Dialectica poeziei eminesciene

Deși cititor și admirator al lui Schopenhauer, Eminescu nu este atât un pesimist, cât un sceptic. Pesimismul înseamnă mai mult o stare umorală, datorită căreia lumea apare guvernată de un rău care nu poate fi depășit. Scepticismul merge mai departe, supunând, într-o primă instanță, realul și dogma unei critici necruțătoare, într-o a doua, suspendând judecata (epoché) pentru a dobândi netulburarea și seninătatea (ataraxia). Însă, dacă Sextus Empiricus, filosof sceptic vecin veacului de aur, își va fi găsit, prin epoché, liniștea interioară, Eminescu, poet și cugetător însetat de absolut, locuitor al „veacului de fier”, va descoperi vidul în aparenta ataraxie pe care el o cere „fantaziei” și versului.

În Prezența poeziei, Șt. Aug. Doinaș, după ce face un excurs în istoria poeziei, coroborat unuia în istoria gândirii filosofice, punând în discuție relația dintre verb și adevăr (problemă care l-a preocupat obsesiv pe Eminescu), găsește că poezia este o rostire „eulogică” – după Aristotel – (adică „bună și plăcută, domeniu al probabilului și plauzibilului”), în relație indirectă cu adevărul și conchide, sprijinindu-se pe ideile lui Heidegger – considerat reprezentantul de marcă al gândirii secolului trecut: „E limpede că gânditorul și poetul se întâlnesc în originalitatea unei rostiri esențiale (Die Sage), având totuși roluri diferite: Gânditorul spune Ființa, Poetul numește Sacrul. Dar sacrul însuși nu este decât spațiul de esență al deității în care ființa însăși s-a iluminat și s-a exprimat în adevărul ei”, cum precizează Scrisoarea despre umanism. Așadar, rostirea „eulogică” ar fi una revelatorie, în care Ființa apare în splendoarea transcendenței ei. Heidegger – și după el Doinaș – e adâncit într-o strălucitoare metafizică. El s-a oprit la mijlocul drumului, unde lumea pare a sta în echilibru.

Din acest punct de vedere, Eminescu ne este, neîndoielnic, mai apropiat; din piscul „idealelor” antice el a scrutat și a trăit „veacul de fier”, depășind extaza în dialectică.

Transcendența epocii fixează pragul de sus al poeziei. Până la mijlocul secolului trecut, transcendența era reprezentată de zei și Dumnezeu. Poezia mare atingea această zonă și revela sacrul. Transcendența lumii moderne devine una profană, mai bine spus, ea a dispărut odată cu zeii. Religia s-a transformat în fizică și astronomie. Un „Dumnezeu mort”, ca la Nietzsche, este totuși un Dumnezeu prezent. Revelația absenței lui Dumnezeu (dacă se poate spune astfel) face „curățenie” în ceruri, iar istoria și civilizația se găsesc în fața unei noi trepte evolutive. Poezia, de asemenea, se vede pusă în fața lipsei obiectului ei: sacrul.

Drama aceasta credem a o fi intuit, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Eminescu. În manuscrisul 2285, citim: „în mijlocul acestei sciziuni neîmpăcate care însoțește totdeauna stingerea unei religiuni se nasc spiritele predestinate a fi inauguratoarele unei noi religiuni (...). Comunismul, în forma lui care apare azi, e negarea a tot ce esistă  de azi în societatea de azi și (consecvent) cu drept cuvânt. Artele sunt cristalizarea unor frumuseți, a unor raporturi esistente. Cu încetarea acestora, ele devin neînțelese”. Eminescu simte momentul de cotitură al istoriei și înțelege că schimbarea va fi radicală și pe toate planurile, inclusiv în cel al artei. Surprinde, la prima vedere, corelarea comunismului (așa cum era intuit în epoca respectivă) cu inaugurarea unei noi religii, și nu cu o inaugurare a ateismului. Dar Eminescu păstra încă – și va continua să păstreze – nostalgia împăcării creștine (ca în poeziile Răsai asupra mea..., Învierea, Rugăciune), deși scepticismul său funciar îl făcea să pună la îndoială divinitatea ori, în însemnări de tinerețe, de la 17-18 ani, să și-o asimileze cu superbie romantică și să afirme: „Fără eu nu esistă timp, nu esistă spațiu, nu esistă Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec, ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu” (ms 2262). În altă parte, desacralizarea este însă tranșantă, zeul nemaireprezentând decât punctul suprem, dar profan, al demnității umane: „Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,/ Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează.../ De a veacului suflare a lui inimă e trează/ Și în ochiul lui cuminte tu ești om – nu Dumnezeu” (Dumnezeu și om). Conștient de moartea zeului, poetul rămâne, totuși, de partea lui. Eminescu nu este un ateu, ci un înstrăinat, un rămas fără Dumnezeu. De pe această poziție el deschide calea unei poezii de substanță nouă, dar reculează, în același timp, din fața ei. O mărturie în plus este și scrisoarea trimisă din Viena lui Iacob Negruzzi: „Noi cești mai noi cunoaștem starea noastră, suntem trezi la suflarea secolului (s. n.) – și de aceea avem atâta causă de a ne descuragia. Nimic – decât culmile strălucite, nimic – decât conștiința sigură că nu le vom ajunge niciodată. Și să nu fim sceptici.”

