Sfârșit de august cu lună plină

Atunci lumea nu era chiar atât de mare. Nu avea munți, nu avea mări, America nu exista, iar drumul care ieșea din sat ducea la Cahul. Mama mă lua cu ea, mă ținea pe genunchii ei și se bucura când îi spuneau femeile din autobuz că-s frumos de parcă aș fi fată. Știau femeile din autobuz că mama, din câți eram noi, ar fi fost bine să aibă și-o fată. Și eu știam că fetele-s frumoase. Eu îmi lăsam ochii prinși de drumul de care se rupea colbul, până mă trezeam cuprins de o amețeală neînțeleasă de mine. Și mama oprea autobuzul. Că îmi era rău. Apoi mergeam mai departe. Mă întreba cum se numește satul de după geam și eu răspundeam cu toată hărnicia unui copil: „Zârnești”. Nu, autobuzul nu mai ridica colb în urma lui, dar casele se pierdeau alergând parcă în spate și lăsând să apară în chenarul geamului balta. Cu sulițe verzi, mai dese, mai rare, străpungând clisa sfâșiată de soare, cu papura bălții, singura care mai putea spune că a fost apă până nu demult. „Roșu”, spuneam eu. Dar casele înșirate de-a lungul șoselei nu erau singurele care îmi ajutau să recunosc satul. În autobuz se simțea, nu știu cum, o ușoară agitație, care, de multe ori o cuprindea și pe mama. O parte din oameni se dădea jos „La Șura”, o dugheană care preluase numele vânzătoarei, iar de acolo, până la Târgul Vitelor nu era chiar atât de departe. Era și o zi în care se vindeau vite. Dar atunci când veneam noi, ținut de mâna mamei, treceam printre mese pustii până ajungeam la un magazin plin cu haine. Altfel de haine decât cele ajunse în satul nostru. Și-mi cumpăra pulover. Din lână vopsită violet, cu gâtul lipit de barba mea. Cald că n-ai cum să uiți. „Pentru la iarnă”, spunea mama.

Dar era încă un august cu zdrențele arse de soare și cu noi lăsați de părinți acasă. August atunci, august într-o zi în care umpleam câteva vase cu apă cărată de la cișmea. Ne întâlneam în drum copiii unei mahalale departe de iazuri, cu nisipul drumului ajuns cenușă. Doar noi. Părinții adormiți în scurta oră a unei amiezi sub butucii viilor, tăiate de ei iarna, legate primăvara, prășite vara și culese toamna. Noi singuri acasă, supravegheați fără să ne dăm cumva seama poate de vreo babă ascunsă în umbra vreunui pom, ba ațipind atinsă de soare, ba tresărind speriată de cloșcă.

Ei au fost primii din mahalaua noastră care și-au cumpărat televizor. Ne duceam seara aproape toți copiii din mahala. Un televizor cu ecranul mic și noi așezați pe podea cu fețele luminate albastru, cuprinse de spaimă și de nedumerire. Singurii care trecuse peste acel sentiment de frică erau copiii lui badea Vasile, dar mai ales Olimpia, fata cea mare. Îmi acopeream fața cu căciula, lăsând o margine de ochi să-mi spună dacă dracii din film încă mai sunt sau au plecat undeva de pe ecran. Vedeam doar alți câțiva copii la fel de speriați ca și mine și vedeam trupul Olimpiei. O rochie scurtă, rămasă în urma creșterii unei fete, forțând pânza mai ales acolo unde își ascundea sânii. Nu știu nici azi de ce, dar de ei nu-mi era frică. Mă speriau doar făpturile ieșite din pereții de scândură ai unei case și care își întindeau labele către un bărbat. Labele lor se îndreptau spre mine. Și eu mă apăram cu o căciulă trasă pe ochi. Vedeam picioarele copiilor veniți cu mine să se uite la televizor și o vedeam pe Olimpia. Liniștită, aproape absentă. Ea era stăpâna televizorului și asta era tocmai ceea ce îi aducea liniștea. Așa înțelegeam eu. Era primul copil într-o familie în care mirosea mereu a băutură. Badea Vasile era lemnar. Un bărbat înalt, pe care nu l-am văzut să râdă vreodată. Anica, soția lui badea Vasile, bea. Nu știu dacă a lucrat vreodată pe undeva, dar o vedeam mereu pe lângă casă păzită de soare de un batic tras peste ochi. Curtea casei era departe de drum, cu câteva hambare lipite de casa veche a părinților în care încă mai trăia mam’ Catinca. Ne-am furișat într-o după-amiază în unul din hambarele lor. Era plin cu fân. Știam asta. Mirosea a pădure lângă ușa lui, a coastă de deal lipită de soare și a taină. Când am deschis ușa, părea să mi se deschidă o altă lume în față. O țineam pe Olimpia de mână și simțeam spaima ei. Tăcută, pierdută și căutându-se. O ușă de lemn veche, niciodată vopsită, a lăsat să se vadă uscată în șerpuitul ei, urcând spre nu știu unde, o viperă. Cu un cenușiu acaparat de galben și cu ochiul de sticlă. „Nu te uita în ochii ei! Nu te uita”. Și am văzut ochii Olimpiei legați de privirile mele. Am fugit departe de ușa saraiului, luând cu noi pădurea de acolo. Și dealul pârjolit de soare. Și galbenul viperei care ne cerea să ne ținem de mână.

