Hermeneutica în cercetarea literară românească

Prin excelență interdisciplinară și multidisciplinară, știința hermeneuticii a fost vreme îndelungată ca și necunoscută în mediile academice de profil filologic de la noi. Mai precis, până în 1990, hermeneutica nu făcea parte din ariile curriculare ale niciunei facultăți cu profil filologic din țară, fiind întâlnită cu oarecare noroc doar în anumite programe ale învățământului confesional, în instituțiile de profil ale învățământului teologic (seminare sau facultăți de teologie). În România de după 1990, hermeneutica va fi studiată mai cu seamă în facultățile de filosofie, și, evident, își menține și își fortifică statutul avut deja la instituțiile de învățământ teologic (cu pondere diferită de la o confesiune creștină la alta).

La facultățile de litere, hermeneutica apare și se impune cu destule dificultăți, explicabile prin rezistența oamenilor la noutatea integrării unei discipline atât de complexe, mai mult decât bimilenară sub aspectul dezvoltării ei istorice, solicitând ani mulți de acumulări erudite de factură multidisciplinară și interdisciplinară, rigoare filologică, dar și spirit comprehensiv, intuiție și creativitate, suplețe în soluții și vocație dialogică. După știința noastră, primele facultăți de profil filologic din țară în care hermeneutica (numită ca atare sau apărând cu denumiri ca hermeneutica literară, teoria interpretării etc.) s-a impus ca disciplină curriculară, după anii ’90, sunt facultățile de la universitățile din București și Iași, fapt demonstrat și de cărțile sau materialele didactice publicate (sau postate online) de titularii disciplinei. La București, disciplina a fost asigurată de profesorul Liviu Papadima (vezi cursul online de la învățământul la distanță¹) și mai cu seamă de regretatul profesor Paul Cornea, autorul celei mai de seamă cărți de hermeneutică, Interpretare și raționalitate (Cornea 2006), cunoscut istoric literar și comparatist, precum și un temeinic și recunoscut (și peste granițele țării) teoretician al lecturii.

La Iași, meritul de a fi introdus știința hermeneuticii ca disciplină de curs la specializarea Literatură comparată a Facultății de Litere de la Iași îi revine regretatului comparatist ieșean, profesorul Ioan Constantinescu, fondatorul secției și al catedrei cu același nume în 1998. Din nefericire, în puținii ani pe care i-a avut la dispoziție, nu a apucat să publice cursul susținut în domeniul hermeneuticii. De la moartea profesorului Ion Constantinescu (survenită în 2002), mai precis cu începere din anul universitar 2002-2003 și până în anul universitar în curs (2022-2023), mie mi-a revenit sarcina de a susține cursuri și seminare de hermeneutică literară, drept pentru care, în tot acest interval de timp, am elaborat mai multe cărți și studii pe această temă.

Constatând că domeniul hermeneuticii literare de la noi este caracterizat mai degrabă prin absența vreunei tradiții a susținerii disciplinei la facultățile de litere, fapt agravat de situația nu doar imprecisă, ci și inconfortabilă în care se găsește disciplina și pe plan universal (Cifor 2006: 181), am urmărit până în cele din urmă studii consacrate domeniului (Cifor 2012; Cifor 2021) să identific și să expun principalele aspecte pe care le îmbracă disciplina în cursul dezvoltării sale istorice, în scopul statuării și legitimării ei atât în planul studiilor literare și culturale (românești și nu numai), cât și în spațiul hermeneuticilor de ieri și de azi.

