Metodologia științifică în concepția lui Ion Petrovici

1. Reeditând în anul 2000 Cursul de logică (din 1916, tipărit de A. Zalman) al lui Ion Petrovici, cu cele două părți ale sale, Logica formală și Metodologie, Constantin Sălăvăstru a favorizat în (expunerea din) prefața sa, în mod evident, prelegerile de logică formală ale ilustrului înaintaș. Peste 30 de pagini sunt dedicate explicării acestora, în timp ce prelegerile de metodologie beneficiază de câteva caracterizări care se întind pe spațiul unei... jumătăți de pagină (vezi Petrovici 2000: 41)! Ce-i drept, este pus, totuși, conținutul Metodologiei în legătură cu unele studii din volumul Probleme de logică (din 1911) al savantului tecucean și îi este recunoscut lui Petrovici (dinspre câteva dintre acele studii) meritul de a fi „primul logician român care se ocupă – de pe pozițiile unui cunoscător al domeniului logicii – de metodele inductive, el propunând chiar «o nouă metodă inductivă», cu două subspecii, metoda dublă a diferenței și metoda distincției speciilor cauzale” (ibid.)¹.

1.1. În această lucrare² îmi propun să arăt că – deși însumează doar vreo 70 de pagini (deci, cam jumătate din numărul de pagini al prelegerilor de logică formală [vezi Petrovici 2000: 185-256]) – cele 14 prelegeri de metodologie (predate cu mai bine de un secol în urmă, în intervalul 18 aprilie 1914 – 28 ianuarie 1915) reprezintă în continuare o excelentă și actuală introducere în problematica metodologiei științifice sau a metodelor de cercetare ale științei în general. În pofida conciziei (sau a concentrării) sale, cursul de metodologie prezintă mai toate principiile și exigențele de care trebuie să țină seama un cercetător științific. Să se compare, în acest sens, cursul lui Petrovici cu ceea ce găsim în lucrări introductive, manuale și tratate de logică de referință (ulterioare) semnate de Morris Cohen și Ernest Nagel (1934) sau de Irving Copi (1953) ori, în unele privințe, chiar cele ale lui John Dewey (1924 și 1938), Petre Botezatu (1994) etc. (vezi Bibliografia de la sfârșitul acestui articol).

1.2. Mai mult decât atât, voi căuta să dovedesc faptul că – dincolo de stilul plăcut și exemplele bine alese, lămuritoare – aceste prelegeri conțin multe formulări memorabile. De pildă, încă din prima prelegere, conducând discuția către importanța metodei inductive pentru știință, Petrovici afirmă următoarele: „Dar un fapt nou nu e un adevăr nou, ci cel mult ne indică un adevăr nou; faptul trebuie interpretat. Faptul poți să-l ai la dispoziție, dar n-ai prin aceasta și adevărul științific ce poate ieși din acel fapt. Lui Newton i-a căzut un măr, și nu legea gravitației! Iată dar ceva nou: să știi ca din fapte să scoți adevăruri.” (Petrovici 2000: 186). Și citatele relevante pot continua...

1.3. În plus, se cuvine să evidențiez, totodată, că problema metodologiei științifice (ca parte a logicii) l-a preocupat pe Ion Petrovici mult mai mult decât lasă Constantin Sălăvăstru să se înțeleagă (deoarece dânsul va fi consultat, pesemne, numai prima ediție a Problemelor de logică, cea din 1911). Bunăoară, trebuie spus că în vremea în care Petrovici (pe parcursul anului 1914) preda la Iași cursul de metodologie, tot el publica foiletonic în revista „Convorbiri literare” (nr. 7-11 din 1914) un studiu amplu intitulat Logica și Auguste Comte, ce urma să fie inclus în ediția a doua a Problemelor de logică (vezi Petrovici 1923: 135-211). Ei bine, chiar în acel studiu, Petrovici s-a ocupat de contribuția lui Comte nu la logica formală, ci la acea parte a logicii încadrată în sfera metodologiei științifice.

2. În Prelegerea I (din 18 aprilie 1914), Petrovici declară dintru început că „o problemă vitală care e la pragul oricărei științe este metoda de cercetare”, dar, în același timp, el anunță că – în pofida diversității științelor – se poate vorbi de existența unei metodologii generale, și anume de identificarea unei părți comune, adică de „o știință unitară a metodelor” (Petrovici 2000: 185). Ca atare, Petrovici oferă și o definiție a celei din urmă: „Metodologia e acea parte a logicii care ne indică mijloacele prin care putem trece de la o stare de cunoștință mai puțin avansată la una mai avansată.” (ibid.).