Pentru mine, mam’ Catinca era singurul om bogat văzut în carne și oase. Intrai în beci pe o scară parcă pornită spre miezul pământului. Și avea râșniță. Cu piatra grea sub care plesneau grăunțele, dar pe care abia de o puteam învârti. O bătrână mereu flămândă. Îi căzuseră toți dinții și o vedeam la cișmea mestecând pâine cu zahăr muiată în apă. Mam’ Catinca, femeia bogată despre care citisem în cartea mea de istorie. Săracă acum. Pierdută în fustele ei care nu mai purtau mirosul lumii. O ocăra pe Olimpia, fluturând bastonul aiurea. Iar apoi uita. Venea la gard și se uita la drum. La drum și la niște copii pe care nu știa cum îi cheamă. Femeia bogată venită până la noi din timpuri despre care nici eu, nici ceilalți copii, nu știam nimic. Că a avut și ea un bărbat, că a trăit, că l-a chemat, că a murit. Au avut doi băieți. S-au înecat amândoi într-un pahar cu vin și lumea nu le-a putut face nimic ori de câte ori a încercat să-i scoată la mal.

Badea Vasile era lemnar. Venea la noi, aducând cu el câteva instrumente de tâmplărie, ca să podească casa ajutat de tata. Tăcea și el, tăcea și tata într-o casă în care pereții de lut împrăștiau miros de grajd. Amestecat de badea Vasile cu aroma de cetină de brad a scândurii. Lipită una de altă, ca să aducă pentru prima dată sub tălpile noastre o altă podea decât podeaua de lut unsă primăvara cu balegă de oaie.

Badea Vasile nu avea casa podită. Simțeam lutul rece care trecea ușor prin țolul așternut în fața televizorului. Dar ce treabă avea frigul atunci? Olimpia, cu cei doi frați ai ei, împărțeau un crivat lipit de perete. Și chiar dacă ar mai fi rămas loc lângă ei, cum să te așezi pe pat când se prăbușește peste sufletul tău răsuflarea caldă a unei copile? Și alegeam să stăm pe țolul rece.

Plecam acasă aducând cu noi frica aceea pe care nu o puteam scutura așa cum scuturam zăpada de pe haine și cum nu puteam lăsa afară cizmele noastre încărcate cu glod. Să fi văzut acolo, la televizor, miei cum zburdă, să fi văzut o fată care te poate orbi cu albul pulpelor ei... Am fi vrut să avem și noi televizor. Dar ca să vezi cum ies dracii din pereții de lemn ai unei case și cum întind brațele lor spre un om pe care nu știu de ce Dumnezeu nu are cum să-l vadă... Ca să vezi asta? Doar pentru asta să vrei și tu să ai televizor? Și tăceam. Și noi, și tata. Ne-ar fi întrebat cumva ce am văzut acolo, la badea Vasile, dar cum să întrebe când nu a văzut și când nu poate să știe ce e acela televizor? Și tăcea. Tăceam și noi.

