Ion Petrovici. Sensibilitate metafizică și dorință de înțelegere

Aș spune de la bun început că Ion Petrovici rămâne un filosof cu adevărat remarcabil, care merită mai multă atenție decât i se acordă de obicei. Există câteva exegeze și studii valoroase cu privire la opera sa filosofică. Doar că, în discuțiile filosofice de astăzi, paginile sale sunt adesea ignorate. Această atitudine, de întâlnit și în cazul altor filosofi din generația sa, pare să vină în prelungirea celei generate de ideologia represivă și brutală care, după 1945, a condamnat mulți intelectuali la ani grei de închisoare, domiciliu forțat și tăcere.

Revenind asupra unora dintre scrierile sale, constat din nou disponibilitatea sa neobișnuită pentru multiple deschideri ale gândirii filosofice și pentru o manieră proaspătă de a reflecta. Apare ca un spirit erudit și realmente viu, cu un stil expresiv și atrăgător. Multe idei pe care le clarifică, odată cu perspectivele deschise, se dovedesc viabile și inspiratoare. Se afirmă de timpuriu în logică, teoria cunoașterii și în metafizică, socotind că trebuie depășită rivalitatea târzie dintre acestea. Demne de reținut sunt descendența sa junimistă, pe de o parte, și întâlnirea timpurie cu filosofia kantiană, pe de altă parte. Sigur, au contat mult pentru Petrovici și prelegerile audiate între 1905 și 1906 la Leipzig (Wilhelm Wundt și Hans Volkelt) sau la Berlin (Friedrich Paulsen, Wilhelm Dilthey și Alois Riehl). E greu de uitat faptul că, după 1945, în anii de închisoare, Petrovici ținea adesea, în celula sa și în condiții greu de imaginat, lecții despre viața și filosofia lui Kant. Asemenea lecții, cu o intenționalitate evident morală, i-au ajutat pe cei care l-au ascultat atunci să depășească, măcar în parte sau în unele clipe, perspectiva sumbră pe care o aveau în față.

Știm că Ion Petrovici reia într-o manieră distinctă studiile de metafizică, dar, cumva surprinzător pentru acel timp, ele vor fi corelate mereu cu reflecțiile de natură hermeneutică. De exemplu, e atent tot timpul la felul în care ceva poate fi înțeles – și nu doar știut. Discută frecvent despre posibilitățile și limitele înțelegerii omenești, diferite de cele ale cunoașterii. Explorează unele relații relevante în acest sens, precum cea dintre înțelegere și certitudine sau cea dintre înțelegere și credință. Vorbește adesea despre ce înseamnă interpretare și perspectivă, viziune („icoană”) și reprezentare, teorie și imagine de ansamblu. De altfel, îi sunt familiare anumite cercetări moderne sau mai noi de natură hermeneutică. Audiază la Berlin unele prelegeri susținute de Wilhelm Dilthey, cel care a avut mereu în atenție posibilitatea și limitele înțelegerii omenești. Îi sunt cunoscute unele scrieri ale lui Martin Heidegger și ale lui Heinrich Rickert, în care se discută, bunăoară, despre interpretare și înțelegere, evaluare și sens, constituirea unor semnificații și a unor viziuni mai cuprinzătoare. Aceste chestiuni au fost și în atenția altor filosofi, precum Wilhelm Wundt, Constantin Rădulescu-Motru sau Robin G. Collingwood, timpul fiind pregătit pentru o nouă înțelegere, mai analitică și mai reflexivă, a unor probleme de natură metafizică.

