Spiritul identitar în literatura română din Basarabia (I)

Itinerarul discursului identitar în literatura română din Basarabia este unul complex și include diverse aspecte ce țin, pe de o parte, de căutarea propriei identități și, pe de altă parte, raportarea la celălalt sau la alteritate.

Să amintim că, potrivit părerii lui Alex Mucchielli, autorul lucrării Identitate (PUF, col. „Ce știu”, Paris, 1986), „identitatea este un set de criterii, definiții ale unui subiect și un sentiment interior. Acest sentiment de identitate este compus din diferite sentimente: sentiment de unitate, coerență, apartenență, valoare, autonomie și încredere organizate în jurul unei dorințe de a exista. Dimensiunile identității sunt intim amestecate: individual (sentimentul de a fi unic), grup (sentimentul de apartenență la un grup) și cultural (sentimentul de a avea o cultură a apartenenței)”. Ținând cont de aceste nuanțări, ne-am propus în cele ce urmează să schițăm și să clarificăm în linii mari modul în care s-a dezvoltat și s-a structurat discursul identitar în literatura română din Basarabia cu începere din primele decenii ale secolului al XX-lea. Din start vom sublinia rolul presei periodice în limba română, care a cunoscut un drum anevoios. La acest lucru se referă și Alexei Mateevici în publicistica sa, unde putem găsi urme pe care istoria le-a lăsat în destinul basarabenilor. Tot acolo vom găsi și numeroasele motive recurente ale unor căutări, uneori nescutite de rătăciri, una dintre acestea reieșind din felul în care a fost interpretat regionalismul. Însă ar trebui să ținem cont că, după cum arăta și Edgar Morin, în lucrarea sa Penser l’Europe (Paris, Gallimard, 1997), „în momentul în care nu mai există presiune extranațională de la un stat vecin dușman, care să constrângă la coeziune internă, poate avea loc o revitalizare și contraofensivă a identităților culturale provinciale. Astfel, din anii ’60 ai secolului al XX-lea încoace, se poate observa dezvoltarea destul de puternică în Occident a neo-arhaismului, neo-ruralismului și neo-naturalismului. Cu alte cuvinte, statul-națiune se află prins în prezent ca un „sandvici” între aspirațiile infranaționale (regionalisme, particularisme culturale, etnice și politice) și cele supranaționale, integraționiste. E greu de spus care dintre aceste tendințe va învinge”, conchide filozoful francez (Apud: Ioan Biriș, Istorie și cultură, Cluj-Napoca, Dacia, 1996, p. 228).

În ceea ce privește peisajul nostru cultural interriveran, trebuie de spus că dezbaterile asupra acestei teme erau strict interzise în epoca sovietică. în anii ’60, bunăoară, doar tentativa poeților de a evoca „patria mică” (expresia îi aparține poetului Gheorghe Vodă) era amendată dur de cenzură.

Revenind la regionalismul basarabean interbelic, trebuie să ținem cont de faptul că, în fond, presa periodică din anii respectivi are efectul de noutate, în sensul comunicării în limba băștinașilor și al șansei de a trăi într-o lume multiplă. Este important să amintim că până la Unire viața culturală românească în Basarabia n-a avut teren propice pentru exprimare, prima gazetă românească în provincia dintre Prut și Nistru, „Basarabia”, datând din 1905. Îndemnul la trezirea spiritului local, echivalent cu îndemnul la emancipare, este cât se poate de clar în mesajul transmis cititorilor de către Nicolai Costenco, redactorul revistei „Viața Basarabiei”: „Treziți-vă o clipă mai devreme și sub cerul nostru vânăt vor răsuna într-o dimineață trompetele biruinței și triumful spiritului basarabean” („Viața Basarabiei”, nr. 10, 1934). Importanța înscrierii în contextual culturii românești este subliniată de către Pan Halippa, în aceeași publicație: „astăzi Basarabia, după cincisprezece ani de la Unire, ni se prezintă ca un ogor brăzdat de plugul culturii românești din ce în ce tot mai adânc și avem buna speranță că acest ogor românesc va produce boabe alese și din belșug” („Viața Basarabiei”, 1934, nr. 1, p. 2). Experiența libertății, caracteristică manifestărilor regionalismului basarabean interbelic în revistele „Viața Basarabiei” (după 1934), „Bugeacul”, „Familia noastră”, „Generația nouă”, „Poetul”, „Itinerar”, a cunoscut și anumite oscilații. Însă cu privire la așa-numitul „moldovenism”, care a fost perpetuat până în zilele noastre, vom aminti aici că renumitul lingvist Eugeniu Coșeriu, care a colaborat la presa din perioada interbelică, era de părere că există un moldovenism imoral și există un moldovenism sănătos, care înțelege să afirme cultura moldovenească în cadrul culturii românești ca normă.