Și am crescut găsind-o pe mam’ Catinca uitându-se peste gard, și am crescut cu Olimpia ieșind din curte și având pe față spaima mea de altădată, când întindeau dracii ghearele spre mine. Dar nu se mai dădea demult filmul acela la televizor și nici televizorul nu știu bine dacă mai împrăștia lumina lui albastră. Poate doar tăcerea casei lua cu ea Olimpia. Și galbenul viperei. Prinsă între ușorul ușii și ușă când cineva o închidea. Spre cine ducea șerpuitul ei atunci? „Nu te uita în ochii ei! Nu te uita în ochi!”

Olimpia avea ochi verzi. Vara îi pierdea printre frunze și îi pierdea prin iarbă. Ca pe două mărgele desprinse de firul lor. Doar că nu ea le căuta. Le căutam eu. Uneori le găseam. Alteori nu. Că nu ai cum să înțelegi la cine se uită frunza. Și iarba la cine se uită. Și pe cine alege ea: pe tine sau pe altcineva? Feriți întotdeauna de alți ochi. Iar apoi, ridicați din pământ, regăsindu-te. Și tu, căutând mereu răspuns la o întrebare. „Ce cauți tu?”. Îți părea c-ai răspuns și îți părea că și ea știe, și tu știi ce caută un copil odată ajuns în această lume și odată ajuns în fața unei copile. Doar că iar vedeai ochii verzi și iar erai întrebat. „Ce cauți tu?” Și căutai, căutai…

Vara, când soarele își vărsa jăratecul peste noi, îl stingeam la cișmea. Câteva fete și câțiva băieți tot ieșind de prin curți. Da, cu o căldare în mână, ca lumea să creadă că mergi la apă și că nimic mai mult decât sete nu e. Până când cineva dintre noi umplea căușul palmelor cu apa rece, îl ducea încet către buze și o împrăștia în stropi mai mari și mai mici peste fete. Și ele țipau cum țipă cârdul de gâște la margini de baltă, iar noi le stropeam iar și iar. Ne stropeau și ele, lăsând să joace pe trupul lor rochii străvezii și lăsând un băiat să le prindă în brațele lui reci ca apa cișmelei trupul lor suflat cu aurul verii. Fierbinte. Și nu putea face nimic căușul meu de apă vărsat peste ele, și nu puteau face nimic apele unui izvor. Ori de unde și-ar fi început el curgerea. De sub casa noastră, cum spuneau oamenii, sau din adâncuri pe care noi le credem fierbinți, dar care încă nu s-au topit. Trupul lor rămânea tot fierbinte.

Dar timpul care venea ne lua tot mai rar și mai rar cu el în drum. Parcă-l vedeam jucându-se-n colb, parcă-l vedeam luat de apa cișmelei ca pe o frunză, parcă îl auzeam plecând toamna într-un șir de cocori și parcă îl vedeam primăvara pe un ram de cireș, legănându-se el și flori legănând. Iar uneori, se lua în urma unui băiat sau băiatul se lua după el – că nu aveai cum să-nțelegi – și îi vedeai împreună în sat, noaptea târziu. Nu erau ochi verzi pe acolo, dar te pomeneai căutându-i și te pomeneai amintindu-ți de ei. Ca și atunci, într-o toamnă cu lună plină pe cer, caldă și cuminte, îngăduitoare cu toți și atât de coaptă.

Era nuntă în sat. „Să-ți iei surtucul”, zice mama. Și a căutat, a tot căutat să vadă cum ies eu din casă și dacă am luat surtucul sau nu l-am luat. Din altă parte fusese cumpărat surtucul meu. Nu, nu de la Târgul Vitelor. Nici mama nu era în autobuzul acela. Doar dâra de colb, apoi săgețile verzi țâșnind către cer din lutul uscat. Tot mai puține.

Și am văzut-o pe Olimpia urcând cărarea cișmelei cu căldarea de apă, care parcă îi atingea pulpa piciorului, parcă nu.

