Poezii

Infuzii cu iluzii

O experiență nouă  

ne face minoritari 

noționali. Vreo două 

cești de esențe tari 

cu sorbituri bem ceaiul 

cald sau călduț și-apoi 

re-traversăm cu cea, hăis, 

o stradă sau un șuvoi 

de zeci de ori.  Oboseala 

omoară. Ne-a epuizat 

ca un acaret sau sală 

cu țațe vorbind ne-ncetat 

chiar și în somn. Industria 

petrolieră nu e 

bună prietenă, ci e 

moartea lui azi în ieri

hrănită, alimentată 

de sonde în ocean. 

Treptat crește greutatea 

de-a ființa, an de an. 

Noi fierbem ca apa-n baie, 

Căzând cu dosu-n lac.  

Domnul ba ici e, ba e 

îndepărtat, opac. 

Noi nu mai vrem să fim singuri!

Scâncim, eunuci în serai. 

Ne facem prieteni lângă

suspect de rapidul rai.

Acesta ni-i potențialul,

pasiunea aceasta ni-i

și doar dedesubtul poalei

ne-mpinge în nebunii.

Oare ce fel de ființe

om fi, de lumea din jur

vrea să ne distrugă, însă

din mine ia aur pur.

Păcatu-i vină, iar dânsa

e ea – infinit înmiit. 

Treptat vedem fața plânsă

ca pe-un soare în rouă-nmuiat. 

Orice dimineață e prima

și poartă în sine alt sens.

Noi vrem să-necăm în crimă 

amintirea. Ceru-i imens,

tăiat ca de foarfece, rece-n

secunde, 30 sau 60.

Pe banca din spate trecem.

Pornim duși cu ricșa, deci

clandestin, fără bilete 

spre cel mai mare oraș 

sau Elveția. Prieteni, 

zice-se, suntem rămași 

simpli – mereu, pretutindeni, 

dar totuși eliberați 

de nume și pseudonime 

plurale. Pe cale aflați

brotacii au niște drepturi 

native și, repetat,

le înzecesc. Experiențe

istorice pe un pat

deja pre-europene.

Intern infuzii se beau:

o lingură-n largul cănii 

cu apă – la cei ce-o au. 

Infuzii bea câte-o cană

pe zi până moare madam.

De 30 de ori osana 

gestului ce poate da 

salvarea de ne-ajutorare 

când, asediat de necaz, 

un adevăr care doare 

ca Howard Stern face haz. 

Iar la oraș strămutarea 

Toți o vor, dar n-o pot toți. 

Viața-i eternă, moartea 

e-o ficțiune, dar nu poți 

punctul ei de plecare 

nici măcar secret să-l știi. 

Infuzii. O lingură mare 

la o cană cu apă. Bei. 

O cană pe zi în mână.

Ești un personaj idiot.

Din nou visele ți le-amână

ritualul străbun de tot.

Vinul sec întinerește,

femei și jivine – la fel…

Toate animalele-acestea 

fantome sunt fără de țel.

Aceste-arătări ce intră-n 

arctic și-artistic balet 

sunt dansatoare de vintre.

Dansu-i religie. Lent 

pieptul li se deschide 

anarhic. Politica ce-i? 

O masă, o cană… Sau câte? 

Oricâte, dar toate cu ceai.

Determină cine-apelează 

la otrava asta din mâini 

de-atâtea ori sau… lasă 

pe altădată și-amin! 

Când o să scrii despre asta 

mai amănunțit, c-un pahar 

de secărică, „Dați lista!”, 

vei striga. Și vei fi semnatar. 

Epoca eronată

Ești gata să-ți iei al tău ce e, 

Ce e sau abia ia naștere, căci altfel

ai putea să rămâi aici ca s-o

iei la trap printre cărți spre țel: 

un atu gras ca un purcel,

de trei ani, tăiat în rit repetat de multe ori ca 

în niște exerciții folclorice

puse-n valoare calm…

Revendicările politice 

sunt luate pe stomacul gol

și câte una seara. Literele

sunt duse la culcare în ocol.

Stimați pasageri, vă rugăm de

atâtea și-atâtea ori, fiți calmi. La spital

intrați în sala de gardă

vitregiți de plăceri, cu un aer fatal. 

Și se produce-ntre daliile 

strălucitoare ca cioburile

de sticlă roșie uitarea detaliilor 

evoluând între două ciorbe. 

Mereu există o balanță

între altoiul de ram rebel

și pista urmată. Bogații

sunt oamenii epocilor de-oțel.

Iar dacă în epoci mitice

te-ai rătăcit, rostogol,

consumi iluzii politice

mereu pe stomacul gol.   

Botezul accidental

Secolu-i plin de tenebre.

Două-trei ceaiuri se beau 

calde pe zi, dar trebuie 

vreo zece băute. Flaubert

citat în articole-i de rutină.

Nimeni să vadă nu vrea

masacrul din urbe. Ruina-i

bilanțul frumuseții. Ea

identitate justă-i

și feminină e,

e clară, pe loc nu stă

și cere mii de verzi.

Molcom reformiștii epurează

ziua caldă, după ce, apoi

prelungesc apatic dimineața

înmulțind amiezile la doi. 

N-am să mai fiu aicea 

și va fi prea târziu 

să mor din nou. Amicii

mă vor ierta? Nu știu.

Brec! Va striga arbitrul.

Juriul n-a-nțeles

Cine câștigă. Bâta

Bate-n credință des.

Cade în cadă pruncul.

E și înecul botez…

Dărâmă rutina 

Albia-i fructiferă 

ca un cireș. Un trai 

de compromisuri plin e rău

multiplicat. Sperai

ca-n alte țări dimineața

câte o ceașcă de ceai

să bei, și seara, și față

de domn veritabil să ai

și să declari ca din carte 

pentru ei, cei mai mișei, 

suspiciuni fatale.

Dramaturgie vrei? 

Noi credem în tine, 

arbitru corect 

și foarte gentil. În fine, 

dincolo de respect

există oare relații

între agnosticism 

și anarhie? În viață

mila – așa-i e scris –

îl aduce întotdeauna

pe om acasă la el.

E-o acțiune ce-ntruna

la timp potrivit, la fel, 

dărâmă rutina

ceaiului de mușețel  

care se bea cald.

La înmormântări, cu suspine, 

leșină, plâng și cad

bătrâne seducătoare

ca periile. Altele, după atac,

ca rațele-n scăldătoare

în patul lor zac. 

În amvon cornorații 

militari joacă golf 

cu interogații: 

umbra cărui cer, of,   

ești, melancolie? 

Contradictorii devin 

și-n sera pustie

își caută un guru divin…