„Am învățat muzica populară ascultând Radio România”

Constantin Olteanu: Cum ați devenit, domnule Neamțu, conducătorul și dirijorul orchestrei „Folclor”? Când încercam să mă documentam, am dat peste o încercare a Dumneavoastră de a explica acest lucru, spunând: „Dacă nu veneam eu, altcineva venea și oricum ajungea să conducă orchestra”. De ce a fost nevoie să explicați această decizie?

Petre Neamțu: Nu țin minte bine ce am spus într-un interviu sau într-un text la care v-ați putea referi, dar se crease atunci o situație mai deosebită în jurul orchestrei, mai ales în interiorul ei. Înainte de toate, era în prag de a erupe conflictul dintre Dumitru Blajinu, dirijorul de atunci al orchestrei, și conducerea Comitetului de stat pentru radioteleviziune, care voia să scape de „Folclor”, dar mai ales de Dumitru Blajinu. S-a organizat un concurs pentru funcția de conducător al orchestrei, concurs la care am fost chemat și eu, după care am preluat funcția pe care o dețin până în prezent. Dar asta nu era singura problemă. Mai grav era că relațiile dintre angajații orchestrei puneau în pericol existența colectivului, situație în care despre orice se putea vorbi, dar nu despre artă, despre creație, despre muzică în general. Da, am avut și mai devreme o invitație să vin pe post de dirijor doi, dar nu i-am dat curs, deoarece eram angajat și în alte proiecte și nu mi-ar fi ajuns timp. Prima condiție care am cerut să fie respectată cu sfințenie a fost să se termine cu toate certurile și bârfele, pentru că eu nu voi încuraja asemenea lucruri și nu voi împărți orchestra în oameni buni și în oameni răi. I-am atenționat că vor fi concediați la un prim semnal de instigare la război, iar asta a adus pacea în colectiv și ne-a ajutat să ne vedem de munca noastră.

C.O.: Aceste relații bolnave „se auzeau” în cântecul de atunci al orchestrei „Folclor”?

P.N.: Nu se cânta profesionist și a fost nevoie de multă, multă muncă, pentru a se ajunge la ”Folclorul” de mai târziu.

C.O.: Dar asta a fost cu aproape patruzeci de ani în urmă, domnule Neamțu. Acum cel care reușește să cânte cu orchestra „Folclor” se poate considera drept un talent pe deplin certificat.

P.N.: Cred că vă referiți la concursul „Prezintă Orchestra Folclor”.

C.O.: Inclusiv la acest concurs.

P.N.: Da, e un concurs pe care îl organizăm de câteva ori pe an, pentru a scoate din anonimat multe dintre talentele pe care le avem, dar cărora nu le oferă nimeni scena. Era o mare nedreptate, dar, prin ceea ce facem noi, cred că o depășim. Mulți dintre cei care au participat la acest concurs au devenit interpreți cunoscuți atât în Republica Moldova, cât și în România. Organizăm acest concurs pentru că toată lumea vorbește despre oameni extrem de talentați, dar nimeni nu-i vede. Avem foarte mulți instrumentiști buni și foarte buni, avem voci extraordinare și avem oameni dedicați folclorului, care merită să fie scoși în fața lumii. Concursul le dă o șansă pe care nu știu dacă o mai pot avea altundeva.

C.O.: Ce înseamnă, domnule Neamțu, să ai în față o orchestră?

P.N.: E o responsabilitate foarte mare și contează nespus de mult ce vorbești, cum vorbești. Contează relația ta directă cu omul, dar și relația colectivă. Am început lucrul de la repertoriu și am îndemnat toți instrumentiștii să facă aranjamente pentru orchestra noastră. De aici și diversitatea de stiluri, de abordare, de implicare și de consacrare muzicii pe care o cântăm.

C.O.: Dar dincolo de instrumentele care se aud, dincolo de cântecele din repertoriu, dincolo de toate sunt niște oameni. Cu bucuriile lor, cu tristeți, cu regrete, cu nopți nedormite, cu despărțiri… Sunt diferiți ca destine și ei vin cu toții în fața Dumneavoastră, urmărindu-vă privirea, mâna, bagheta.

