaluarea stării limbii noastre actuale în raport cu menirea românei ca limbă istorică de cultură, stare și menire făcând parte din lanțul cuprinzător de sinonime ale neologismului destin.

Istoria limbii române a început, fapt argumentat de multă vreme, odată cu ocuparea de către trupele romane a primelor teritorii dacice aflate în zona Dunării. Urmare a aplicării de către reprezentanții Imperiului, în zonele nou-anexate, a unui program de colonizare economică și de organizare administrativă foarte bine pus la punct, Dacia a devenit, în timp relativ scurt la scara istoriei, o provincie romană, în care, după aproximativ șase generații, locuitorii ajunseseră să utilizeze în mod curent un idiom de tip romanic, ce preluase lexicul de bază latinesc, cu fonetism distinct de cel adus de coloniști și cu forme noi, bine integrate într-un sistem morfologic specific latinei populare. Acceptată, foarte probabil, nu atât ca urmare a unor constrângeri administrative, cât mai ales datorită superiorității economice și culturale a noilor structuri impuse de Imperiu, noua lingua romana era diferită nu doar prin denumire de lingua latina, acea limbă „gramaticească”, în formularea învățaților Școlii Ardelene, care reprezenta varianta oficială, cultivată a limbii utilizate de către romani. Această nouă limbă, însușită și apoi vorbită de către cei ce și-au zis rumâni, nume asumat, care indică fără dubiu conștiința apartenenței la noua civilizație romană, s-a extins din Dacia Felix în teritoriile dacice alăturate, care nu fuseseră integrate efectiv în Imperiu. Dovadă, desigur, de prestigiu cultural, dar și probă a existenței unor contacte permanente, poate chiar a unui schimb constant de locuitori, între Dacia Felix și zonele rămase în stăpânirea dacilor liberi.

Romanizarea provinciilor dunărene ale Imperiului Roman a fost astfel urmată și amplificată de o românizare, intensă și eficientă, a teritoriilor limitrofe, proces încheiat cu certitudine înainte de venirea triburilor slave în zona Carpaților. Pentru că slavii au găsit aici, în drumul lor spre sudul Dunării (drumul estic, parcurs prin ținutul actual al Moldovei, sau cel vestic, făcut prin Panonia), o populație stabilă, formată din rumâni, pe care slavii i-au numit totdeauna vlahi. Numindu-i astfel, indiferent de zona în care i-au găsit (la est, la sud sau la vest de Carpați), slavii probau continuitatea românilor în spațiul nord-dunărean și indicau fără dubiu caracterul romanic al limbii pe care aceștia o vorbeau. O limbă romanică bine individualizată, prin lexicul de bază, prin sistemul morfologic și printr-un sistem fonetic propriu, consolidat. (Unele transformări fonetice cu caracter legic, specifice epocii de formare a limbii române, nu sunt atestate în împrumuturile vechi slave, întrucât, desigur, ele își încetaseră acțiunea.) Cuvintele preluate de români de la primii slavi, ajunși și apoi stabiliți în spațiul nostru cultural, au fost de aceea modificate prin adaptare fonetică, respectiv morfologică, și integrate astfel în sistemul deja constituit, devenit în totalitate funcțional, al limbii noastre.

Vitalitatea străromânei (cum numesc unii specialiști această primă formă a limbii noastre istorice) sau a românei comune (sintagmă și ea folosită pentru a indica gradul de coeziune originară a spațiului lingvistic romanizat aflat la sud și la nord de Dunăre), precum și rolul ei identitar au fost astfel puse în evidență încă din ultimele secole ale mileniului întâi. Iar unitatea lingvistică remarcabilă a acestui spațiu cultural, constatată de toți cercetătorii limbilor romanice, a fost cu siguranță consolidată de izolarea în care românii au fost constrânși să trăiască (fiind „o insulă de latinitate într-o mare slavă”, întrucât populațiile vecine aparțineau toate altor familii etnice și lingvistice).