2.1. Mai departe, el îndreaptă discuția către metoda inductivă, căci metoda deductivă (tratată deja în cursul de logică formală) nu poate fi întrebuințată pentru stabilirea anumitor adevăruri (deci, trebuie mers „și pe altă cale în afară de silogism”), mai cu seamă când avem de-a face cu interpretarea faptelor: „Dar, pe cât e ușor de înțeles să scoți un adevăr din alt adevăr, pe atât e de greu să scoți un adevăr dintr-un fapt.” (Petrovici 2000: 186).

2.2. În aceeași prelegere, el prezintă „operațiile auxiliare și prealabile ale metodei inductive”: observarea și experiența (experimentul) (Petrovici 2000: 187-190). Tot aici, se referă la analiză și sinteză, cu remarca interesantă că doar sinteza poate fi creatoare: „Sinteza are mai multă libertate; ea nu se mărginește să refacă, să constate, ci să și creeze: pe lângă sinteza reproducătoare, poate fi și una creatoare, pe când analiza e condamnată să constate numai. Grație sintezei, omul poate depăși natura și o poate stăpâni, putând construi lucruri ce nu sunt în natură” (Petrovici 2000: 190).

3. În Prelegerea a II-a (din 25 aprilie 1914), Petrovici se ocupă de chestiuni precum inducția completă (plasată între deducție și inducție), transducția (vizând trecerea de la singular la singular sau de la „special” la „special”) și inducția necompletă [sic] (pe care o consideră cea mai importantă), iar, spre sfârșitul prelegerii, filosoful tecucean face unele referiri la uniformitatea naturii și la principiul cauzalității. Captivant însă mi se pare modul în care Petrovici justifică aici diferența dintre inconceptibil și absurd: „A-ți iubi dușmanul era ceva absurd înainte de creștinism, dar nu inconceptibil, căci aceste două noțiuni puteau exista în minte. Ceea ce e inconceptibil depinde de ceva intern, de construcția organică a creierului nostru. Toate ideile inconceptibile sunt axiome al căror adevăr nu-l căpătăm pe cale inductivă. Științele ce pornesc de la axiome nu sunt științe inductive, de pildă matematica” (Petrovici 2000: 192).

4. Firește, nu toate prelegerile ne interesează aici la fel de mult, dat fiind scopul (și spațiul) acestui articol, de aceea, în cazul unora dintre lecții, mă voi mărgini să le trec în revistă, succint, doar conținutul, pentru a avea o imagine de ansamblu a cursului. Astfel, în Prelegerea a III-a (din 2 mai 1914), aflăm tratată problema cauzalității; de asemenea, descoperim predate cele cinci operații inductive (sau metode, după J.S. Mill) „cu ajutorul cărora găsim cauza reală a unui fenomen”: (1) metoda concordanței; (2) metoda diferenței; (3) metoda diferenței indirecte; (4) metoda variațiilor concomitente; (5) metoda restanțelor (sau a „rămășițelor”³). În Prelegerea a IV-a (din 16 mai 1914), sunt discutate principiul cauzalității răsturnate și principiul substanței (conform căruia totul se transformă în univers și nimic nu dispare) (Petrovici 2000: 200-206).

5. Prelegerea a V-a (din 23 mai 1914), dincolo de secțiunea „Principiul finalității și inutilitatea lui” (în care îi dăm dreptate lui Petrovici numai dacă o atare apreciere privește natura, nu și cultura), înregistrăm o prezentare utilă a ipotezei, văzută ca „o anticipare a soluției unei probleme științifice” (Petrovici 2000: 209)⁴. Considerând că la baza ipotezei se află „un fel de intuiție”, el asertează cu fermitate: „Condiția ipotezei e geniul științific creator [...]” (ibid.). Vreme îndelungată, ipoteza a avut o poziție ingrată în istoria științei, întrucât logicienii au respins-o, temându-se de „pătrunderea fanteziei în cercetarea științifică”. Însă, spre deosebire de înaintași, logicianul român adoptă atitudinea corectă: „Primejdia nu e de a crea ipoteze, ci de a te încăpățâna în ipoteze. Nu nimerești dintr-o dată ipoteza cea bună, trebuie să ai curajul s-o părăsești pe aceea falsă și aici se vede omul de știință.” (Petrovici 2000: 209-210). În plus, el precizează condițiile logice ale ipotezei (adică regulile acesteia), postulatele ipotezei, precum și speciile de ipoteză.