P.N.: Mai important e ca să se manifeste sentimentul acela de efort comun, că sunt împreună, că aplauzele pe care le aud sunt ale tuturor, că cel slab e ajutat de cel puternic, de cel mai bine pregătit.

C.O.: Cum ați ajuns să vă lipiți de muzică? Mie taică-meu îmi spunea să mă fac lemnar sau pădurar. Cine știe, poate era mai bine să-i urmez sfatul.

P.N.: Ceea ce știu bine e că nu se vorbea să devin muzicant. S-a întâmplat să ajungă în sat la noi un domn care aduna oameni, copii pentru o fanfară. Taică-meu lucra în colhoz, a fost chiar și președinte de colhoz. Domnul despre care vă vorbesc a mers la tata să cumpere nu se știe ce și s-a oferit să mă învețe pe mine să cânt la acordeon. Lui taică-meu i-a plăcut această idee și… Și am început să învăț acordeonul. Nu știam și nici nu aveam de unde să știu că acesta va fi drumul vieții mele și că nu mă voi abate de la el nici măcar pentru o clipă. De fapt, omul acela nu era acordeonist, iar ceea ce am luat de la el au fost niște cunoștințe generale, niște deprinderi elementare. Am mers mai apoi la colegiul „Ștefan Neaga”, am fost acceptat cu un termen de probă, dar am mers mai departe și am studiat acordeonul împreună cu toți ceilalți copii. Omul care m-a ajutat foarte mult a fost bunul meu profesor Dionisie Chiroșca.

C.O.: E vorba doar de efort, doar de perseverență?

P.N.: Da, a fost și efort, a fost dedicație, dar cred că am avut lipită de frunte și palma lui Dumnezeu.

C.O.: Ce înseamnă o orchestră de muzică populară la Radioteleviziune?

P.N.: Munca cea mare, munca cea al cărei preț este greu de stabilit acum consta în faptul că foarte multe înregistrări, ajunse mai apoi în Fondul de Aur, s-au făcut cu orchestra „Folclor”. Marea deosebire între noi și alte colective de muzică populară era că noi veneam permanent cu material nou. Era chiar și un plan de lucru – în fiecare trimestru trebuia să avem câte șaizeci de minute de înregistrări. O orchestră de la Filarmonică, bunăoară, își alege un program și îl cântă trei-patru ani, pe când noi eram departe de a ne bucura de luxul acesta. Trebuia să avem cântece noi, lucrări originale și asta ne obliga să fim în permanentă căutare, să mergem în expediții, să căutăm oameni și cântece.

C.O.: Acum cine face asemenea înregistrări?

P.N.: Acum lumea merge mai mult în studiouri private, că sunt mai dotate și sunt mai moderne, dar oricum, înregistrările care se fac sunt mult mai puține și diferă mult de ceea ce se făcea pe vremuri. Plecarea orchestrei „Folclor” de la Radioteleviziune a însemnat reducerea dramatică a volumului de muzică înregistrată, iar asta poate duce la sărăcirea fondurilor noastre de muzică populară.

C.O.: Domnule Neamțu, ar fi greșit să spunem că folclorul autentic, pur, adevărat nu este recepționat de oameni, de ascultător. Există o majoritate totuși care caută și acceptă muzica ieftină, țopăitul acela care nu prea are nimic cu folclorul. Ce trebuie să facă o orchestră ca să nu lase omul să lunece spre prost-gust, spre bătaia aceea din picior la tot zăngănitul, spre nunți la care se cântă despre paturi care scârțâie, spre o lume care nu e a noastră și în care nu ne putem regăsi?

P.N.: Această ușurință pe care o alegem de multe ori nu e doar a consumatorului, dar și a muzicanților. Se merge pe drumul cel scurt, pe veselie și pe bucuria dobândită fără efort.

O melodie, chiar dintre cele culese prin sate sau auzite pe nu știu unde, cere efort, cunoștințe, timp pentru a o limpezi, pentru a o orchestra. E grea munca aceasta, însă de multe ori lumea face ceea ce e mai ușor. De fapt, nu doar în muzică se procedează astfel. Mai grav e că izvoarele din care noi culegem frumoasele noastre cântece tind să dispară. Iată de ce atunci când dai peste o bătrână, peste un bătrân care își mai poate aminti din cântecele cântate cândva, trebuie înregistrat imediat. Tentația de a amâna, de a lăsa pe mâine echivalează cu pierderea definitivă, irecuperabilă. Cu părere de rău.