a discutat mult și argumentat despre această unitate, bazată pe același fond lingvistic originar și susținută de schimburi constante, intense (economice, culturale sau de populație) între provinciile istorice românești. S-a insistat însă mai puțin, în cadrul studiilor consacrate fazelor de început ale istoriei limbii române vechi, asupra unei serii de elemente care documentează deschiderea vorbitorilor limbii noastre către cultură, deschidere veche și constantă, manifestată prin preferința (asumată, dovadă a frecventei utilizări de către sistemul limbii) pentru o serie de forme despre care se poate afirma că aparțineau încă din vechime exprimării cultivate. Nu avem în vedere utilizarea românei vorbite în cadrul creațiilor populare, a căror formă lingvistică (de multe ori admirabilă din punct de vedere stilistic) este, trebuie să fie, cea specifică unei variante locale, dialectale a românei, ci existența încă din etapa considerată preliterară din istoria limbii noastre a unor forme sau sensuri ce par să fi aparținut unor registre lingvistice cultivate, întrucât trimit spre forme de exercițiu intelectual și au caracter exemplar.

Ne referim în primul rând la verbul a învăța, „înnobilat” semantic încă din româna veche, anterioară secolului al XVI-lea,  pentru a numi „însușirea unor cunoștințe necesare pentru activitate și dezvoltare intelectuală”, lăsând astfel sensul etimologic al lat. invitiare, „a deprinde un obicei prost, un nărav, un viciu”, la dispoziția exclusivă a uzului popular. Avem apoi în vedere verbul a număra, moștenit din lat. nominare, care însemna, în aceeași română veche, nu doar „a numi (pe cineva)”, ci și „a citi” (după ce, desigur, o persoană va fi fost numită să citească un anumit fragment de text în timpul serviciului religios). Putem adăuga, de asemenea, substantivul carte, care trebuie să fi desemnat de timpuriu (dovadă consoana sa inițială, c, nu h) un „text scris pe o foaie de hârtie; o scrisoare, un act”, nu doar o „hârtie”. Și chiar verbul a scrie, care și-a schimbat, tot în urma unei instruiri organizate, sensul vechi și popular, „a desena, a picta; a coase după model”, în „a reprezenta prin semne convenționale sunete sau cuvinte”. Mai ales că scriptă și scriptură, care numeau constant un „text scris”, argumentează și ele, suplimentar, folosirea verbului a scrie cu sensul cultural menționat.

Probează, credem, aceste exemple, ilustrative pentru lexicul românesc vechi, nu atât o evoluție firească, internă, a limbii noastre, cât o deschidere și, implicit, o aspirație culturală, încurajată, cultivată și apoi susținută de instrucție, de rolul ordonator și formator al cărții, respectiv al școlii, școală (în sens larg) ce a funcționat cu certitudine, la începuturi, în cadrul sau sub egida Bisericii. Pentru că, fără a accepta ideea că vorbitorii limbii române vechi au înțeles rolul determinant al instrucției în modificarea limbii prin cultivarea gândirii (indiferent de limba de cultură în care se făcea această cultivare), ne-ar fi greu să explicăm schimbări semantice semnificative, intrate de foarte multă vreme în uz, precum cele anterior menționate.

Ar fi de asemenea greu, dacă nu imposibil de înțeles în afara instrucției, care a creat o incipientă conștiință a normei, apariția și apoi răspândirea încă din româna veche a unor forme hipercorecte (de regulă, rostiri „normalizante”). Această conștiință a normei a putut apărea, desigur, în epoca de început a scrisului în spațiul cultural românesc, epocă a impunerii, prin biserica de rit bizantin, a slavonei ca limbă de cult și de cultură. Pentru că atunci, cărturarii vremii, grupați inițial în mănăstiri, fiind cunoscători ai slavonei și, implicit, ai limbii grecești, pe baza și după modelul căreia fusese creată noua limbă oficială a creștinismului sud-est european, aplicau limbii materne reguli deprinse prin slavonă, limba oficială, cultivată, a vremii în zona noastră. Iar mai apoi, transcriind și traducând pentru uz liturgic textele sacre, au lucrat constant și constructiv la pregătirea românei, limbă vernaculară, pentru a fi utilizată, la început sporadic, apoi tot mai frecvent și programatic, ca limbă de cult și, implicit, ca limbă de cultură.