6. Prelegerea a VI-a (din 30 mai 1914) abordează, de asemenea, o chestiune de mare interes pentru cercetători, și anume analogia, față de care Petrovici manifestă (la fel ca și în privința ipotezei) o atitudine comprehensivă și justă. După ce indică două tipuri de analogie, spre sfârșitul lecției el lansează și un îndemn la cumpătare și prudență atunci când vine vorba de utilizarea analogiei (chiar și din rațiuni de... interdisciplinaritate) de către omul de știință: „Mai avem de remarcat că operația analogiei e foarte des întrebuințată și aceasta nu numai în metafizică, religie, dar chiar și în științele pozitive. Când întrebuințăm, de pildă, faptele biologiei pentru explorarea sociologică, facem un raționament prin analogie. Orice analogie trebuie făcută cu foarte multă prudență, căci pe lângă asemănări există numeroase deosebiri.” (Petrovici 2000: 214)⁵.

7. Prelegerea a VII-a (din 19 noiembrie 1914) are ca temă, pe de o parte, (i) metodele de cercetare și, pe de altă parte, (ii) metodele de prezentare/expunere. Atent la detalii și nuanțe, Ion Petrovici nu uită să facă încă o mențiune binevenită: „Comunicarea la alții e o chestiune de pedagogie, și nu de metodologie. Metodele de expunere logică au rolul de a sistematiza adevărurile și de aceea ele se pot intitula mai exact metode de sistematizare.” (Petrovici 2000: 216). Mai departe, logicianul tecucean propune și o clasificare a științelor în (a) raționaliste, (b) empiriste și
(c) normative. Cele din prima categorie se folosesc de deducție, cele din a doua categorie recurg la inducție; cele din a treia categorie (unde este inclusă și jurisprudența) apelează preponderent tot la deducție, însă fără a avea caracterul absolut al matematicii (Petrovici 2000: 217-220).

8. Nu insist asupra următoarelor cinci prelegeri⁶, al căror conținut (foarte util, de altminteri) respectă linia tradițională. Prelegerea a VIII-a (din 27 noiembrie 1914) tratează despre definiție, atrăgând în discuție și problema terminologiei imprecise. Tot despre definiție se vorbește și în Prelegerea a IX-a (din 3 decembrie 1914), amintindu-se
condițiile sau regulile acesteia, precum și erorile ce se pot întâlni în definiții. Prelegerea a X-a (din 10 decembrie 1914) se ocupă de clasificare, în timp ce Prelegerea a XI-a (din 17 decembrie 1914) este rezervată, desigur, diviziunii. În Prelegerea a XII-a (din 14 ianuarie 1915), Petrovici se concentrează pe demonstrație, care, pe de o parte, poate fi progresivă sau regresivă, iar, pe de altă parte, poate fi sintetică sau analitică. Tot aici, gânditorul român face deosebire între axiomă (care nu are nevoie să fie demonstrată) și teoremă (care, după cum se știe, necesită demonstrație).

9. Prelegerea a XIII-a (din 21 ianuarie 1915) continuă lecția despre demonstrație cu prezentarea speciilor de demonstrație (directă și indirectă) și a unor erori tipice de demonstrație, dimpreună cu anumite sofisme și paralogisme. Unele constatări de aici (deși formulate, mai degrabă, ca judecăți negative) sunt foarte interesante, ducându-ne cu mintea la logica experimentală a lui John Dewey (vezi, printre altele, Dewey 2022): „O idee determinată e adesea rezultatul unei dorințe și nu al experienței. Adesea dorim ca o idee să fie adevărată și atunci căutăm să găsim argumente spre a dovedi că e adevărată; or, adesea nu găsești dovezi că e exactă și atunci căutăm subterfugii. [...] Astfel face și avocatul spre a arăta că clientul său are dreptate. În viața practică, concluzia precede premisele; nu scoți concluzia din premise, ci cauți premise pentru o anume concluzie.” (Petrovici 2000: 250). La fel, o altă afirmație de-a sa ne poartă în apropierea concepției „ficționaliste” a neokantianului Hans Vaihinger (a cărui carte de căpătâi, Die Philosophie des Als Ob [vezi Vaihinger 1925], Petrovici o va fi cunoscut, pesemne, în ediția germană princeps din 1911): „Alt exemplu: în conținutul științelor există multe noțiuni ce nu corespund realităților, pe care omul de știință le-a creat pentru comoditatea judecății, formule spre a rândui materialul judecății.” (Petrovici 2000: 252). Ca ilustrare, Petrovici menționează „curentul electric”, pentru domeniul fizicii.