Petrovici va relua frecvent asemenea probleme, fie în Introducere în metafizică (1924), fie în alte studii, precum Metafizica în filosofia contemporană (1928), Ideea de Neant (1932), Transcendentul și cunoașterea omenească (1936) sau Viața și opera lui Kant (1936). Va considera, bunăoară, că filosofia, spre deosebire de științele naturii, e nevoită „a face cale-ntoarsă pentru examinarea subiectului gânditor”. Față de științe, îi revine „rolul cu totul diferit de a judeca valoarea lor [a unor cunoștințe]”, având în acest sens „preponderente funcții critice”. Își cere să fie atentă la „uneltele noastre spirituale, pentru a proceda la cântărirea și prețuirea lor”. Cercetează, de exemplu, corelația dintre aparență și realitate („o condiție a gândirii noastre”), ce înseamnă ficțiune sau iluzie, ideea de realitate pe care mintea noastră o presupune, anumite „obstacole” ale cunoașterii și măsura în care poate fi cunoscut „în sine” ceva anume. Accesul la ceva noumenal („în sine”) îl face posibil însăși corelația profundă dintre aparență și realitate („fiecare aparență duce în mod necesar la o realitate, orice aparență fiind îndeobște o diformare mai mică sau mai radicală a unei realități ascunse”). O asemenea cunoaștere diferă de cea științifică, luând forma unei „înțelegeri de ansamblu” sau a unei „viziuni” („icoane”). În această privință, contează mult puterea noastră de reflecție și capacitatea propriu-zis speculativă, în accepțiunea pozitivă a cuvântului. Altfel spus, capacitatea de a vedea, dincolo de ceea ce ne oferă experiența sensibilă și calculul obișnuit, configurări mai ample sau o posibilă ordine.

Aș spune că, în scrierile lui Petrovici, are loc deplasarea atenției dinspre epistemologia (neo)kantiană către o hermeneutică a vieții spirituale și istorice. Astfel îmi explic faptul că discută mult, bunăoară, despre „interpretare”, „înțelegere de ansamblu”, „câmp al viziunii”, „imagine” sau „icoană”, dar și despre acele credințe ce pot fi socotite fundamentale, precum credința în ceva real sau credința într-o anumită ordine și în unitatea acestei lumi. Asemenea credințe, însoțite de imagini și idei, pot să compună adevărate viziuni, moduri ample de a vedea și înțelege lumea vieții. Sigur, nivelul și valoarea lor diferă mult de la un gen de conștiință la altul. Petrovici e atent mai ales la posibilitatea unei „viziuni concrete”, cu rădăcini la fel de puternice în experiență și în exercițiul reflexiv al rațiunii. În felul acesta, se pot dovedi măcar într-o privință „icoane adecvate ale adevărului”, devenind veridice într-o anumită măsură.

Însă de ce îi apar importante asemenea viziuni? Pe de o parte, ele sunt presupuse de orice act de cunoaștere. Până și cele mai riguroase cunoștințe științifice presupun unele credințe sau reprezentări („metafizice”), așa cum este credința într-o anumită ordine a celor existente. Unele teorii științifice, precum cele din fizica primelor decenii ale secolului al XX-lea, reușesc să modifice în parte asemenea credințe și să genereze o nouă perspectivă („metafizică”). Pe de altă parte, aceste credințe ne orientează în lumea comună a vieții, lăsându-ne a înțelege, bunăoară, ce anume merită un efort de durată și ce nu, ce are sens în această viață și ce nu are. Cum apar în felul unor „înțelesuri de ansamblu”, diferă de acele cunoștințe ce pot fi imediat confirmate sau infirmate. Petrovici le consideră proprii înainte de toate reflecției metafizice, mai ales când fac loc unor date „suprasensibile” sau imprecise din punct de vedere empiric, fapt ce nu le afectează puterea de comprehensiune. Se nasc dintr-o năzuință aparte a spiritului omenesc, acesta fiind continuu atras de ideea unității celor existente sau de cea a unei ordini mai cuprinzătoare. Răspund nevoii de orientare în lumea vieții, cum se întâmplă când, pentru cineva anume, apare inevitabilă distincția dintre bine și rău, dintre cele cu sens și cele lipsite de sens. Generează alte întrebări decât cele care se voiesc neutre și precise, precum cele care au în vedere, de exemplu, ce crede omul despre această lume și cum o poate concepe, cum își reprezintă cursul și sensul acesteia. Într-o formă sau alta, unele întrebări metafizice – odată cu sensibilitatea care îi corespunde – pot fi recunoscute în cazul fiecărui om în parte și al fiecărei comunități de viață.