„Îți șade bine.” Era lună plină.

„Am să vin un pic mai târziu. Acolo, la poartă. Ai să ieși?”

Tot verzi rămâneau ochii ei, chiar dacă, ca și aici, pe cerul lumii și pe cerul lor era lună plină.

Nu a spus nimic. Tot ce se putea auzi era răsuflarea ei pornită parcă dintr-o zbatere pe care încerci să o stingi, dar nu poți. Tot ce se putea auzi. A întors privirile spre casă, apoi le-a adus înapoi și a plecat. Cu o căldare de apă atingându-i pulpa piciorului.

„Îți șade bine.”

Era nuntă în sat. Se auzea o trompetă țipând ca dintr-un șir de cocori. Și toba. Lipești palma de inimă și o găsești acolo. Că așa e la nuntă. Și vinul unui început de toamnă – acru când o fată se grăbește să facă nuntă, dar necruțător când cauți luna în licoarea lui roșie, dar o găsești într-un pahar gol.

”Îți șade bine”, a spus cineva.

Și am plecat de la nuntă. Latră câinii prin curți, intra duminica-n case, se scuturau merele în livezi, iar peste toate, stăpână, trecea luna plină.

Olimpia era la poartă. La câțiva pași de ușa unui serai în care intra ca în pădure o viperă. Galbenă. Cu ochii de sticlă în care nu trebuia să te uiți. N-am știut niciodată de ce. „Nu te uita în ochii ei! Nu te uita.”

Și în ochii Olimpiei tot lună plină era. I-am prins mâna în mâna mea și am lunecat în vale. Ca într-un sat cât lumea de mare, dar în care-au rămas numai doi. Un băiat și o fată pe o cărare care duce pe celălalt mal al râpii. O râpă bună cu oamenii, cu o văgăuna într-o parte a ei în care ne-am ascuns de atâtea ori de restul pământului. Cu malurile calde, dincolo de orice amenințare.

Am scos surtucul și l-am așternut pe iarba topită de soarele verii. Apoi am văzut-o pe Olimpia acoperind cu trupul ei haina mea și acoperindu-mi mintea. Cum să nu-i auzi sufletul când nu se aude nimic altceva? La marginea unei lumi în care încă nu am fost. Nici eu, nici Olimpia. Și la marginea altei lumi din care plecam. Și eu, și Olimpia. Într-o tăcere în care încap toate gândurile și din care n-ai cum să ieși. Sub ochiul lunii pline.

Dar s-au auzit voci de băieți. Sălbatec de multe într-o noapte fără de oameni și aproape de o văgăună în care era numai luna. Ne-am trezit ținându-ne de mână fără să știm bine ce e făcut. Și am fugit pe aceeași cărare pe care-am venit, parcă străini, parcă nu, parcă greșind, parcă iertând.

Peste câteva zile a intrat mama în odaia mea. Se lăsa noaptea afară, că aveam în față ferestrele întunecate ale casei noastre. Ținea în mână surtucul meu nou, îmi căuta ochii și... Zicea ea: „Cu pata asta, ce e, băietule. Pată de sânge. Iaca, vezi, surtuc nou”. Și era lună plină afară. Aproape ca și atunci. Și numai dacă te uitai bine, dacă te uitai bine, puteai să vezi că cineva, într-o noapte, a mușcat din ea.

End of August with a Full Moon

Keywords: Childhood; Nostalgia; Family Relationships; Transformation; Memory; Identity

“End of August with Full Moon” by Constantin Olteanu is an evocative narrative that brings to life the childhood memories of the author, navigating through impactful experiences and moments of his life. The story initiates with picturesque descriptions of places from the author’s childhood, invoking images of a simple and innocent life. The relationship with his mother and other female figures is highlighted, accentuating the narrator’s sensitivity and emotional depth. As the narrative progresses, the transition from the innocence of childhood to the complexities of adulthood becomes apparent, exploring themes of time, memory, and transformation. Through his poetic and imagery-rich style, Olteanu creates a world filled with nostalgia that is both beautiful and bitter, suggesting that childhood memories and experiences lay the groundwork for adult identity and perception.