Gânduri despre „normalitatea” exprimării

1. Pe urmele unor gânditori veritabili (J. Ortega y Gasset, E. Coșeriu și alții), este bine să facem deosebire între libertate și libertinaj. Libertatea autentică presupune să respecți regulile consimțite de comunitate, acele norme de conviețuire care țin de binele comun, adică acelea care, respectate fiind, fac în așa fel încât să ne fie bine tuturor. Libertinajul, în schimb, înseamnă să faci tot ce vrei, tot ce îți trece prin cap, pretextând că „e democrație”. Deci nu contează că îl deranjezi pe celălalt. Bunăoară, dai drumul la muzică „la maxim(um)” la ora 2.00 noaptea, că doar ești liber... Într-un bloc de locuințe, de pildă, te scuzi spunând că „e la comun”, așa că locatarii ceilalți... să suporte! Or, tocmai împrejurarea că ești „la comun” te obligă să ții seama și de celălalt, ca să nu te deranjeze și el/ea când îți va fi lumea mai dragă. De aceea, acceptăm anumite norme (de multe ori, nescrise), ca să ne fie (tuturor) bine când trăim într-o comunitate, și nu în junglă sau în pustiu. Așadar, libertatea adevărată nu poate fi concepută în absența unor reguli sau norme interne (vezi Coșeriu 1994: 165; cf. și Munteanu 2019: 62-68).

La fel este și cu libertatea de exprimare. Unii își închipuie că pot spune orice, oricum și, astfel, alunecă vertiginos pe panta libertinajului de/în exprimare. (Zic și „libertinaj în exprimare”, cum rostea un fost profesor de-al meu, Stelian Dumistrăcel, fiindcă – și în privința limbii – unii își imaginează că pot vorbi oricum românește, atâta timp cât se înțelege ce spun.) Și uite-așa, spațiul public se umple de trăsnăi, de inepții toxice etc. Acestea sunt atât de multe, încât numeroși semeni nu-și mai dau osteneala să le mai treacă prin filtrul gândirii critice. Este, pesemne, prea costisitor să stai să faci la fiecare afirmație de acest fel câte o „secvențializare” sau, barem, un test rapid de... logică elementară.

Desigur că libertatea de exprimare este importantă într-un stat democratic. Există și unii care cred că și într-un stat totalitar, și într-o dictatură, chiar dacă nu te poți exprima liber, ai totuși libertatea interioară a gândirii (adică poți gândi ce vrei fără ca altul să afle și să te condamne), dar aceasta funcționează numai până la un punct. Cum bine observă John Dewey, ideile neexprimate sunt vagi și se ofilesc; au nevoie să fie comunicate ori exprimate (Munteanu 2015: 134).

Prin urmare, simțim nevoia irepresibilă de a exprima cele gândite
(i) pe de o parte, pentru a ne lămuri chiar nouă înșine cele avute în minte (ca atare, ideile devin mai clare când le așternem pe hârtie), (ii) pe de altă parte, pentru a le aduce și la cunoștința altora, pentru a le face publice, pentru a le încredința dezbaterii.

Dacă o dezbatere este autentică (și nu un simulacru de dezbatere, cum s-a mai văzut pe plaiurile noastre), atunci un proiect politic sau juridic, de exemplu, pe care autorul/inițiatorul îl va fi crezut foarte bun (la origine), va ajunge să fie infirmat sau, dimpotrivă, confirmat, rafinat, nuanțat (în orice caz, îmbunătățit, dacă merită discutat, și nu respins din capul locului). Cum stă consemnat într-un principiu: „Obiectivitatea este garantată de intersubiectivitate”. (Sunt convins că peretele acela este alb, cum îl văd eu, deoarece și alți oameni din jurul meu afirmă că este alb.)

Aceeași necesitate există și în știință, doar că aici specialiștii care pot confirma sau infirma o idee ori o teorie sunt mai puțini (pentru fiecare domeniu în parte). Cel care mă poate judeca sau îmi poate confirma valoarea (și de părerile căruia țin seama) trebuie să fie mai competent decât mine sau măcar la fel de competent.

În definitiv, toate activitățile omenești se desfășoară (sau ar trebui să se desfășoare) în conformitate cu anumite norme implicite. Numiți-le cum doriți: etice, morale, deontologice (căci deosebirile conceptuale fine le lăsăm pe seama specialiștilor).

2. Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat cândva din prelegerile lui Eugeniu Coșeriu este că norma (adică normalitatea) are valoarea „zero”, în sensul că un comportament firesc este ceea ce lumea așteaptă de la tine și, tocmai din acest motiv, nu primești (sau nu ar trebui să primești) vreun premiu pentru că te porți ori vorbești normal (vezi Coșeriu 1994: 44 și 169-170).

