De la ouă până la mere

Pornim o suită de texte despre proveniența și înțelesul cuvintelor, despre utilizarea lor în conformitate cu regulile și despre devierile de la reguli, despre expresii celebre venite din alte limbi și culturi și încetățenite la noi, despre cuvintele care încă nu au fost acceptate de dicționare, dar sunt rostite și auzite la tot pasul. Mai pe scurt despre frumusețile și subtilitățile, despre banalitățile și enigmele, despre arsenalul lingvistic și paleta expresivă a limbii române. 

De fapt, de la A la Z este o expresie românească veche, care are și varianta cu trimitere la alfabetul elen – de la alfa la omega, acestea fiind, firește, prima și ultima litera din alfabetul compatrioților lui Homer și Socrate. Tălmăcirea în limbaj popular, lipsit de morgă cărturărească, este: „de la început până la sfârșit, de la un capăt la altul”.

Iar dacă insistăm să afișăm sus-numita morgă cărturărească, răscolim biblioteca și ne amintim în cazul în care am știut și aflăm în cazul contrar că în limba latină una dintre expresiile cele mai faimoase s-a lansat în uzul mondial dintr-una din satirele poetului Horaţiu: Ab ovo usque ad mala care se traduce ca „De la ou până la mere”. Dar cam ce ar avea ouăle şi merele cu începutul și sfârșitul? Relația e cât se poate de concretă, sub aspect istoric: în Roma antică prânzul începea cu ouăle şi se termina, la desert, cu merele.

Înainte de a fi folosită la figurat, expresia a avut în satira a treia a lui Horaţiu un rol pur descriptiv. Creionând cu verbul chipul poetului şi cântăreţului Tigelius, originar din Sardinia şi prieten al lui Cezar, poetul îi denunță un beteșug comportamental propriu tagmei cântăreţilor – în timpul chefurilor și agapelor, nu cântau atunci când erau rugați s-o facă, însă atunci când nu erau rugaţi, nu se mai opreau din cântec. La fel proceda și Tigelius – chiar dacă îl implora însuşi Cezar, nu cânta, dar când îl apuca dorul de cântec, cânta de la ouă până la mere. Adică, atâta timp cât dura prânzul, o ținea tot un cântec.

Horațiu a fost unul dintre cei mai importanți poeți romani și această expresie longevivă nu este unica din arsenalul său artistic: foarte multe versuri de-ale lui au devenit proverbe şi zicale internaţionale păstrate de-a lungul veacurilor, la care oratorii și scriitorii apelează chiar şi în zilele noastre. Una dintre ele este și scurta expresie Ab ovo. La prima vedere ar părea o versiune prescurtată a celei de mai sus, Ab ovo usque ad mala, dar nu este. Provine din faimoasa lucrare Arta poetică și se traduce simplu – „De la ou”. Dar nu de la oul cu care începe prânzul roman, ci de la oul primordial, adică „de la naștere”, „de la început”. În citatul originar poetul latin îl vorbește de bine pe Homer pentru că în nemuritoarea sa epopee Iliada a început istorisirea despre războiul troian de la episodul cu mânia lui Ahile și nu ab ovo, adică nu de la nașterea frumoasei Elena, care, după cum zice legenda, s-a născut din oul Ledei făcut de aceasta, transformată în lebădă după relaţia cu Zeus și care a servit drept motiv pentru celebrul război. Horațiu a preluat expresia din graiul oamenilor de rând, care, atunci când voiau să spună „să începem cu începutul”, sau cum zicem noi acum, „s-o luăm de la A”, foloseau expresia ab ovo. La noi mai circulă un echivalent popular al acestei expresii – a începe de la Adam și Eva.

Și în versul imediat următor din Ars poetica Horaţiu a mai plasat o expresie care a traversat veacurile, figurând prin diferite citate: el scrie despre același Homer că în aceeași Iliada îşi aruncă cititorul in medias res, adică „în mijlocul subiectului”. În diferite contexte expresia in medias res înseamnă „direct în subiect”, „în plină acțiune”. Spunem, de exemplu, că am sosit la o reuniune sau la o petrecere in medias res, adică fără introduceri, uverturi sau explicații preliminare.

Așa că în cele ce urmează vom începe in medias res să frunzărim dicționarul explicativ, precum și tot felul de alte dicționare, articole și cărți de-ale lingviștilor, literaților și jurnaliștilor și să detectăm sensuri, nuanțe, povești adiacente despre cuvintele pe care le rostim și le scriem, de la A la Z și de la ouă până la mere…

Într-un alt context, oul semnifică începutul primordial, dar această calitate îi e contestată de o întrebare vicleană. „Oul sau găina?” este o dilemă a cauzalității, exprimată de obicei anume prin această întrebare: „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”. Filozofii antici, prin această interogație, își puneau întrebări legate de apariția vieții și, în general, despre originile universului. Ulterior oamenii de știință au optat pentru oul primordial. Dar asta nu înseamnă că i s-a pus punct discuției. Pentru că, vorba epigramei: „Cine-a fost primul – oul sau moțata?/ Litigiul nu e din cele scurte./ Știința și-a rostit verdictul. Gata?/ Găina a făcut recurs la Curte”.