Cel târziu în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, după cum indică inventarul și, mai ales, valoarea fonologică a unora dintre semnele alfabetului chirilic românesc (avem în vedere în primul rând iusurile și ierurile), româna, limba romanică vorbită în zona carpato-dunăreană, începe să fie consemnată în scris. La început sporadic și, desigur, „pentru nevoi personale”, cum au susținut unii specialiști, dar multe astfel de „nevoi” trebuie să fi fost intelectuale, de vreme ce scrisul era, mai mult decât oricând, apanajul oamenilor instruiți. Prin procesul acum inițiat, din nevoi culturale interne, amplificate, foarte probabil, de influența sau de presiunea unor mișcări religioase de tip apusean, a rezultat, până spre mijlocul veacului al XVII-lea, după acumulări și amplificări constante, o literatură bogată și diversificată tematic, destinată nu doar folosirii în Biserică. În felul acesta, limba noastră a intrat într-o nouă etapă a destinului său istoric. Pe baza variantelor locale ale românei vorbite, se conturaseră, din veacul precedent, variante literare regionale, din ce în ce mai bogat și mai rafinat ilustrate prin texte. Iar mulțumită acțiunii și atitudinii cărturarilor vremii, influența slavonei, impusă oficial în toate domeniile vieții sociale, nu anulează, ci stimulează, în tot acest timp, prin modelare și consolidează prin selecție și apoi prin exercițiu, trăsături originare ale românei. Circulația textelor și, nu o dată, aceea a copiștilor și tipografilor, amplifică astfel, într-un plan ce trebuie considerat deja literar, unitatea lingvistică originară. (Particularități fonetice, morfologice sau lexicale, inițial distinctive, opozabile pentru variantele literare regionale, cedează treptat locul unor forme ce tind să devină, prin normare implicită, făcută prin consens, norme literare cu caracter supradialectal.) Traducătorii scrierilor sacre nu reproduc mecanic forma surselor (predominant slavone) și nici nu se lasă influențați fără discernământ de aceasta, ci o corelează cu realitatea culturală și lingvistică românească, lucrând intuitiv, dar consecvent și concordant, la forma pe care trebuia să o aibă incipienta noastră limbă literară. De aceea, cum menționam anterior, nici chiar scrisul chirilic românesc nu se identifică, în inventar și ca valori fonologice, cu scrisul slavon. Iar în scrisul cu litere latine, folosit încă din secolul al XVI-lea în comunitățile românești de rit apusean, ce trăiau în primul rând în provinciile românești situate dincolo de Carpați, normele ortografice de tip maghiar au avut alături numeroase și remarcabile influențe ale scrisului latinesc (de tipul surprinzătoarelor hommu sau humeru, atestate în Cartea de cântece, tipărită în a. 1570, respectiv în Lexiconul Marsilian). Sunt acestea influențe ce pot fi considerate, fără teamă de exagerare, grafii etimologizante avant la lettre, ce ar trebui, desigur, alăturate semnificativei și mult invocatei forme grafice ром@нü (român), atestată în 1582 în scrisul nostru chirilic. Conștiința originii romane își dovedea astfel persistența în spațiul cultural românesc, continuând să se manifeste și în epoca slavonismului. (În Transilvania și în Banat, cunoașterea limbii latine de către învățații vremii era la fel de firească precum cunoașterea slavonei în provinciile extracarpatice.) Iar vitalitatea românei, sprijinită de felul de a gândi al unora dintre  traducători, copiști sau tipografi, făcea, spre exemplu, ca lexicul slavon, vehiculat prin Biserică și prin administrație, să nu copleșească funcțional, în scrisul românesc al timpului, vocabularul moștenit din latină, aflat în mod firesc „în circulațiune”, cum ar spune Bogdan Petriceicu Hasdeu. Și, semnificativ, traducătorii Apostolului echivalau, la mijlocul veacului al XVI-lea, римлhнини (rimleanini), având sensul „romani”, din sursele slavone, nu prin împrumutul slavon râmleni, atestat în scrierile epocii, ci prin rumâni, echivalarea fiind înregistrată, aproape un secol mai târziu, și în Cronograful lui Moxa.

