Conjugarea marcusiană a verbului a fi în paradigma complexității

Pentru că pe 19 februarie tocmai am omagiat urieșenia lui Brâncuși, el fiind cu noi, așa cum mărturisește broșura Congresului Pregătim viitorul promovând excelența, am așezat discursul într-o maximă a marelui sculptor: „Simplitatea este o complexitate rezolvată”. Desigur, cu toată ființa străbătând paradigmele marcusiene, am constatat că celebrul matematician vorbește explicit despre complexitate în tot ce a scris, ca un fundament al vizionarismului său. Solomon Marcus a scris pentru viitor, dintr-un prezent pe care l-a pus sub semnul verbului a fi. Matematicianul ne-a lăsat o moștenire culturală neprețuită și totodată, așa cum însuși scrie în cuvântul înainte la Paradigmele universale, ne învață că experiența de viață trăită întru cunoaștere l-a condus la descoperirea acestor paradigme, declarând că monumentala lucrare poate fi considerată „și o carte autobiografică”, de fapt o conjugare marcusiană a verbului a fi.

Am căutat în paradigmele marcusiene expresiile vii ale verbului a fi, un verb primordial, consfințit în formula Facerii „Să fie Lumină!”, și am ajuns la un rezultat uimitor: nu există pagină din Paradigmele universale marcusiene în care să nu existe ideea de ființă, ființare, înființare, iar paradigma nuanțează sensuri, deschide perspective. Mi-am propus o temă a cărei abordare poate duce la construirea unui șir infinit de argumente obiective sau subiective, alegând formula eseului dintr-o zonă transdisciplinară a cunoașterii. Sau poate fi o abordare speculativă, cu accente vădit literare! La fel de bine poate să se poziționeze în spațiul epistemologiei, unde, prin insolitul asocierilor din titlu, să întrevadă drumuri noi de abordare a comunicării, ca formă de existență socială, integrativă a ființei umane.

Am ales verbul fundamental a fi, care precedă toate celelalte semne lingvistice al căror sens generează acțiune, luând în calcul nivelul acțional-pragmatic și productivitatea lui semantică. Este un verb esențial, care se comportă ca un filtru pentru toate domeniile cunoașterii, și fără de care nu se poate concepe lumea ca lume. Polivalent funcțional și extrem de bogat semantic, a fi reprezintă și o bază derivativă fertilă pentru aria semantică a existenței, în ansamblul său. Apoi, trecerea cu lejeritate din sfera acționalului în cea a denominativului, a calificativului, a auxiliarului, culminează cu poziționarea în rol de copulă, care predicativizează comunicarea, dându-i viață, absorbit fiind de sensul conjunctural și realizând simultan predicația, apelând la condiția semantică proprie, obligatorie.

Un verb nucleu, extrem de prolific, așa cum argumentează orice dicționar al unei limbi. Un cuvânt a cărui dinamică are o vitalitate fără de care comunicarea ar fi mai săracă. De la exercițiul gramatical al unei conjugări, se revendică paradigma care normează raportul dintre formă și sens. Din punctul de vedere al conjugării, verbul a fi este generos și dificil, totodată, într-un paradox filosofic. Hamletian prin poziționarea între ființă și neființă, între acțiune și imobilitate, acesta rămâne o structură lexicală bogată în sensuri care generează o existență disjunctivă, poziționată între viață și moarte, ca limite ale existenței individuale. Variantele temporalității îl marchează, astfel încât, în semantica sa, trecutul, prezentul și viitorul se configurează ca stări ale ființei în raport cu cronologia și cu spațiul.

Ca verb primordial, a fi are o semantică esențială derivată din aspirația nostalgică a ființei la o existență perenă, pierdută prin săvârșirea păcatului originar. Astfel, a fi poartă în sine sensurile unui alt verb, a cunoaște, cel care înomenește ființa, plasând-o în spațiul devenirii. Pe de altă parte, derivatul nominal ființă și verbul a ființa își au rădăcina în simplitatea lui a fi. Marcus demonstrează în toată opera sa faptul că omul este o ființă, purtând în sine germenele devenirii prin cunoaștere. Academicianul face o radiografie profundă a procesului de cogniție, stabilindu-i matricea în zona educației, a școlii, de la nivelul primar, la nivelul maxim de calificare. Genericul acestei întâlniri marcusiene din cadrul Congresului este grăitor. Modul de a fi al lui Solomon Marcus este, pentru generațiile viitoare, un model de a fi întru cunoaștere, exersând o existență culturală, intelectuală, pentru care perenitatea este o stare ce poate fi dobândită. Citindu-l și recitindu-l, ai sentimentul că te afli în miezul unui nesfârșit proces de germinație, care îți aduce prospețime intelectuală și o putere de a ieși de sub tutela trecerii cronologice a timpului, exersând într-o manieră cognitivă recuperarea timpului originar.