Primul dintre obiective a fost delimitarea, în planul istoriei și geografiei studiilor literare, a locului și rolului pe care hermeneutica literară le are sau le-ar putea avea. Încă de la începutul căutărilor proprii, am putut constata că, în cercetarea literară de la noi, ceea ce este descris sau doar evocat sub numele de hermeneutică literară acoperă o sumă de practici interpretative aglutinante, în care intră deopotrivă pagini de critică și exegeză literară (de multe ori, acestea două sunt indistincte), pagini de eseu sau pur și simplu o sumă de speculații, când nu vorbim de obișnuitele divagații, lipsite de relevanță științifică. Explicația plasării acestui amalgam de lucruri sub umbrela hermeneuticii se află, pe de o parte, în cunoștințele sumare sau inexistente despre această știință străveche, iar pe de altă parte, în asocierea spontană a interpretării – omniprezentă în toate ariile cercetării literare, precum și în toate științele sau sferele de cunoaștere! – cu hermeneutica, înțeleasă ca știința (arta) interpretării. Eroarea din urmă, care își află originea în ignorarea istoriei și problematicii disciplinei, este, am putea spune, rezultatul cunoașterii naturale, în care asocierea interpretării cu hermeneutica constituie un loc comun. Numai că, dacă am admite că domeniul interpretării este universul uman în întregime, atunci ar trebui să conchidem că acesta este apanajul hermeneuticii, ceea ce este și nu este adevărat. Este adevărat, însă numai pentru anumite tipuri de hermeneutică filosofică dezvoltate în secolul al XX-lea, când se petrece „radicalizarea ontologică a hermeneuticii” (Vattimo 2003: 146), respectiv transformarea ontologiei în hermeneutică, proces început odată cu Martin Heidegger. Pe de altă parte, nu este adevărat că orice tip de interpretare, de la cele mai rudimentare până la cele mai savante, formează obiectul de studiu al hermeneuticii. Acest lucru îl probează chiar evoluția istorică a disciplinei, cu toate varietățile și ramificările ei tipologice, precum hermeneutica religioasă, hermeneutica juridică, hermeneutica filologico-retorică (dacă ar fi să ne oprim doar asupra celor trei ramuri ale hermeneuticii tradiționale), alături de numeroasele lor variante moderne, toate fiind hermeneutici care se diferențiază prin tipurile de texte pe care le selectează sau (hermeneuticile moderne) prin modalitățile de descriere a obiectului (domeniului) de interpretat (textul, limba, discursul, mitul, simbolul, opera de artă etc.).

Dacă o raportăm, direct, la ramurile hermeneuticii tradiționale, hermeneutica literară descinde din hermeneutica filologico-retorică. Însă între așa-numitele hermeneutici ale Tradiției – „hermeneuticile regionale” (corespunzând anumitor regiuni ale vieții spiritului, în termenii lui Paul Ricœur) – și hermeneutica de astăzi, se află hermeneutica generală a lui Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher de la începutul secolului al XIX-lea. Rezultatul unei „adevărate mișcări de deregionalizare” a hermeneuticilor Tradiției (Ricœur 1995: 70), hermeneutica lui Schleiermacher reprezintă primul tip de hermeneutică modernă.

Modernizarea hermeneuticii a însemnat, în primul rând, transformarea ei dintr-o disciplină practică într-o disciplină teoretică sau „filosofică”, cum a numit-o hermeneutul german (Schleiermacher 2001: 22). Prin transgresarea vechilor împărțiri pe domenii de specialitate (religie, sfera juridică, cultură laică) specifice hermeneuticilor tradiționale, hermeneutica modernă își extinde obiectul de studiu la tot ceea ce „reprezintă comunicare prin intermediul discursului” (Schleiermacher 2001: 138).

De la începutul secolului al XIX-lea, când își creează Schleiermacher doctrina hermeneutică, au mai trecut încă două secole în care, cel puțin pe direcția deschisă de el, s-au dezvoltat alte teorii și sisteme de gândire hermeneutică datorate lui Wilhelm Dilthey, primul biograf al celui dintâi, Martin Heidegger, Hans-Georg Gadamer și Paul Ricœur, ca să rămânem la cei mai proeminenți. Chiar dacă nu direct, indirect, contribuțiile celor din urmă pomeniți nu pot fi trecute cu vederea în procesul de constituire a tradiției hermeneuticii literare, fie și pentru simplul motiv că primul (Dilthey) a făcut și hermeneutică literară, iar ceilalți trei gânditori au fost interesați de arta cuvântului în filosofia hermeneutică pe care au dezvoltat-o, lucru fructificat ulterior în estetica receptării (Hans-Robert Jauss), ca și în teoriile lecturii (Wolfgang Iser).