Urmare a unei dezvoltări destul de rapide, de tip extensiv, a scrisului nostru literar mai ales după mijlocul veacului al XVII-lea, textele religioase în limba română au acoperit treptat toate nevoile Bisericii. Tipăriturilor necesare pentru oficierea serviciului religios în limba țării li se alătură scrieri românești diverse, inclusiv texte beletristice sau de dezbatere și de edificare morală. Pravilelor religioase traduse în limba română le stau de timpuriu alături lucrări juridice și administrative importante, inclusiv mari coduri civile de legi, și chiar lucrări de tip științific, și ele în haină românească. (Marii cărturari activi în sânul sau pentru nevoile Bisericii, între ei Varlaam, Nicolae Milescu, Dosoftei, Antim Ivireanul, sunt contemporani, într-o enumerare incompletă, cu Udriște Năsturel, Constantin Cantacuzino stolnicul, Miron și Nicolae Costin, Teodor Corbea sau cu inegalabilul Dimitrie Cantemir.) Iar difuzarea intensă a textelor, mai ales a cărților necesare slujbei, a făcut ca variantele regionale ale românei literare vechi, formă elevată, cultivată a subdialectelor importante ale dacoromânei, să se coaguleze, prin consensul învățaților vremii, într-o primă formă unitară a vechiului nostru scris literar religios. (Este remarcabil, în acest sens, exemplul Bibliei de la București, formă muntenească a unei traduceri moldovenești pentru Vechiul Testament, respectiv a unei versiuni ardelenești pentru Noul Testament.) Întărită prin impunerea, imediat după începutul veacului al XVIII-lea, ca limbă de cult și de cultură, româna și-a dovedit, prin efortul cărturarilor înzestrați cu har, mulți rămași anonimi, posibilitățile deosebite de rafinare a exprimării elevate. (Exemplul lui Dosoftei, care a tipărit nu doar Psaltirea de-nțăles, carte de lectură bisericească, ci și Psaltirea în versuri, carte de poezie religioasă, destinată parcurgerii în afara Bisericii, trebuie apreciat la adevărata lui semnificație și valoare.) Vitalitatea românei, evidentă și în forma sa cultivată, și puterea ei de asimilare dovedită în timp, duc la integrarea în tipare proprii a celor mai utile elemente lexicale furnizate, mai ales după 1750, de intensa și valoroasa influență neogrecească. A fost, mai evident decât în cazul slavonei, dominantă culturală în veacurile precedente, o asimilare prin românizare a unei mode culturale și lingvistice puternice, modă temperată însă, ca efect de ansamblu, de existența în spațiul cultural românesc a unei limbi literare deja unificate în normele sale de bază, limbă pe care cărturarii laici o orientau tot mai mult către modele de tip latino-romanic.

Pentru că iluminismul, deopotrivă cel de proveniență apuseană, cu marcat caracter latinist, manifestat în primul rând în Transilvania, sau cel pătruns prin filieră neogrecească, orientat în mod evident către cultura romanică, activ în Țara Românească și în Moldova, coagula și amplifica idei cunoscute din scrierile umaniștilor. Ne referim, desigur, în primul rând la conștiința descendenței noastre romane și la deseori invocata unitate lingvistică și culturală a spațiului românesc. Avem însă deopotrivă în vedere nevoia afirmată de continuitate în cultură. (Pentru a folosi câștigurile scrisului religios, unificat în cursul secolului al XVIII-lea, – „în cărțile cele bisericeșci tot o dialetă [adică tot o limbă] iaste la toți”, constata Petru Maior –, cărturarii începutului de secol XIX au acceptat propunerea lui Ion Heliade Rădulescu de creare a românei literare moderne pe tiparul deja consolidat al scrisului bisericesc: „Să urmăm limbii cei bisericești și, pe tipii [adică după normele] ei, să facem și limba filosofului, matematicului, politicului”, sugera Heliade.) Și nu putem lăsa deoparte, din această înseriere de idei și de fapte directoare, acțiunea necesară, concertată, pentru asigurarea progresului limbii române (adică acea „creștere a limbei românești”, pe care Ienăchiță Văcărescu o lăsa moștenire urmașilor în celebrul său testament literar). Iar toate aceste chestiuni vizau și implicau, desigur, rolul și acțiunea aplicată, consecventă, responsabilă a cărturarilor luminați ai vremii.