O incursiune în timp și în timpuri consolidează această paradigmă asumată de mileniul III,  ridicând-o deasupra temporalității istorice. Mai curând, complexitatea se situează într-o atemporalitate mitică, arhetipală, pe care timpul evenimențial și-a construit succesiunile, ca reflex al istoriei. Acesta a fost și motivul pentru care am propus ca temă de cercetare pentru această ediție a secțiunii Congresului, Solomon Marcus – contemporanul nostru, Universalitatea între cognitiv și utilitar, în paradigma complexității. Este un semn al actualității lui Marcus, o punere în grila valorilor perene a gândirii sale vizionare, deschise, cu ancore în toate domeniile cunoașterii și având o abordare complexă a universului cognitiv și social. Girul asupra valorii paradigmelor pe care ni le-a lăsat îl dă evoluția lumii contemporane și, în miezul ei, omul.

Am căutat să concentrez analiza în jurul verbului esențial din orice dicționar și din orice limbă, verbul a fi, unul primordial, având puterea miraculoasă de exprimare a devenirii, pe axa timpului, construind complexitatea ființei, a cărei rădăcină lexicală este. Din perspectivă darwiniană, ființa trebuie să fie o expresie a informației genetice primite și pe întregul parcurs al vieții, să fie deopotrivă formată și formabilă, adică să fie capabilă „a primi o formă”, cum spunea Solomon Marcus, într-o succesiune de activități dirijate, prin raportare la devenire. Iar forma primită trebuie să fie un rezultat al unui complex de factori socioculturali, în afara influenței cărora nu se poate vorbi despre ființare. Prin urmare, forma pe care o dobândește ființa de-a lungul existenței sale trebuie să fie un produs superior calitativ, integrabil și adaptabil social, pentru ca existența acesteia, în ipostază umană, să construiască un lanț ciclic, prin care trei adverbe asociate cu verbul a fi să se succeadă în spirală, la infinit: ieri – astăzi – mâine.

Una dintre paradigmele marcusiene vizează universitatea ca instituție de educație de nivel superior, care asigură deschiderea spre universalitate. Despre aceasta vorbește Solomon Marcus în relație cu universul cunoașterii, „de la cosmos la om”, fiind un loc de „transmitere mai departe a ștafetei cunoașterii umane”, dezvoltând componenta cognitivă a învățării. Tot în acest spațiu se formează specialiștii pentru toate domeniile cunoașterii și de calitatea pregătirii acestora depinde progresul omenirii, ritmul evoluției acesteia, nivelul de trai, capacitatea de a vedea în perspectivă. Aici Marcus consideră că este dimensiunea utilitară a universității, punând astfel în relație bunăstarea socială, calitatea vieții, între două puncte de reper: cognitivul și utilitarul. Tocmai pentru că aici, la Congresul apollonian suntem, alături de studenți, universitari, academicieni, oameni de știință care au marcat evoluția omenirii, am considerat că tema propusă în cadrul secțiunii dedicate lui Solomon Marcus trebuie să poarte amprenta grijii și preocupărilor Magistrului pentru calitatea academică a procesului de învățare din universități. Academicianul atrage atenția că între cognitiv și utilitar, universitatea a ales să facă uneori compromisuri care au tulburat acest echilibru care ar trebui să-i definească activitatea specifică. Se pare că acest compromis a dus la diminuarea funcției cognitive, favorizând-o pe cea utilitară, coborând astfel ștacheta și nepăstrând ritmul cunoașterii științifice în activitatea de formare a viitorilor specialiști. Această opțiune a generat un paradox care vizează discrepanța dintre nivelul studiilor și calitatea acestora, aducerea la zi a cunoașterii fiind pusă pe un plan secund. Miza a fost una cantitativă, încercând să ofere societății specialiști pe bandă rulantă, astfel încât satisfacerea cantitativă a necesarului de absolvenți de studii superioare nu a rezolvat și problema construirii unui univers cognitiv deschis, flexibil, capabil să aibă o viziune clară asupra evoluției omenirii. Incursiunea pe care Marcus o face în dezvoltarea funcționalității mediului universitar, ca instituție deopotrivă de cercetare și de învățământ superior, se bazează pe o retrospectivă în cei 60 de ani pe care el însuși i-a petrecut în lumea universitară. Cu această mărturisire își începe analiza: „Sunt 60 de ani de când îmi petrec viața în lumea universitară”. Totodată, la această experiență directă cu mediul academic, în instituțiile de învățământ preuniversitar, Marcus face o radiografie complexă a învățării, de la primul contact al copilului cu școala, până la obținerea calității de licențiat, de specialist în domeniul pe care l-a studiat. Călătoriile în țară și în străinătate, prin școli și universități, urmărirea în evoluție a studenților și doctoranzilor pe care i-a avut, i-au permis academicianului să supună sistemul de educație unei radiografii obiective, în integralitatea lui, apoi să vadă educația prin calitatea mediului social. Marcus consideră, pe drept cuvânt, că efectele învățării se văd în modul în care societatea se dezvoltă, în echilibrul și eficiența acesteia, în starea de bine pe care omul o resimte. În acest sens, se știe că educația din școala finlandeză este considerată ca fiind una performantă tocmai pentru că reflectarea acesteia în mediul social confirmă valoarea sistemului.