Încercând să identificăm locul și rolul hermeneuticii literare, mai întâi, în tabloul diverselor tipuri de hermeneutică dezvoltate pe linie diacronică și sincronică, am descoperit că acestea nu sunt gata configurate, ele trebuind să fie construite, ținându-se cont de toate datele și informațiile existente, dar și de țelurile, obiectivele pe care această disciplină le-ar putea avea în noua paradigmă a studiilor literare, ca și în cercetarea literară (de la noi sau de oriunde).

După cum arătam în Introducerea cărții Principii de hermeneutică literară, în „întemeierile parțiale și tranzitorii ale problematicii hermeneuticii literare, pe secvențe distincte și din unghiurile furnizate de diferite tipuri de hermeneutică”, am avut drept scop „omologarea hermeneuticii literare ca disciplină academică cu un pronunţat caracter teoretic, ştiinţă inter- şi pluridisciplinară, cu imense posibilităţi de a organiza şi evalua dialogul dintre ştiinţele culturii, ştiinţele literaturii şi ale limbii, alte ştiinţe ale interpretării şi comunicării” (Cifor 2006: 11).

Fără a ignora deschiderea hermeneuticii literare spre aplicații, adică spre ceea ce s-ar numi hermeneutică aplicată sau practică, am ales să studiem, din multiple perspective, cum poate această știință cu un caracter constitutiv inter- și pluridisciplinar să-și dezvolte capacitatea de a funcționa ca metahermeneutică, mai întâi, în cadrul paradigmei studiilor literare, apoi, la confluența studiilor literare cu cele culturale. În treacăt fie spus, la calitatea de metahermeneutică a disciplinei nu se ajunge chiar așa ușor, fiind necesar un amplu și substanțial ocol prin istoria hermeneuticii (mai precis, prin istoria științelor spiritului), care îi include deopotrivă pe reprezentanții hermeneuticii patristice (o ramură a hermeneuticii istorice despre care s-a spus că reprezintă temelia devenirii hermeneuticii europene), pe reprezentanții notorii ai hermeneuticii moderne, precum Friedrich Schleiermacher și Wilhelm Dilthey, Martin Heidegger și Hans-Georg Gadamer, Paul Ricœur ori pe Peter Szondi, ca și pe unii dintre filosofii limbajului (Aristotel, Giambattista Vico, Wilhelm von Humboldt, Eugeniu Coșeriu). Dintre hermeneuții pomeniți, Peter Szondi nu este, evident, de aceeași anvergură cu hermeneuții sau filosofii limbajului amintiți anterior, însă el ocupă un loc special, din unghiul nostru de interes, fiind printre puținii care s-au ocupat, după știința noastră, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, de statuarea hermeneuticii literare ca disciplină distinctă (Szondi 1975).

Sugestii în privința situării hermeneuticii literare în paradigma studiilor literare se găsesc chiar în hermeneutica lui Schleiermacher, pe care atât Hans-Georg Gadamer (Gadamer 2001: 147), cât și Eugeniu Coșeriu (Coșeriu 1993: 122), au considerat-o drept „inversul poeticii și al retoricii”. Pe de altă parte, Paul Ricœur situează hermeneutica la un etaj superior investigațiilor specifice stilisticii și poeticii, delimitând domeniul ei de investigație (reprezentat de lumea operei sau lumea textului, referința) de domeniile specifice celorlalte două științe: stilul sau înfățișarea limbajului – pentru stilistică, și structura sau infrastructura operei – pentru poetică (Ricœur 1984: 340, 341).

Eforturile de (re)constituire a statutului și identității hermeneuticii literare doar în interiorul paradigmei studiilor literare sunt importante, dar nu și suficiente. Cum de multă vreme studiile literare confluează cu paradigma studiilor culturale, consistentele teorii și practici ale interpretării miturilor și simbolurilor, utilizate mai mult sau mai puțin inspirat (și profesionist) în ambele paradigme epistemice, nu pot fi ocolite în eforturile de statuare a hermeneuticii literare ca știință multi- și interdisciplinară, dar și ca metahermeneutică.