În această nouă etapă a parcursului istoric al limbii române, începută la finele veacului al XVIII-lea, dar amplificată constant mai ales după 1830, normele scrisului românesc literar, stabilite prin dispute constructive între marii cărturari ai vremii, au fost făcute cunoscute prin presă, recent creată, dar extrem de activă, și au fost pentru prima dată impuse prin lucrări normative tipărite, care, având astfel difuzare largă, dobândeau mai ușor prestigiu și autoritate. Ne referim la gramatici, la lucrări de simplificare, de reorganizare și de înnoire a ortografiei, la îndrumare pentru utilizarea celor mai indicate modalități de consolidare, respectiv de îmbogățire a vocabularului moștenit din latină, dar și la dicționare (de mare cuprindere sau doar lexicoane „purtărețe”, acestea din urmă de regulă bilingve). Normarea limbii literare, devenită pentru prima dată explicită, a fost dublată de lucrări numeroase de cultivare a exprimării literare. Și a fost susținută, prin acțiuni bine coordonate, de introducere în uzul literar laic a unor maniere noi de redactare sau de organizare textuală, necesare pentru a moderniza, prin „traducții” din marea literatură europeană, forma noului nostru scris literar. (Pentru a da libertate producției literare autohtone, „traducțiile”, care ajutaseră în mod consistent la crearea noii noastre limbi literare, nu au mai fost încurajate, cum se știe, după mijlocul secolului al XIX-lea, pentru că, spunea Mihail Kogălniceanu, prin numărul lor prea mare, „omoară în noi duhul național”.)

După transformări și adaptări îndelung disputate, corelate și validate în final în cadrul Academiei Române, instituție nou-înființată în folosul unificării culturale a întregului spațiu românesc, al progresului culturii și științei de cel mai înalt nivel, româna literară a devenit o limbă modernă, normată atent și unitar în toate compartimentele sale. Ortografia cu litere latinești, instrument de demonstrare a originii noastre romane prin însăși forma grafică a cuvintelor, a trecut de la varianta de etimologism excesiv la fonologism temperat, corespunzător tradiției noastre culturale. (Mai mult de o jumătate de secol, scrisul chirilic, simplificat pentru a deveni integral fonologic, dublat un timp de variante ale unui alfabet de tranziție, a fost utilizat, concomitent cu scrisul etimologizant, pentru a asigura accesul tuturor categoriilor de cititori la textele tipărite. Folosirea limbii literare ca mijloc eficient de culturalizare impunea această soluție normativă.) Morfologia a fost și ea normată, folosindu-se câștigurile tradiției create de scrisul religios, după principii atent stabilite, importante fiind „gramaticalitatea”, adică respectarea cerințelor sistemului morfologic al limbii, și „clasicitatea”, prin care se înțelegea promovarea cu prioritate a cuvintelor, respectiv a formelor moștenite. Iar în cadrul noului lexic literar, cărturari din toate provinciile românești corelau și consolidau lexicul de bază, conservat din latină, cu împrumuturi latinești sau romanice, în cadrul unui proces bine conturat teoretic. Promotorii limbii literare se delimitau și se depărtau în felul acesta de modelele vremii și de unele excese temporare (ne referim la franțuzism, dar și la italienism sau la latinism). (În proiectul primului dicționar academic al limbii noastre, A.T. Laurian și I. C. Massim au inclus, spre exemplu, în glosar, deci în partea consacrată lexemelor nerecomandate pentru uz literar, în ciuda franțuzismului atunci la modă, numeroase împrumuturi din limba franceză, pentru că nu aveau origine latinească.)

Era româna literară astfel concepută și mai ales structurată (în urma unor eforturi îndelungi și a unor echilibrări și ponderări remarcabile) o limbă modernă, ce punea în evidență, mai bine decât oricând, romanitatea și unitatea lingvistică a spațiului nostru cultural. Limbă de cultură, care, prin atentă normare și prin intensă cultivare, devenea, încă de la mijlocul veacului al XIX-lea, aptă de înaltă și aleasă producție literară. Limbă a creației beletristice de foarte bună calitate, în care elementele noi, achiziții de dată recentă, se acomodau funcțional, prin remarcabil efort de sinteză, cu fapte de limbă veche, cu forme dialectale sau extrase din limba vorbită. Concomitent, româna literară modernă a devenit, prin variante funcționale foarte bine individualizate, limbă a noii administrații, a justiției, a științei și a presei, recent constituită, dar extrem de activă și puternic implicată în toate procesele de modernizare socială, politică și culturală a spațiului românesc. 