Văzută din acest unghi, poezia lui Eminescu este a unui sceptic, dar a unuia pătimaș, care-și pune toate întrebările, singura lui certitudine rămânând, până la urmă, incertitudinea, ontologică și gnoseologică. Năzuința poetului a fost să împace cuvântul și adevărul, poezia și cugetarea, dar cele două nu s-au suprapus decât în intenție, abandonându-l când unei, când celeilalte. Abandonul în poezie a echivalat cu iubirea unei „frumoase fără corp”, înverșunarea în filosofie nu i-a dat siguranța străpungerii „coajei” lucrurilor. Motorul dinamismului intelectual al lui Eminescu a fost, cum sublinia C. Noica, „suferința de a nu ști tot” sau, cum însuși Eminescu afirma în manuscrisul 2289: „Sucul învietor al gândirii a patima (s. n.). E vorba numai că această patimă să aibă un obiect nobil și desigur că cel mai nobil e adevărul”. Patima poeziei deci urma să încorporeze adevărul în vers. Care era adevărul veacului?

Generația nouă, „trezită, dar rece”, surprinsă în Epigonii, nu e, cum s-a afirmat uneori, o generație străină de Eminescu, ci chiar generația lui. Diferența între acesta și congeneri este aceea dintre patimă și apatie. Eminescu, în Epigonii, se arată a fi conștiința lucidă și dinamică a unui nou prag „historial” – în cuvintele lui Heidegger – conștiință întoarsă asupra sa cu vădite intenții autoflagelatoare. Liniile portretului epigonilor sunt deliberat îngroșate, dar nu pentru a ajunge la caricatură, ci pentru a evidenția vidul ontic: „Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic”. Însă între epigoni și „junii corupți” sau „ai noștri tineri” – cu care primii sunt de obicei comparați – nu sunt apropieri nici de substanță, nici de formă. „Epigonul” nu e un ușuratic „stâlp de cafenea”, un ins care-și „buclează în oglindă al său păr”; nu face parte din cohorta degeneraților moderni – degenerarea lui, câtă este, e o boală a secolului, vine din conștientizarea lipsei de ideal. „Epigonul” decade din contaminarea cu veacul („Viermele vremilor roade-n noi”, scrie poetul în În van căta-veți). Nu plinătatea de sine îl definește pe „epigon”, ci o luciditate fără scăpare, care-i interzice viziunile și-i dezvăluie realul în tiparele lui exacte: „Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează”. În acest context, „simțirile reci” sunt atributul lucidității sceptice, „harfele zdrobite” conotează imposibilitatea rostirii orfice, epuizarea unui limbaj poetic, „măștile râzânde, puse bine pe-un caracter inimic” definesc grimasa clasică a scepticului, divinitatea – „umbră” e recunoașterea căderii zeului, iar sintagma „patria noastră – o frază” nu aduce o acuză demagogiei, ci relevă adevărul pierderii patriei originare, rămasă, în „veacul de fier”, un cuvânt lipsit de încărcătură, ca atâtea altele. În dorința de a reîncărca acest cuvânt, Eminescu se va afunda în istorie și mit, încercând să lege organic verbul de un spațiu etnic.

În Epigonii, ca și în alte texte, cugetarea, filosofia, așadar, rămâne doar încercarea de a ordona simboluri dovedite goale sau, așa cum notează Eminescu în manuscrisul 2306: „Filosofia este așezarea ființei lumii în noțiuni, spre a căror stabilire judecata nu se servește de altă autoritate decât de a sa proprie.” Cât despre poezie, s-ar părea că Eminescu are în vedere chiar „rostirea eulogică” de care vorbea Doinaș, fără iluziile acestuia din urmă. Eminescu recunoaște doar atributele rostirii: melodie, timbru, culoare, exterioritatea fastuoasă („strai de purpură și aur”), nu și temeiul ontic. Esența poeziei o dă esența veacului: poezia de aur venea din veacul de aur, veacului de fier îi corespunde o poezie desacralizată. Așadar, cu Epigonii, la 20 de ani, Eminescu recunoaște anacronismul romantismului vizionar. El însuși temperament romantic, nu va reuși să adere la o altă cale de expresie, urmând să ducă o necurmată luptă cu sine, cu veacul și cu poezia. Aceasta din urmă va izbucni în grandioase construcții romantice. Povestea magului..., Memento mori – ca să nu mai vorbim despre vastele și neîmplinitele planuri dramatice – îl vor smulge pe poet lumii, dar vor fi subminate, întotdeauna, de neîncrederea lui Eminescu în adevărul lor. De aceea, Eminescu va încerca să legitimeze „fantazia”, separând-o de „fantasterie”, cu care prea adesea e confundată și va explica-o ca pe adevărata percepere a realului, ca pe o cale spre „armonia lui Plato”: „Ceea ce numesc capete ordinare fantazie, nu este fantazie și slăbiciune a creierilor, fantasterie. Pe când celor chemați hetaire le vorbește în jargonul lor propriu – celui ales ea-i vorbește în limba ei – și limba ei e armonia lui Plato” (ms. 2287). Dar îndoiala nu-l va lăsa să se bucure de odihna în armonie, ci-l va împinge să se întrebe asupra naturii acestei armonii, asupra adevărului ei. Între cele două personaje tinere din Povestea magului... e scindat eul poetului. Unul dintre ele s-ar mulțumi să trăiască în mijlocul închipuirii („Dar eu... eu nu sunt astfel... Mie-mi place visarea/ Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos”), pe când celălalt caută cauza ultimă care nu se oprește la plăsmuirile fantaziei („Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde,/ Lovește chipul dulce creat de fantazie...”).