Așadar, nevoia omului de metafizică apare evidentă atât în atitudinea noastră cognitivă, cât și în cea practică sau morală. Din punct de vedere cognitiv, se resimte mereu dorința de-a accede la o unitate mai cuprinzătoare, dorință pe care științele o satisfac parțial. Până și omul obișnuit caută așa ceva (o „înțelegere de ansamblu, indiferent de forma în care se va mulțumi să o aibă”). Cunoștința metafizică – sub forma unei perspective sau a unei viziuni – apare similară celei pe care o asigură hărțile geografice. „E mare deosebire între o țară oarecare și harta ei redusă, pentru uzul nostru, la dimensiunile unei coli de hârtie. Dar, totuși, cine ar putea să afirme că o astfel de hartă nu ne spune și nu ne învață nimic despre ce este și de cum se înfățișează țara însăși în imensele ei proporții adevărate?”. Din punct de vedere practic sau moral, nevoia de metafizică este și mai evidentă, întrucât, spune Petrovici, oamenii se orientează în conduitele lor după unele imagini despre lumea vieții, căutând să înțeleagă, de exemplu, dacă aceasta are sau nu un sens, dacă e un mecanism orb sau dispune de o anumită ordine.

Spre a ne da seama mai bine de sensibilitatea metafizică a lui Petrovici și de reorientarea atenției sale către actul de înțelegere, m-aș opri puțin la un studiu pe care-l consider printre cele mai frumoase din literatura noastră filosofică, Ideea de Neant, inițial o conferință susținută la Congresul Internațional de Filosofie de la Paris, 1932. Referințe extinse la acest studiu avea să facă, bunăoară, André Marc în Dialectique de l’affirmation (Paris, 1952), unde dedică perspectivei lui Petrovici mai multe pagini. 

După ce are în atenție unele poziții filosofice în legătură cu ideea de neant, Petrovici observă că, la vremea respectivă, multe obiecțiuni aduse erau de natură logică și psihologică. Se spunea, de exemplu, că neantul nu poate fi gândit, întrucât a gândi neantul înseamnă a nu gândi nimic, a suprima gândirea însăși. Argumentul este însă falacios, căci obiect al gândirii poate fi și ceva ce nu există. Constată, în același timp, trei poziții distincte cu privire la ideea de neant: negarea acestei idei, afirmarea ei și, în cele din urmă, trecerea ușoară de la o atitudine la alta. În consecință, anunță o perspectivă relativ diferită, înțelegând că discuția nu este despre o idee oarecare, nici despre un obiect în sine: „am s-ajung, în ce mă privește, la convingerea că această idee e cu totul fundamentală, că nu o putem îndepărta din spiritul nostru și că trebuie să o acceptăm ca o călăuză pe drumul speculației filosofice”. Din câte înțeleg, Petrovici caută, pe de o parte, să respingă acele argumente ce vizau ideea de neant ca lipsită de sens, iar pe de altă parte, să-i refacă înțelesul metafizic pe fondul unor cercetări logice și hermeneutice.

Observă dintru început că judecata negativă se opune unei posibile afirmații eronate, ceea ce înseamnă că presupune posibilitatea ei, la fel cum judecata afirmativă se opune unei posibile negații eronate, încât presupune o asemenea negație. Iar două principii ale gândirii logice, cel al noncontradicției și cel al terțului exclus, „implică negarea ca element indispensabil”. Ele aduc în atenție și altceva, anume că, așa cum actul de negare implică actul de afirmare, „ideea de neant presupune pe cea de existență”, fiind vorba de termeni corelativi. În definitiv, ideea de neant presupune o experiență elementară și decisivă pentru noi, anume experiența faptului de existență. Iar acest fapt apare ca unul contingent, și nu necesar, căci lasă să se vadă și ceva întâmplător, deopotrivă ceva nerațional și atins de precaritate. Așadar, face evidente câteva „nu-uri”: este non-necesar, non-rațional și non-suficient. Prin urmare, ne putem adesea îndoi în fața faptului de existență, putem nega un mod sau altul sub care se arată. Dar exact în acest fel ne dăm seama că ideea de neant se justifică și că nu e o simplă idee subiectivă. În fond, putem considera „caracterele iraționale și precare ale existenței ca un fel de dovadă a posibilității Neantului, sau cel puțin a legitimității ideii de Neant, prezentă în mintea noastră și conceptibilă în cadrul cugetării abstracte”. Avem motive să acceptăm nu doar ideea de neant, ci și posibilitatea ca atare a neantului în constituția faptului de existență. Tocmai o asemenea posibilitate modulează percepția faptului de existență. „Aș putea adăuga că fără ideea de neant, cel puțin ca o posibilitate, faptul existenței nu ar apărea niciodată învăluit de mister. Și fără impresia de mister, nu ar mai fi nevoie de explicații supranaturale, nevoie rămasă vie în ce privește originea lumii și servind de motor tuturor religiilor”.