În schimb, atragi atenția imediat și ești judecat negativ, evident, atunci când ești „sub zero”, atunci când te abați (greșind) de la normă. În astfel de cazuri, oamenii (chiar dacă nu ți-o spun direct) vor gândi așa (pentru fiecare nivel al limbajului): (i) „Acesta nu știe să vorbească logic ori clar ori coerent! (ii) Acesta nu știe să vorbească bine/corect românește! (iii) Acesta nu știe să vorbească (așa cum se cuvine) cu un bătrân, cu o doamnă, cu un profesor!” ș.a.m.d.

Mult mai rar (ca întotdeauna când este vorba de lucrurile bune) se întâlnesc acele situații în care comportamentul ori exprimarea cuiva se află „deasupra lui zero”. În cazul limbajului, de pildă, asistăm la existența unui nivel de excelență: ne găsim în prezența unor oratori desăvârșiți sau a unor scriitori rafinați care știu (pe lângă stăpânirea corectitudinii lingvistice) să utilizeze cu maximum de profit subtilitățile și resursele expresive ale limbii.

În orice caz, cu referire la public speaking, nu strică să reamintim câteva reguli simple și vechi. Așadar, când vorbim în public, trebuie să ne potrivim discursul în funcție de: (1) tema discursului (sau chestiunea pe care o tratăm); (2) interlocutorul (sau receptorul) prezent; (3) împrejurările în care ne aflăm (în momentul comunicării).

Sunt recomandări antice, care sunt expuse și în Retorica lui Aristotel. Uitați-vă la (mulți dintre) semenii noștri cum se exprimă când vorbesc de la tribuna Parlamentului, într-un studio de televiziune ș.a.m.d.! (Și las deoparte, pe moment, corectitudinea gramaticală...) Probabil că, dacă le-am atrage atenția în privința acestor aspecte, vor spune că pe vremea lui Aristotel nu exista Parlament și nici televiziune, așa că știu ei mai bine...

3. De altminteri, ni se întâmplă uneori ca pe parcursul unei dispute – cu un interlocutor mai mult sau mai puțin agreabil – să constatăm că problema generatoare de conflict sau de neînțelegeri nu poate fi rezolvată. Ne găsim într-un impas ori, altfel spus, observăm că discuția „bate pasul pe loc”. Mai mult decât atât, sesizând (eventual) iritarea sau nemulțumirea noastră evidentă, interlocutorul vine și cu reproșul: „Eu îți vorbesc frumos, iar dumneata...”.

Este adevărat că „politețea” (în diversele ei forme), vorbitul „frumos” reprezintă o strategie potrivită pentru a face ca discuția să meargă în direcția dorită, aceea a bunei cooperări. Fără o adresare adecvată, respectuoasă, mulți semeni nici nu doresc să stabilească un minim contact cu cei care îi solicită pentru o discuție/conversație despre o chestiune sau alta.

În discursul diplomatic sau în schimbul de mesaje diplomatice, politețea este o condiție sine qua non, mai ales atunci când cel care vorbește (mai întâi) dorește de la celălalt satisfacerea unei doleanțe, acordarea unui ajutor, încheierea unei păci sau a unui armistițiu în vreme de război etc. Cu toate acestea, remarcăm adesea că interlocutorul, în pofida faptului că se exprimă politicos în raport cu noi, nu dorește, în realitate, să coopereze, încercând să inducă ideea că discuția nu-și atinge scopul din cauza celuilalt, care nu se exprimă la fel de „elegant”. Tot așa se întâmplă (destul de frecvent) și în politică și îndeosebi în diplomație, atunci când negocierile nu ajung la niciun rezultat. Din acest motiv, imaginea politicianului și/sau a diplomatului este asociată, nu de puține ori, cu cea a omului prefăcut sau viclean.

În același timp, este clar că nu poți avea succes (în planul negocierilor, desigur, și nu în cel al forței brute) în momentul în care discuți cu celălalt în mod arogant și disprețuitor, așa cum o face Baiazid în timpul întâlnirii cu Mircea cel Bătrân (în Scrisoarea III de Mihai Eminescu). La fel, te poți aștepta la ce e mai rău atunci când îi răspunzi unui mare voievod în maniera ofensatoare a boierilor brăileni, adică așa cum au procedat aceștia pe cale epistolară, încercând să-i plătească (fie și verbal) o poliță lui Ștefan cel Mare în anul 1481 (ca replică pentru incendierea Brăilei cu 11 ani înainte).

În consecință, deși principiul politeții este important în discuțiile cu ceilalți și, cu atât mai mult, în diplomație, nu trebuie să pierdem din vedere că principiul cooperării este cel mai important în astfel de situații. Politețea este esențială în măsura în care ajută la stabilirea și menținerea contactului cu cel cu care dorim, într-adevăr, să cooperăm.