„Fantazia” și visarea, pe de o parte, cugetarea, de cealaltă, sunt forțele antagonice care tensionează până la rupere poezia eminesciană ca, de altfel, întreaga sa operă. „Fantazia” alege frumosul și-l așază în forme (împotriva cărora poetul se revoltă: „Să reproduci frumosul în forme ne înveți/ De aceea poezia-mi mă umple de dispreț” – Icoană și privaz), ridică o altă lume peste cea reală, supunându-se imperativelor interne ale artei („O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri” – Archaeus), poetul construiește fascinante universuri poetice, creând și recreând mituri; cugetarea vine cu acea altă „ordine de lucruri”, care amenință lumea poetică, o pune în cumpănă cu adevărul și o demască. Eminescu trăiește poezia într-o necurmată agitație, de la extremă la extremă, o adoră și o contestă, i se încredințează și i se smulge cu disperare, descoperindu-se oriunde într-o cronică indeterminare ontică.

Marea lui poezie, în care Eminescu se abandonează fanteziei, îl subjugă prin strălucirea ei, dar îl și nemulțumește, îl dezgustă chiar când îl arată stăpân pe un imperiu de cuvinte: „Un semn abia ce poate, ce distaină/  Din chinul nostru vorbe ce arăt?/ Neputincioase sunt semnele-orcare / Ce-arată fața mărei ce-i în mare? (...)/ Pe ce domnim?... pe cifre și pe semne...” (Îmbătrânit e sufletul din mine). Într-o filă de manuscris, poetul cerea poeziei să fie purtătoare de sens și de înțelepciune, asemuind cuvântul cu o hieroglifă ce trebuie descifrată. Cuvântul ar fi fost un păstrător al înțelesurilor lumii și s-ar fi așezat la temeiul ei. E același cuvânt cu cel căutat în Criticilor mei: „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?” Față de acesta, celelalte cuvinte se transformă în vorbe, în semne goale și fac din poezie o simplă sau sofisticată podoabă, dar nu un mod de a fi.

În esență, Eminescu este un romantic aparte, minat de scepticism într-un veac neromantic, neîncrezător în propria-i artă, pe care o simte superioară timpului, dar în discordanță cu acesta. Istoria veche, mitul cosmogoniile, erosul sunt temele prin care poetul caută să reîntâlnească „secolul de aur”, însă „veacul de fier” îi pune poezia la îndoială, confruntând-o cu brutalitatea realității istorice: „Fugi, fugi! Ce te așteaptă cu mine într-un veac/ În care poezie și visuri sunt un fleac...” (Icoană și privaz). Eminescu se încăpățânează să cânte pe corzi orfice unui cer fără zeu. Între virtualitățile uriașe de expresie poetică și bănuita, de către poet, lipsă de temei ontic, se desfășoară dialectica poeziei eminesciene, poezie la fel de mare cât îndoielile ei, care, în ultimă instanță, îi dau și încărcătura existențială râvnită.

Bibliografie

Doinaș Șt. Aug., Prezența poeziei, în „Ateneu”, nr. 1-2/1986

Eminescu Mihai, Fragmentarium, București, Editura Științifică și Pedagogică, 1981

Noica Constantin, Introducere în miracolul eminescian, București, Humanitas, 1992

Toronțiu I. E., Cardas Gh., Studii și documente literare, vol. I, Editura Institutul de Arte Grafice Bucovina, 1931

The dialectic of Eminescian poetry

Keywords: ontic; poetic; sacred; scepticism; transcendence

Eminesian’s creation mirrors the poet’s aspiration towards the transcendent, revealing the tension of his era determined by the spiritual confrontation between the „golden age” and the „iron age”. Aiming for an artistic reconciliation of the word with the truth, of poetry with philosophy, his work bears the marks of the passionate skeptic, who seeks in the horizon of creation primarily reconciliation with himself. In a world of pure poetry, the dream acquires the consistency of reality, and in its midst the Being of the creator defines itself in the absolute.