Noua noastră limbă de cultură s-a dovedit, în felul acesta, capabilă nu doar să fie instrument util de înnoire socială, ci și să  reziste, cu mijloace specifice, modelor lingvistice, susținute de elite dornice să-și pună în evidență cultura individuală. Iar ulterior, în secolul al XX-lea, după ce asimilase cele mai utile elemente furnizate de influențe culturale majore (în primul rând de intensa influență franceză, dar și de influența englezească, exercitată atunci în primul rând prin mediere romanică, sau de influența germană), româna modernă, bine structurată și îndelung exersată, a rezistat influenței rusești, susținută prin presiuni politice nu totdeauna ușor de evitat. (Influența rusească, exercitată după al Doilea Război Mondial nu doar în spațiul românesc, a lăsat de aceea doar urme nesemnificative în lexicul și în frazeologia limbii noastre literare moderne.)

Parcursul anterior schițat, prin prezentarea etapelor importante din istoria limbii noastre, arată, credem, cu claritate că, în tradiția scrisului în limba română, vitalitatea originară a idiomului pe care îl vorbim a fost consolidată, în epoca veche, prin acțiunea consecventă, cu finalitate marcat culturală, a marilor noștri cărturari, dar și a numeroșilor traducători, copiști sau tipografi anonimi, dăruiți scrisului nostru literar și aspirațiilor pe care acest scris s-a străduit să le împlinească. În epoca modernă, ce acoperă aproximativ ultimele două secole, limba noastră de cultură s-a individualizat, dincolo de acțiunea consecventă de păstrare și de consolidare a structurii originare și a fondului moștenit din latină, prin normarea atentă și eficientă a uzului literar, dublată de cultivarea perseverentă a exprimării elevate. Pentru că o limbă literară consolidată și atent cultivată aduce totdeauna cu sine nu doar prestigiul și stabilitatea normelor, ci și capacitatea de selecție rațională și eficientă a elementelor străine utile, atunci când este supusă influenței unor mode sau modele lingvistice, oricât ar fi acestea de puternice și de invazive. 

Destinul limbii române, drumul ei istoric, a fost legat deci permanent de deschiderea către cultură. Chiar vitalitatea originară a românei a fost susținută și consolidată prin instrucție, adică prin exercițiu cultural colectiv, bine direcționat.

După un parcurs de aproape două milenii, marcat de dorința evidentă și de acțiunea constantă de consolidare a unității lingvistice originare, susținut de efortul continuu, manifestat coerent și aplicat programatic de găsire a unei forme literare elevate, riguros normate și atent cultivate, limba română ... pare să ezite, în ultimele trei decenii, în ducerea mai departe a destinului său cultural.

Analize diverse, întreprinse asupra unor variante ale românei actuale, preponderent vorbite (aparținând, de regulă, mass-mediei), dar și (în mare parte) scrise (reflectând starea unor variante diverse ale comunicării prin mijloace electronice), au pus în evidență existența unei dinamici deosebite a structurilor și o „democratizare”, adică o relaxare, chiar o relativizare accentuată a normelor exprimării literare, anterior riguros respectate. În variantele comunicării curente recent investigate crește, spun statisticile, numărul de forme specifice limbii vorbite, nu o dată argotice sau familiare, unele marcate chiar dialectal. A fost remarcată de asemenea existența unei foarte mari „deschideri” a utilizatorilor limbii noastre, indiferent de vârstă sau de pregătire, spre împrumut lexical, semn reconfirmat al „aplecării” constante a românilor către culturile, respectiv către limbile străine „la modă”. „Aplecare” amplificată, în această perioadă, de globalizarea, deloc controlată și foarte activă, în formă englezească. Globalizare susținută nu doar de contextul economic și politic actual sau de limbajele specifice noilor tehnologii sau științelor care le utilizează, ci și de ideea (impusă deja la nivel cvasioficial) că orice text scris în limba engleză este automat mai valoros decât unul, de indiferent ce nivel, redactat în limba română. (Sunt justificate în același mod denumirile englezești date, după 1990, unor ateliere sau firme, unor festivaluri, concursuri sportive sau chiar unor târguri meșteșugărești.)