10. În fine, în Prelegerea a XIV-a (din 28 ianuarie 1915) – dincolo de referirea oportună la petitio principii ori circulus in demonstrando, precum și la ignoratio elenchi (pentru a completa prelegerile anterioare) –, Petrovici combate ideea (iluzia) că științele se divid în teoretice și practice: „Tot ce e teoretic e susceptibil de practică și nu poate fi practică serioasă aceea care să nu se sprijine pe teorie. S-a făcut împărțirea în [științe] teoretice și practice pentru că mulți teoreticieni n-au fost practici. De multe ori viața practică era la o mare distanță de teorie. Se poate ca cineva să aibă o anume teorie și să nu vadă urmarea practică a ei.” (Petrovici 2000: 256).

11. În loc de concluzii, pentru a evidenția încă o dată preocuparea lui Ion Petrovici pentru metodologie și pentru înregistrarea prefacerilor din știința modernă, se cuvine să încheiem cu un citat memorabil, extras dintr-un studiu publicat în 1911, Considerări asupra Metodologiei: „Fără îndoială că în vremea din urmă centrul științei logicii a suferit o strămutare. Atențiunea tuturora e cu deosebire îndreptată către problemele de Metodologie. [...] Astăzi Metodologia se găsește pe planul din față, dominând din ce în ce mai tare – o deplasare de centru până la un punct similară cu aceea petrecută în astronomie, unde soarele, dintr-o strălucită podoabă a Pământului, a devenit, precum se știe, focarul de energie al sistemului planetar.” (Petrovici 1923: 43-44).

Note:

¹ Anumite relaționări între conținutul prelegerilor de metodologie științifică și cel al unora dintre studiile cuprinse în volumul Probleme de logică sunt făcute de C. Sălăvăstru și în câteva note de subsol (vezi, de pildă, Petrovici 2000: 202-203). La fel, pentru înrâurirea Logicii lui Titu Maiorescu asupra dispunerii materiei din lecțiile de Metodologie, vezi Petrovici 2000: 236 (nota nr. 24).

² Acest text reprezintă, la bază, o comunicare pe care (sub titlul Observații privind prelegerile de Metodologie din Cursul de logică al lui Ion Petrovici) am susținut-o în cadrul Colocviului Omagial „Ion Petrovici”, organizat de Casa de Cultură din Tecuci la 25 noiembrie 2022.

³ Pentru aprofundare, vezi îndeosebi studiul său Metoda inductivă a „rămășițelor” (în Petrovici 1923: 86-108).

⁴ Pentru mai multe amănunte, vezi un studiu aparte de-al său, Ipotezele și limbajul (în Petrovici 1923: 109-133).

⁵ În mod similar, în secțiuni speciale, însemnătatea analogiei este confirmată și demonstrată, bunăoară, și în celebre lucrări de mai târziu, cum ar fi Cohen & Nagel 1964, respectiv Copi 1982.

⁶ Vezi Petrovici 2000: 221-246 (pentru prelegerile VIII-XII).

Bibliografie

Botezatu 1997 = Petre Botezatu, Introducere în logică [1994], ediţia a II-a, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Teodor Dima, Polirom, Iaşi, 1997.

Cohen & Nagel 1964 = Morris R. Cohen; Ernest Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method [1934], Routledge & Kegan Paul Ltd, London, 1964.

Copi 1982 = Irving M. Copi, Introduction to Logic [1953], Sixth Edition, Macmillan Publishing Co., New York, 1982.

Dewey 2022 = John Dewey, Metoda logică și dreptul [traducere din limba engleză a textului Logical Method and Law (1924), efectuată de Cristinel Munteanu], în „Diacronia”, nr. 15, 26 septembrie, 2022, A211 (1-7).

Dewey 1938 = John Dewey, Logic. The Theory of Inquiry, Henry Holt and Company, New York, 1938.

Petrovici 1923 = Ioan Petrovici, Probleme de logică [1911], ediția a II-a adăugită, Editura Literară a Casei Școalelor, București, 1923.

Petrovici 2000 = Ion Petrovici, Curs de logică [1916], ediție îngrijită, prefațată și adnotată de Constantin Sălăvăstru, Institutul European, Iași, 2000.

Vaihinger 1925 = Hans Vaihinger, The Philosophy of ‘As if’. A System of the Theoretical, Practical and Religious Fictions of Mankind [1911], Translated by C.K. Ogden, Harcourt, Brace and Company, New York, 1925.

Scientific methodology in Ion Petrovici’s conception

Keywords: Ion Petrovici; philosophy; scientific methodology; logic; principles

In this article, I aim at proving that – although being a 70 page paper (thus, measuring only half of the previous lectures concerning formal logic) – the 14 lectures on methodology (delivered more than a century ago) are still an excellent and valid introduction to the problems of scientific methodology or to the research methods of science in general. Despite its brevity, the respective course in methodology presents/comprises almost all the principles and scientific exigencies a researcher should follow or take into account.