Bineînțeles, în perioada postbelică lucrurile au evoluat reieșind din contextul social istoric în care le-a fost dat scriitorilor să evolueze. Imediat după război au continuat să se afirme scriitorii care au debutat în interbelic, între care Andrei Lupan (1912-1992), Emilian Bucov (1909-1984), Bogdan Istru (1914-1993), Liviu Deleanu (1911-1967), cei mai mulți dintre ei conformându-se regimului de după 1945. O figură aparte între aceștia va face Nicolai Costenco (1913-1993), care s-a opus rusificării și a fost condamnat (în 1942) la 7 ani de gulag, fiind reabilitat în 1956. Iar lui George Meniuc (1918-1987), constrâns de regimul sovietic la oportunism, după 1969 îi va fi reconsiderată poezia publicată în anii 1937-1940. Eforturile criticilor și istoricilor literari Vasile Coroban (1910-1984) și Ion Vasilenco (1926-1977) de a nu se lăsa influențați de regim se vor solda cu persecuții, învinuiți fiind de naționalism. De altfel, această învinuire li se putea aduce intelectualilor la tot pasul. Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că în scrierile și luările lor de cuvânt scriitorii care s-au format în interbelic au fost promotori ai unei frumoase limbi românești, punând stavile în calea intențiilor de a o supune degradării.

În literatura anilor ’60-’70 strategiile identitare au cunoscut forme diverse, sentimentul istoriei și al memoriei fiind pus în valoare în scrieri cu caracter autobiografic, o trăsătură distinctă a personajelor din proza lui Vladimir Beșleagă, bunăoară, fiind inadaptabilitatea. Originar din Transnistria (s-a născut pe 25 iulie 1931, în satul Mălăiești, r-nul Grigoriopol), autorul romanului Zbor frânt va ilustra perfect statutul scriitorului, care în Estul Europei se caracteriza prin nevoia de a împăca mai multe aspecte de ordin ontologic și estetic, concomitent. Aflarea românilor basarabeni „pe marginea vuindelor fruntarii” (Liviu Damian) a fost determinantă pentru felul cum arată literatura scrisă în aceste condiții. Chiar și folclorul românesc de aici poartă stigmatul înstrăinării. De menționat și faptul că în perioada sovietică speciile impregnate de stări de acest fel (bunăoară, doinele și cântecele de jale) erau cu greu admise și, uneori, interzise chiar. Astfel încât învingerea reprezentărilor schematice ale psihologiei și ale sufletului uman contribuie la dezvoltarea și structurarea discursului identitar în literatura română din Basarabia, anii ’60-’70, fiind revelatori prin apariția mai multor romane concepute în această cheie. De altfel, în 1979, într-o caracterizare mai amplă a prozei basarabene, Vladimir Beșleagă menționa că în cele mai multe romane la acea vreme se evidenția imaginea eroului neîmplinit: Horia din Clopotnița, de Ion Druță, care luptă pentru păstrarea istoriei și a memoriei, este un învins. La fel sunt și Alexandru Marian din romanul lui Vladimir Beșleagă Acasă; Daniel Gornic din romanul lui Alexei Marinat Mesagerii; Richi din romanul lui Aureliu Busuioc Unchiul din Paris; Zamfira Duma din romanul Verei Malev Vârsta de argint; Ion Braniște din romanul Drumuri de Mihail Gheorghe Cibotaru.