Sunt însă aceste constatări semnificative pentru starea limbii române literare actuale în ansamblu sau doar pentru variante ale românei actuale, considerate, prin extensie greșită, literare? Ne aflăm, cumva, în fața unei schimbări reale a formei literare, exemplare a limbii noastre actuale sau avem doar dovada repetării, la scara istoriei, a unor situații de comunicare similare celor consemnate, cu trimitere la limba unor vorbitori din secolului al XIX-lea, de către Constantin Faca, Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Ion Luca Caragiale?

Însumare de forme și de structuri, rezultat al unui amestec de registre, unele marcat neliterare, datele lingvistice luate în considerare în analizele la care ne-am referit sunt în mod evident ilustrative pentru ceea ce chiar unii lingviști numesc „limba vie”, nu pentru limba literară exemplară, cuprinsă (nu doar în epocile anterioare), în primul rând, în cărți. Modelul mass-media și acțiunea așa-numiților formatori de opinie, insuficient contracarate de specialiștii însărcinați cu normarea literară autentică, sugerează vorbitorilor mai puțin instruiți ideea că aceasta este forma, este calea de urmat în exprimarea românească modernă. Pentru mulți dintre intelectualii cultivați, româna actuală pare că „se urâțește”, iar vorbitorul insuficient instruit caută intuitiv să se depărteze de vorbirea proprie sau de aceea uzuală în mediul, respectiv în zona, din care el provine, apelând la argou, la jargon sau la forme specifice altor registre lingvistice, considerate, cu siguranță, ... prestigioase, demne de imitat, deși nu sunt literare, exemplare, în sensul bun al termenilor.

Istoria românei literare, din care am extras, în cadrul intervenției noastre, date esențiale privitoare la momente de cumpănă, rezolvate totdeauna în folosul culturii naționale și al progresului acesteia, indică însă drept soluție pentru apărarea limbii noastre actuale, supusă concomitent globalizării masive, intense și democratizării în exces, cultivarea atentă și normarea riguroasă. Pentru că „limba vie”, liberă să se manifeste, spre deosebire de limba literară, un construct intelectual ce trebuie să aibă stabilitate și chiar conservatorism, a fost totdeauna predispusă, prin mulțimea variantelor coexistente, la dispersie. Iar fără unitate și stabilitate, date de cultivare și de normare, adică fără protecția asigurată de o formă literară corect și atent stabilită, orice limbă se degradează, întrucât îi este afectat caracterul exemplar, fiindu-i totodată diminuate treptat, iar uneori ireversibil, funcțiile de bază.

O dovedește, din păcate, starea actuală a dialectelor istorice sud-dunărene ale limbii române, nicicând protejate de o formă cultivată, care să fi fost creată pentru promovare și pentru utilizare elevată în toate domeniile culturii, inclusiv în învățământ. Aduc argumente în același sens graiurile românești vorbite în afara granițelor actuale ale României, multe marginalizate cultural, supuse, în absența protecției oferite, prin școală, de româna literară, influenței distructive a limbilor oficiale din respectivele țări. Nu au lipsit și nu lipsesc încercările de transformare a acestor variante dialectale (pentru o clamată, dar iluzorie conservare) în așa-zise limbi independente, care ar trebui să fie, din rațiuni politice evidente, diferite de română.

Exemplul basarabean este, în această perspectivă, unul integral pozitiv, pentru că argumentează modul de supraviețuire, apoi modalitatea de renaștere a limbii române în spațiul românesc de dincolo de Prut. Statutul actual al românei în acest spațiu ilustrează totodată rolul culturii în rezistența, în timp și în spațiu, a unei limbi. Iar întreaga istorie a limbii noastre literare susține, la rândul ei, utilitatea, chiar necesitatea cultivării și normării corecte, coerente și de perspectivă a limbii noastre naționale.

The historical destiny of the Romanian language

Keywords: the history of the Romanian language; the history of the literary Romanian language; cultural and linguistic models; language cultivation; the standardization of the literary language

The historical course of the Romanian language highlights the permanent, jointed effort of the intellectuals responsible for preserving unity and creating an exemplary literary form. The presentation of the overtime evolution of our cultural language additionally, argues the usefulness, and even the necessity of a correct and coherent standardization, together with a forward-looking cultivation and regulation of our national language.