4. În continuare, voi lua ca punct de plecare o frază dintr-o conferință coșeriană: „Profesorii, indiferent de disciplina predată, trebuie să fie în același timp «profesori de limbaj» și să acorde atenție și exprimării lingvistice de la disciplina lor” (Coseriu 1989: 37; citat tradus din spaniolă și ușor adaptat de mine, Cr.M.).

În acest caz, Coșeriu se referea la situația (de acum câteva decenii) din lumea hispanică. Nu avea în vedere neapărat „limba literară” (sau „exemplară”, cum o numea el), de vreme ce constatase că – în cele mai multe cazuri – profesorii din mediul de limbă spaniolă vorbeau ori scriau corect în spaniolă. De aceea, el nu spune (în fragmentul de mai sus) că toți profesorii, indiferent de specialitate, trebuie să fie și „profesori de limbă [națională]”. Lucrul acesta i se părea de la sine înțeles. El spune însă că este nevoie ca profesorii „să fie în același timp «profesori de limbaj»”, întrucât remarcase că greșelile profesorilor (întâlnite și în manuale, nu doar în discursurile didactice) țineau mai frecvent fie de (i) încălcarea normelor limbajului în general (căci exprimarea lor era uneori incoerentă, neclară, ilogică etc.), fie de (ii) încălcarea normelor „retorice”, adică a regulilor vorbirii la nivel individual (căci exprimarea lor era, pe alocuri, inadecvată/nepotrivită în raport cu tema discuției, cu statutul interlocutorilor, cu circumstanțele vorbirii) (vezi Munteanu 2011: 180-190).

Pe lângă cele de mai sus (cu care nu am cum să nu fiu de acord), aș zice totuși că este mai necesar astăzi decât oricând ca toți profesorii din România, indiferent de disciplina predată, să fie și „profesori de limba română” în relație cu elevii lor. De exemplu, atunci când un profesor de matematică (sau de oricare altă specialitate) descoperă greșeli de limbă într-o lucrare de control la disciplina sa, este recomandabil să le corecteze și pe acelea, ca elevii ori studenții să nu persevereze în eroare (cf. și Coșeriu 2004: 68).

5. Încă mai aflu prin scrierile unor intelectuali români prejudecata conform căreia limba franceză este o limbă clară, logică, precisă, în timp ce limba engleză, bunăoară, este o limbă mai degrabă poetică, lipsită de precizie ș.a.m.d..

În acest sens, trebuie să reamintim că, de fapt, claritatea și coerența sunt calități ale limbajului în general, și nu ale vreunei limbi anume. Cu privire la așa-zisa „claritate a limbii franceze”, explicația este următoarea: nu limba franceză în sine este mai clară decât alte limbi, ci exprimarea francezilor este (sau era) mai clară și mai coerentă decât exprimarea întâlnită în alte comunități idiomatice. (Firește, prejudecata respectivă s-a născut într-o anumită epocă, una în care francezii chiar beneficiau de o instrucție riguroasă, „raționalistă”.) Altfel spus, nu limba franceză, ci discursul francezilor era mai logic, mai clar etc. decât cel al spaniolilor, de pildă (după cum atenționase și Eugeniu Coșeriu, trimițând apoi și la un studiu al lui Harald Weinrich; vezi Coseriu 1992: 93-94 și 249).

6. În fine, pentru că am invocat și logica, să mai notăm că unii vorbitori caută să „corecteze” chiar gramatica (idiomatică) a limbii, pe motiv că aceasta nu este îndeajuns de logică! Voi examina aici, înainte de încheiere, un singur caz. Cu ceva ani în urmă, în diverse locuri publice din oraș, puteai vedea afișe prin care Poliția Română îi avertiza pe cetățeni să se ferească de hoții de buzunare. Doar că avertismentul era scris așa: „Atenție la hoții din buzunare!”. Bineînțeles că sintagma consacrată este „hoț de buzunare”, și nu „hoț din buzunare”, dar cel care realizase afișul voise, pesemne, ca mesajul să fie foarte clar (deși până și desenul însoțitor era cât se poate de explicit). Am observat că într-un județ din vest au reapărut astfel de avertismente (lansate tot de Poliția Română), dar puțin mai dezvoltate: „Atenție la hoții din buzunare și poșete!”. Deși servește patria și legea, este limpede că nici poliția nu este supra grammaticos...

Ne întoarcem, deci, la cei care vor să zicem pahar cu apă (în loc de pahar de apă) și altele asemenea, adică la cei care vor ca limba să fie neapărat „logică”. Voi zice pahar cu apă numai dacă paharul nu este plin, adică mai conține ceva apă, că doar nu voi fi înțelegând, altminteri, că paharul este făcut... din apă. Însă limba română are „logica” ei, iar prepozițiile (cum este și prepoziția de) au întrebuințări specifice, idiomatice. (Englezul, de exemplu, zice „I am mad at John” sau „I am angry with John”, acolo unde românul zice „Sunt supărat pe Ion”.)