Noutatea pe care o aduce mileniul III în relația dintre cognitiv și utilitar este că aceste două componente s-au amestecat, determinând interacțiunea utilitarului cu factorul cognitiv. Într-un dialog cu Ștefan Augustin Doinaș, Marcus definește universalitatea ca matrice în care s-a consolidat benefic, din punct de vedere cognitiv, globalizarea. Iată ce spune matematicianul: „Eu aici găsesc o anumită universalitate. Globalizarea înseamnă și posibilitatea de a identifica un numitor comun în preocupări din cele mai diferite. De pildă, faptul că în domenii din cele mai diferite (artistice, științifice) autorii descoperă importanța aspectelor estetice. E o universalitate a esteticului în momentul de față”.  Extrem de important este opinia lui Marcus despre modul în care cunoașterea disciplinară trebuie să cedeze locul cunoașterii inter- și transdisciplinare, printr-o adecvare la specificul mileniului în care ne aflăm: „Ideea rămânerii cantonat pe viață în domeniul tău inițial poate avea consecințe foarte grave. Nu mai ești profesionist în felul acesta”.

În privința școlii românești, Marcus conchide: „Atunci când nu s-a respectat dialectica naturală a cognitivului și utilitarului, siluindu-se cognitivul să intre în patul procustian al unor planuri cincinale, rezultatul a fost invers celui așteptat”. Dacă aspectul utilitar al educației are un orizont de timp apropiat, aspectul cognitiv are efect asupra viitorului. Marcus spunea, cu deplin temei, că școala de astăzi trebuie să pregătească lumea de mâine, solicitând astfel vizionarism, temeinicie a deciziilor de politici educaționale, corelarea procesului de învățare cu piața viitoare a muncii.

În acest context, a fi presupune o existență socială, profesională, economică, culturală, având o bază transdisciplinară a cunoașterii, astfel încât să se poată face trecerea flexibilă spre noile provocări ocupaționale. În caz contrar, Solomon Marcus atenționează asupra unei inadecvări la toate tipurile de existență mai sus menționate, generând un proces de izolare în anacronic, de excludere stimulate și de autoexcludere din comunitate a ființei umane. În acest caz, despre ce conjugare a verbului primordial mai putem vorbi? Ce aspect acțional-pragmatic al lui a fi mai poate intra în ecuația ființării, ca denominativ de origine verbală pentru omul integrat?

Prin urmare, Marcus atrage atenția asupra schimbării de paradigmă pentru procesul de învățare, fiind, iată, în consens cu politicile actuale în educație, menite a genera un învățământ bazat pe formarea de competențe-cheie, pe baza valorificării competențelor specifice. În aceeași paradigmă despre universitate, academicianul formulează o interogație căreia încă nu i s-a găsit răspunsul într-o aplicare practică: organizare disciplinară sau transdisciplinară? La o analiză atentă a programelor de studii oferite de universități, se observă un decalaj din ce în ce mai mare între calificările superioare obținute și „natura tot mai transdisciplinară a cercetărilor, a vieții profesionale” . Definind transdisciplinaritatea, Marcus consideră că aceasta „este modalitatea fundamentală a globalizării în cultură (...) că vechile discipline nu mai pot continua decât întreținând un metabolism crescând, fără de care nu vor mai putea face față exigențelor societății globale”. Deși la nivelul școlilor și al universităților se fac schimburi culturale cu alte țări, vizite reciproce, prin programe dedicate privind mobilitățile, școala românească rămâne conservatoare, adecvându-se doar secvențial la noua configurație socioculturală.

Totodată, Solomon Marcus vede universitatea ca for de nivel maxim în educație, un produs al cooperării dintre predare și cercetare, astfel încât previzionările să poată fi bază de schimbare curriculară, astfel încât piața muncii să primească specialiști la zi, departe de anacronisme atât în gândire, cât și în acțiune.

O altă problemă pe care o studiază în paradigma dedicată învățământului superior este legată de sistemul privat și sistemul de stat, analizând situația din Europa Occidentală, cu universități particulare destul de rare, și din America, unde sunt foarte multe și au un renume bine cunoscut. Prin urmare, calitatea educației nu ține de sistemul de stat sau privat, ci de competența profesorilor, de seriozitatea studenților și, mai ales, de baza materială și de practică. Iată că, în paradigma dedicată universității, deschiderea către universalitate este una necesară, pentru ca domeniul educației să nu rămână unul steril și anacronic.

The Marcusian conjugation of the verb to be in the complexity paradigm

Keywords: destiny; to be; being; culturally; linguistically; matrixically; mother tongue

A man’s destiny is found in the correct conjugation of the primordial verb to be. The forms this verb takes in relation to the subject of its action define becoming. Solomon Marcus defines man by being, being, establishing, drawing attention to the importance of a life lived consciously, in the mother tongue. This is the space where man builds his identity. From Marcus to learne that to be does not only mean to exist biologically, but also culturally, linguistically, matrixically. The mother tongue is a space of the complex conjugation of the primary verb to be.