În acest loc face încă o mențiune, șocantă în primă instanță: „Neantul e o idee odihnitoare și – lucru care merită să fie remarcat – se pare adesea că o teorie științifică e cu atât mai satisfăcătoare cu cât ultimele sale elemente sunt mai apropiate de neant”. Într-adevăr, omul de știință caută mereu, din nevoia de inteligibilitate, elemente infime ale lucrurilor, din care s-ar putea compune diferite forme sau niveluri ale existenței. În acest sens, e adesea tentat să reducă existența, calitativ, la cât mai puține date. Ultimele ar fi tocmai ceva-ul și nimic-ul. Adică existența și non-existența, sau, în termeni cumva mai abstracți, ființa și neantul. Prin urmare, ideea de neant are justificare logică și ontologică. Semnificația ei nu se reduce la cea a unei simple idei motivate psihologic. Este în joc mai curând ceva constitutiv realității ca atare. De unde, diferite atitudini ale spiritului omenesc, precum negația sau îndoiala, dar și căutarea a ceva durabil sau credința omului în ceva absolut. „Ideea de neant, cu dificultățile ei inevitabile, dar cu prezența ei suverană în adâncul spiritului nostru, prezență a cărei consecință ar fi contingența existenței, este o etapă către ideea de Dumnezeu, resortul care ne împinge către conceperea Absolutului. Ideea de Dumnezeu, ca și ideea de Neant, este un «punctus terminus», un țărm unde gândirea obosită poate să ajungă la odihnă. – Aș putea spune că ideea de Dumnezeu e echivalentul existențial și fecund al ideii de Neant, /altfel/ radicalmente goală și sterilă”.

Cred că e demn de toată atenția acest mod de a reflecta asupra ideii de neant și merită reținute unele consecințe, așa cum Petrovici le formulează. De exemplu, înțelegând justificarea ei, se justifică într-un plan mai profund actul de negație. Pot fi înțelese mai bine unele viziuni metafizice, precum cea platoniciană sau cea plotiniană, pentru care geneza lumii ar fi un efect al „amestecului dintre divin și neant”, o formă de „cădere” din punct de vedere ontologic, iar spațiul și timpul, ca forme ale lumii sensibile, ar fi de fapt imagini ale neantului. În același timp, e regăsit un anumit mister al faptului de existență, ceva indecis și inepuizabil, cu nevoia înțelegerii metafizice a sensului celor existente. Importantă devine, ontologic, tocmai corelația dintre ceva și nimic, așa cum ne lasă a înțelege o celebră întrebare. Chiar și spiritul științific e atras de aceste date minimale („ultime”), căutând să vadă cum cele abia sesizabile sunt „un fel de compromis, o tranzacție făcută pentru a concilia acea ultimă diversitate care mai rămâne în picioare și ai cărei termeni sunt deopotrivă de prezenți spiritului nostru”. Este vorba până la urmă de termeni corelativi, conjugați intim în constituirea unor fenomene ce compun această lume.     

Ion Petrovici rămâne o voce distinctă în multe alte chestiuni de natură metafizică. E greu de uitat, bunăoară, felul în care discută cu privire la continuitatea – paradoxală într-o privință – dintre realitatea fenomenală și cea noumenală, cu privire la transcendență și la condiția spirituală a omului. Sau cu privire la temporalitate și spațialitate, ca atunci când susține, bunăoară, că spațiul ar avea o semnificație ontologică mai profundă decât timpul. Sigur, astfel de chestiuni, prezente în diferite articole sau conferințe, nu au fost decât arareori reluate în sinteze mai ample, sistematice, așa cum Petrovici și-a dorit la un moment dat.