Pe lângă aceasta, o anumită cunoaștere a „lucrurilor” și a ideilor/opiniilor despre „lucruri” (în terminologia lui E. Coșeriu), dobândită prin experiență, ne ajută să ne descurcăm tot timpul în astfel de situații. Știm că o balanță de aur este, mai curând, o balanță folosită la cântăritul aurului, și nu una făcută din aur. Cât despre moară de vânt, știm că avem de-a face cu o moară acționată de vânt ș.a.m.d. În concluzie, logica se vădește în discurs, și nu în limba ca atare (consemnată în gramatică și în dicționar).

Note:

¹ Într-un text din 1944, scriitorul George Orwell pare să reia (aproape ad litteram) cuvintele anterioare ale lui John Dewey: „Falsul este să crezi că sub un guvern dictatorial poți fi liber în interior... Cea mai mare greșeală este să-ți imaginezi că ființa umană e un individ autonom. Libertatea secretă de care se presupune că te poți bucura sub un guvern despotic e o prostie, pentru că gândurile tale nu sunt niciodată integral ale tale. Filosofii, scriitorii, artiștii, chiar oamenii de știință, nu numai că au nevoie de încurajare și de o audiență, dar au nevoie de stimulare constantă din partea altor oameni... Suspendați libertatea vorbirii – și facultățile creative se vor atrofia.” (G. Orwell, apud Rorty 1998: 277-278). Este curios că Richard Rorty – foarte familiarizat cu filosofia lui John Dewey – nu a făcut nicio remarcă în privința acestei similarități de concepție (chiar și în cazul în care ar fi fost vorba doar de o fericită coincidență de gândire).

² Aproape că nu mai este cazul să reamintesc faptul că aceste două principii au fost puse în evidență mai cu seamă de de pragmatica lingvistică (deși, sub alte denumiri, ele se întâlnesc mai devreme în filosofie și în istoria științei).

³ Vezi și textul (altminteri just în multe privințe) al lui Alexandru Paleologu, A fi european, în care este comparată, la un moment dat, limba engleză cu limba franceză, deplângându-se faptul că aceasta din urmă a pierdut întâietatea ca limbă internațională (vezi Paleologu 2008: 10-11).

Bibliografie selective:

Coseriu 1989 = Eugenio Coseriu, Sobre la enseñanza del idioma nacional. Problemas, propuestas y perspectivas, în „Philologica”, II, Salamanca, 1989, p. 33-37

Coseriu 1992 = Eugenio Coseriu, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992

Coșeriu 1994 = Eugen[iu] Coșeriu, Prelegeri și conferințe (1992-1993) [Supliment la „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII/1992-1993], Iași, 1994

Coșeriu 2004 = Eugeniu Coşeriu, Universul din scoică, Interviuri realizate de Gheorghe Popa, Maria Şleahtiţchi şi Nicolae Leahu, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004

Munteanu 2011 = Cristinel Munteanu, Cum se învaţă o limbă (după Eugeniu Coşeriu), în „Limba română” (Chişinău), anul XXI, nr. 3-6, 2011, p. 180-190

Munteanu 2015 = Cristinel Munteanu, John Dewey şi Eugeniu Coşeriu despre necesitatea exprimării (libere) în ştiinţă, în „Meridian critic”, Analele Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, Seria Filologie, vol. XXIV, nr. 2, 2015, p. 133-138

Munteanu 2019 = Cristinel Munteanu, „Absența normei este barbarie”. Dinspre Coșeriu către Ortega y Gasset, în „Limba română” (Chişinău), anul XXIX, nr. 4, 2019, p. 62-68

Paleologu 2008 = Alexandru Paleologu, Alchimia existenței, Editura Cartea Românească, București, 2008

Rorty 1998 = Richard Rorty, Contingență, ironie și solidaritate, Traducere și note de Corina Sorana Ștefanov, Studiu introductiv și control științific de Mircea Flonta, Editura All, București, 1998

Thoughts on the “normality” of speech

Keywords: Eugenio Coseriu; deontology of language; correct usage; norms; Romanian language

In this article, taking as a point of departure some ideas and principles theorized by famous thinkers, such as John Dewey, José Ortega y Gasset and (mainly) Eugenio Coseriu, I will try to render (in the easiest way) various aspects concerning the so-called “deontology of language” or, to some extent, the “correct usage”. In this regard, I will give (only) a few examples, in order to illustrate some rules and norms specific to the Romanian language and to human language in general.