Pe tărâmul interpretării miturilor și simbolurilor, găsim și în cercetarea literară românească substanțiale studii de hermeneutică aplicată, mai rar, teorii ale interpretării lor. Elementele de doctrină și practică hermeneutică românească, dezvoltate de-a lungul secolului al XX-lea în sfera cercetării literare (sau non-literare), constituie ceea ce am putea numi micro-tradiția hermeneuticii literare românești, din care fac parte teoreticieni ai hermeneuticii ca Mircea Eliade, Adrian Marino, Paul Cornea, în general cunoscuți ca atare, dar și cei mai puțin cunoscuți și rareori omologați ca hermeneuți, respectiv autorii de studii de hermeneutică practică, precum Alexandru Paleologu, Vasile Lovinescu, Constantin Noica, Ioana Em. Petrescu și Rosa Del Conte, ca să ne oprim doar la câteva exemple. Cei din urmă sunt plasați, de obicei, pe teritoriul criticii literare, al exegezei sau al eseului. Recuperarea gândirii și a practicilor hermeneutice româneşti şi reevaluarea lor din unghiul modern(izat) al sistemelor hermeneutice actuale pot să contribuie la o mai bună statuare a acestei discipline în cercetarea românească, ca şi la optimizarea cunoaşterii şi cercetării literare în ansamblu. Cum s-ar putea face acest lucru în mod sistematic și pertinent formează obiectul unei alte lucrări.

Referinţe bibliografice:

Cifor 2006 = Lucia Cifor, Principii de hermeneutică literară, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2006

Cifor 2012 = Lucia Cifor, Istoria literaturii şi hermeneutica literară, în vol. Colocvii comparatiste, coordonat de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, Iaşi, Editura Universitas XXI, 2012, p. 15-25

Cifor 2021 = Lucia Cifor, Statutul și identitatea hermeneuticii literare, în „Romanian Studies Today” (București), V, 2020-2021

Cornea 2006 = Paul Cornea, Interpretare și raționalitate, Iaşi, Polirom, 2006

Coșeriu 1993 = Eugeniu Coșeriu, Die deutsche Sprachphilosophie von Herder bis Humboldt, Teil II, Vorlesung im WS 87/88, Nachschrift von Christian Dern, Ulrike Maier und Heinrich Weber, Tübingen, 1993

Papadima 2006 = Liviu Papadima, Hermeneutică literară, București, Ministerul Educației și Cercetării. Proiectul pentru Învățământul Rural, 2006

Ricoeur 1984 = Paul Ricoeur, Metafora vie, traducere şi Cuvânt înainte de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers, 1984

Ricœur 1995 = Paul Ricœur, Eseuri de hermeneutică, traducere de Vasile Tonoiu, Bucureşti, Humanitas, 1995

Schleiermacher 2001 = Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher, Hermeneutica, traducere, note şi studiu introductiv de Nicolae Râmbu, Iaşi, Polirom, 2001

Szondi 1975 = Peter Szondi, Einführung in die literarische Hermeneutik, Studienausgabe der Vorlesungen Band 5, erste Auflage 1975, Suhrkamp Verlag Frankfurt am Main, herausgegeben von Jean Bollack und Helen Stierlin

Vattimo 2003 = Gianni Vattimo, Dincolo de interpretare. Semnificația hermeneuticii pentru filosofie, traducere de Ștefania Mincu, Constanța, Pontica, 2003

Hermeneutics in Romanian Literary Research

Keywords: philological-rhetorical hermeneutics; literary hermeneutics; literary research; literary studies; meta-hermeneutics.

The paper Hermeneutics in Romanian literary research presents some general aspects of the situation of hermeneutics in Romanian literary research, starting with the position and role held by this discipline in the curricular areas of the specialized faculties. The precarious position of this ancient science in the wider context of literary studies is partially compensated by the presence, in the field of literary research from us, by newer or older hermeneutic practices and traditions, unfortunately, left unexplored and unassimilated as results (accomplishments) of the science of interpretation, being rather placed in the realm of criticism and literary history or, in more favored cases, in the sphere of essays.