Note și referințe:

¹ Cf. Ion Petrovici, Transcendentul și cunoașterea omenească, în „Revista de Filosofie”, vol. XXI, nr. 4, 1936, p. 325. Studiul reprezintă textul unei conferințe susținute la Sorbona în 25 martie 1935.

² Ion Petrovici, op. cit., p. 325-326.

³ Ibidem, p. 328.

⁴ Ibidem, 328. „Dacă lucrurile pe care le percepem conțin în afară de partea lor vizibilă o altă parte care se ascunde, oare partea luminoasă nu transmite nici un ecou al celeilalte? Dacă fenomenul natural nu este în fond decât un lucru în sine diformat, cum ar putea să ne refuze chiar umbra unei informații asupra esenței sale? Prefer atunci să cred nu numai că asemenea ecouri sunt posibile, dar încă – ceea ce n-are nimic ilogic sau absurd – ca pe măsură ce lucrăm asupra sensibilului, redându-i ordinea mai strânsă, unitatea sa mai perfectă, pe măsură deci ce noi împingem mai departe elaborarea sa prin spiritul nostru, ecourile de care am vorbit devin mai clare, mai numeroase și mai bogate” (p. 334). 

⁵ Ion Petrovici, Introducere în metafizică, București, Editura Casei Școalelor, 1929, p. 14.

⁶ Ibidem, p. 126.

⁷ Ibidem, p. 135-137.

⁸ Ibidem, p. 26-27.

⁹ A se vedea, în studiul Metafizica în filosofia contemporană, referința la un episod din Divina Comedie, cel în care poetul, urmând drumul prin Paradis alături de Beatrice, nu-și mai dă seama dacă urcă, stă pe loc sau coboară. Va înțelege acest lucru doar după ce privește la Beatrice și o vede tot mai frumoasă și mai luminată, intuind atunci că drumul urmat are un sens ascendent (cf. Ion Petrovici, Felurite, București, Editura Casei Școalelor, 1928, p. 15-16).

¹⁰ Ibidem, p. 36.

¹¹ Introducere în metafizică, p. 14.

¹² Ibidem, p. 36-37.

¹³ Ion Petrovici, Ideea de Neant, în „Gândirea”, anul XIII, nr. 5, p. 164. Termenul „neant” e scris uneori cu majusculă, precum în titlul lucrării sau când semnifică o instanță de limită, metafizică, iar alteori cu minusculă, numind o simplă idee sau credință. Există și excepții, ceea ce complică uneori efortul de înțelegere.

¹⁴ Ibidem, p. 165.

¹⁵ Ibidem, p. 166.

¹⁶ Ibidem, p. 166-167.

¹⁷ Ibidem, p. 167.

¹⁸ Ibidem, p. 167, referința fiind la două scrieri ale lui Émile Meyerson, Identitate și realitate și Explicația în științele naturii. E important ce adaugă în acest loc. „A deduce spectacolul lumii din jocul atomilor împrăștiați în spațiu este, s-ar putea spune, a-1 deduce aproape din nimic, nu voi spune din neantul absolut, fiindcă acești atomi, cu toată micimea și omogeneitatea lor, se găsesc încă departe de adevăratul neant”.

Ion Petrovici. Metaphysical sensibility and desire for understanding

Keywords: Ion Petrovici; metaphysical sensibility; understanding and hermeneutics; vision („icon”); interpretation

In this article, I will focus on the ways in which Ion Petrovici, in his studies, deals with the problem of metaphysics, correlating it almost constantly with hermeneutical reflections. For example, he is always attentive to the manner in which something is understood – and not just known. In this respect, Petrovici examines the possibilities and limits of human understanding, which are different from those of knowing. Moreover, he often talks about what is meant by interpretation and perspective, vision („icon”) and representation, theory and overview. One can find an excellent illustration of the correlation between metaphysics and hermeneutics in his study entitled The Idea of Nothingness, which was initially a lecture delivered in 1932 at the International Congress of Philosophy in Paris. To my understanding, this is not only one of the most beautiful studies in the philosophical culture of the time, but also one apt to inspire reflection nowadays.