În cazul peregrinării noastre prin dicționare, la început au fost lecturile din diferite surse avizate, realizarea emisiunilor TV Povestea vorbei, DESC și Să vorbim despre vorbe și a rubricii De la A la Z în revista „Săptămâna” și fără prea mare succes pe Youtube. Sursele de documentare sunt foarte multe și variate, astfel încât această culegere de incursiuni lexicologice și lejer enciclopedice nu e decât o mega-compilație de cunoștințe generale despre care au scris și au vorbit mulți alții, autorul acesteia limitându-se la obiectivul de a le prezenta în mod repetat, dar îmbinând aspectul instructiv cu cel distractiv. 

Mai pe scurt, nu trageți în pianist – el cântă cum poate și încearcă să se deplaseze mai ușor cu pianul pe scări…

„A”, literă și cuvânt 

Dacă am zis că pornim de la A, de la A vom porni, care este, firește, prima literă a alfabetului și sunetul pe care îl reprezintă în scris acest semn grafic. Este în mod constant atașată la infinitivul verbelor – „a spune, a auzi, a ignora etc.”. În cazurile mai speciale arată cazul genitiv al unor cuvinte ce nu sunt întotdeauna flexibile – „visurile a trei copii”, „idealul a tot ce mişcă şi gândește”. 

Dincolo de aceste utilizări – care mai generale, care mai speciale – lingviștii evaluează că prepoziţia „a” are în limba româna modernă o arie de aplicare destul de limitată. Cândva, ea avea semnificații spaţiale, temporale şi modal-instrumentale – „merg a casă”, „a miezul zilei”, „pășesc a lene”, dar cu timpul s-au atașat de complementele pe care le determinau și au format cuvinte noi: „acasă”, „amiază”, „alene”. 

Au ajuns nemodificate până în prezent construcţiile în care prepoziția „a” exprimă o relație de asemănare sau de comparaţie – „seamănă a ceva, adie a ceva”. Bunăoară, în afirmația: „Anul acesta la Chișinău adia a primăvară încă din ianuarie”. De fapt, în această propoziție prepoziția „a” descrie mai degrabă o prevestire, un semn, un presentiment. Iată câteva mostre de semnificație similară: „se înnora a ploaie”; „câinii latră a pustiu”; „fluieră a pagubă”; „ceva nu-i a bine”.

Construcţiile lingvistice de acest fel sunt în majoritatea lor preluate din registrul popular, colocvial al limbii române. Dar autorii mai ingenioși și mai dăruiți cu har nu se limitează la simpla lor utilizare în forma încetățenită și edifică pe baza lor expresii la fel de plastice, ancorate în actualitate. De exemplu, „bate vântul a pagubă pe ogoarele patriei”, când e vorba de pregătirea cam șubredă de vreo campanie agricolă – de semănat, de recoltare etc. Sau în „teii miros a pagubă”, cu referință la tăierea arborelui cu flori aromate de pe străzile capitalei pentru a lărgi arterele de circulație rutieră care și cu tei, și fără ei, tot supraaglomerate rămân. Ca să nu mai vorbim de faptul că prin coridoarele puterii miroase mereu ba a remaniere guvernamentală, ba a alegeri anticipate, ba a noi coaliții majoritare…

Bineînțeles, noile expresii-parafraze sunt atractive prin faptul că sună parodic în raport cu expresiile originare, dar asta nu le privează de farmec și atractivitate. 

Merită să fie menționată în acest context ce glorifică poli-funcționalitatea unuia dintre cele mai scurte cuvinte ale limbii române și o altă construcţie utilizată frecvent în care apare „a”: în prepoziția compusă „de-a”, care la fel e legitimată în registrul popular și tot la fel este valorificată copios de jurnaliști. Și nu e vorba atât de sintagmele fixe, cât de folosirea în stil creator, prin parafrazare și calamburizare. Cele mai frecvente parafraze sunt axate pe denumirile jocurilor populare de copii – „de-a v-ați ascunselea”, „de-a baba oarba” etc. Am găsit în texte publicistice de dată relativ recentă referiri la „joaca de-a educația”, „jocul de-a păpușarul”, „de-a privatizarea”, „de-a anticipatele”, „de-a victimizarea”. Popularitatea procedeului este lesne explicabilă: cu eforturi minime este sugerată ideea de joc, de lipsă de seriozitate, se simulacru. În epoca noastră în care lucrurile grave și serioase devin spectacole ludice, show-uri pentru vulg, invocarea camuflată, dar sugestivă a jocurilor de copii devine un instrument eficient al ironiei și sarcasmului. Există, firește, și riscul ca expresiile inițial originale și frapante să se banalizeze, dar asta e de cele mai multe ori soarta tuturor invențiilor, nu doar a celor lingvistice… 

Este litera cu care începe alfabetul și de aceea s-ar putea să fie semnificativă. Unii afirmă că și literele cu care încep cuvintele au semnificații simbolice, bunăoară: „Nu degeaba cuvintele politician, prostituată, potlogar încep cu aceeași literă…” Este o afirmație demnă de atenție, întrucât a fost făcută de un politolog…

From eggs to apples

Keywords: etymology; Romanian language; expressions; neologisms; cultural adaptation

The article presents an exploration of the etymology, meanings, and evolution of words in the Romanian language, emphasizing the importance of words and expressions borrowed from other languages and how they integrate or adapt to the Romanian cultural context. The author provides concrete examples of words and expressions, explaining their origin and evolution, from ancient terms to contemporary neologisms and slang. Through their analysis, the article highlights the beauties and subtleties of the Romanian language, as well as how language reflects socio-cultural changes. Additionally, the discussion on the primordial egg and the “egg or chicken?” dilemma serves as a metaphor for the continuous process of language evolution and adaptation.