De menționat, de asemenea, că preocuparea pentru robul din noi este evidentă la Ion Druță și, de fapt, începe prin aceea că prozatorul atrage atenția asupra sufletului: „Important nu e atât unde e omul, ci unde e sufletul lui”, scrie autorul romanului Clopotnița. Galeria personajelor din creația lui Ion Druță se împarte în hotărâți și nehotărâți: Vasiluța, Ruxanda, Ruța, Nuța, Onache Cărăbuș, Badea Cireș se evidențiază prin dorința de a-și decide singuri soarta. Cele mai multe scrieri druțiene, dar mai cu seamă Povara bunătății noastre, Sfânta sfintelor, Clopotnița se axează pe problema demnității umane aflată în strânsă legătură cu conștiința de neam. Pierderea Hronicului despre satul Căpriana, în romanul Clopotnița, spre exemplu, înseamnă pierderea memoriei, revenirea la „făgașele noastre”, fiind esențială din punctul său de vedere. Darul memoriei, darul conștiinței, datoria cunoașterii istoriei neamului constituie mobilul lui Horia Holban, care li se adresează elevilor săi în felul următor: „Omul, în schimb, are darul memoriei, darul conștiinței și, prin urmare, cum credeți voi? E dator el oare să cunoască istoria sa, istoria neamului său?”. Istoricul american Keith Hitkins, în studiul său Istorie și identitate în romanele lui Ion Druță, face o paralelă între Horia Holban, învățătorul de școală de la țară din romanul Clopotnița și însuși autorul romanului. Însă personajele lui Ion Druță se confruntă și ele cu teama de adevăr, acest fenomen luând diferite forme la limita dintre umilință și smerenie.

La rândul său, Vasile Vasilache creează, începând cu romanul său Povestea cu cocoșul roșu (1966) o dimensiune proprie a supraviețuirii identității în esență vulnerabilă. El va pune în centrul narațiunii imaginea marginalizatului care le creează probleme consătenilor săi, dându-le bătăi de cap. Este pusă în valoare dimensiunea psiho-istorică specifică Basarabiei postbelice. Vasile Vasilache, printr-un discurs lingvistic cu accente donquijotești, creează imaginea marginalizării ca rezultat al unui parcurs de-a lungul istoriei.

Pentru explicarea celor întâmplate de-a lungul istoriei postbelice a Basarabiei, un rol aparte îl au scrierile cu caracter memorialistic, mai mulți autori remarcându-se din această perspectivă. Așa au procedat prozatorii Alexei Marinat (n. 24.V.1924, Valea Hoțului, comuna Dolînske, Ucraina – d. 17.V.2009, Chișinău), în jurnalul său de detenție Eu și lumea (1999) și Serafim Saka (n. 16.III.1935, Vancicăuți, Hotin, Regatul României – d. 20.V.2011, Chișinău), în romanul-fapt Pe mine mie redă-mă, apărut de sub tipar post-mortem (în 2014). Aureliu Busuioc, mult mai norocos, și-a văzut publicate romanele Pactizând cu diavolul (1999) și Și a fost noapte (2012) în care a lăsat mărturii despre toate prin câte a trecut generația sa și Basarabia. Destinul Basarabiei l-a preocupat în mare măsură și pe Paul Goma (n. 2.X.1935, Mana, Orhei, Regatul României – d. 24.III.2020, Paris, Franța) nu doar în romanul Basarabia, ci în toată creația sa, după cum a mărturisit el însuși. Dacă Aureliu Busuioc scoate la lumină zone refulate ale memoriei sale, plasând în centru un protagonist, care, privindu-se în oglinda socială interiorizată, își reconstituie eul său identitar, apoi Paul Goma este ghidat în mod constant de gândul re-așezării lucrurilor în albia lor firească. Permanenta necesitate de ieșire a familiei sale din starea de fugari, în care s-au pomenit, îl face să nu-și poată lua gândul de la Basarabia văzută ca o Itaca sau ca o axis mundi, prezența spiritului combativ creându-i, fie și doar iluzoriu, satisfacția răzbunării.

Un spirit similar a fost dezvoltat de către criticul și istoricul literar Vasile Coroban, care, în condițiile îndoctrinării excesive a literaturii, a optat în permanență pentru afirmarea românului basarabean din perspectiva conștiinței de sine. Necesitatea repunerii spiritului critic în drepturile sale, atât în anii ’50-’60-’70, cât și mai târziu, până în zilele noastre, semnifică lupta anevoioasă pentru refacerea legăturilor profunde ale culturii în peisajul literar pruto-nistrean.

The spirit of identity in Romanian literature in Bassarabia (I)

Keywords: identity spirit; marginalization; regionalism; self-search; narrative strategies; critical spirit

This article aims to consider the forms of the several aspects of the spirit of identity in the Pruto-Nistrian literary landscape. The analysis focuses in particular on the concepts of wandering and searching for landmarks, which shed light on the road whose identity the authors conceive. A study of the other’s representations highlights the character of the literary forms and figures used by the authors. The theme of the search for identity is followed, trying to elucidate various and often contradictory aspects, in the work of several writers, including: Aureliu Busuioc, Ion Druță, Vladimir Beșleăgă, Serafim Saka, Paul Goma, Vasile Coroban to.