C.O.: Acolo, pe scenă, în fața Dumneavoastră ați avut de-a lungul timpului artiști mari. Cine sunt ei și ce ați învățat de la ei?

P.N.: Atunci când am venit, la „Folclor” era Ion Bas, Valentina Cojocaru, Veronica Mihai, Nina Ermurache, Nicolae Glib și alte nume notorii din muzica populară.

Ion Bass a fost un interpret inedit, cu un vast și variat repertoriu din melosul popular găgăuz, bulgar și românesc.

Avea un timbru unic, voce caldă și îi reușea cu succes să exprime toată gama cromatică a repertoriului său. Fiecare dintre acești cântăreți au fost și rămân a fi personalități care formează patrimoniul muzicii populare naționale.

Pentru unele cântece din repertoriul lor am reușit să fac aranjamente orchestrale, care azi formează Fondul de Aur al fonotecii Radio Moldova.

C.O.: Artiștii vin și artiștii pleacă. Nu doar de pe scenă. Lasă în urma lor niște goluri acoperite de multe ori cu tăcere și cu multe regrete. Cine sunt artiștii de care Vă amintiți în anumite situații?

P.N.: De fapt, îmi amintesc de fiecare în parte, mai ales în procesul de pregătire a programelor de concert. Ne străduim să punem în valoare patrimoniul muzical moștenit și să-l promovăm prin intermediul tinerilor interpreți.

C.O.: Timpurile pe care le trăim și care încă mai vin – cu telefonul lipit de ureche, cu plecări, cu despărțiri, cu multă singurătate – vor dăuna muzicii populare sau vom avea suficientă putere ca să o păstrăm?

P.N.: Cred că înainte de toate depinde de noi, cei care suntem exponenții cei mai direcți și mai fideli ai muzicii populare, dar mai ales de conducătorii orchestrelor. Avem nevoie de o implicare permanentă, de multe ori ne întâlnim și abordăm aceste probleme, iar un efort comun, un angajament comun va face să păstrăm și să transmitem generațiilor care vin folclorul așa cum ne-a fost dat el de acea putere divină.

C.O.: Dar totuși există riscul acela că am putea scoate mireasa din casă cu un fel de „scârța-scârța”.

P.N.: Da, există un asemenea risc, dar, repet: depinde de noi, oamenii muzicii, și de moștenirea pe care o lăsăm copiilor și nepoților noștri.

C.O.: În viața omului există o perioadă de timp când modelele i le aleg părinții, apoi – profesorii, iar mai târziu suntem lăsați fiecare să ne alegem modelele pe care le vom urma. Dumneavoastră pe cine l-ați avut drept model?

P.N.: Atunci când am început să învăț muzică, aici, la Chișinău, în anul 1964, ascultam muzică populară la radio, chiar dacă se dădea destul de rar. Acolo și atunci am auzit de Marcel Budală, de alți mulți interpreți din România. Și nu era vorba doar de instrumentiști, dar și de mulți, mulți cântăreți care ne-au învățat ce înseamnă muzica populară. Profesorul meu, Dionis Chiroșca, nu m-a învățat să cânt muzică populară. El m-a învățat să cânt la acordeon muză academică și mi-a dat tot ce trebuie să știe un acordeonist. Însă restul, tot ce înseamnă folclor, am învățat de la Radio România. Și asta nu e doar școala mea. Aproape toți muzicanții, interpreții au ținut urechea lipită de radio – și eu, și Neniță, și Bodulică și alți colegi de-ai mei cu care am învățat și care, cu părere de rău, ne-au părăsit. În prezent eu predau la Academie disciplina aranjamentul folcloric și vreau să le dau studenților tot ce știu și tot ce, luat împreună, ar însemna muzică populară autentică.

C.O.: Ce-i face astăzi pe copii să aleagă muzica? Acum, când există atâtea și atâtea provocări, când nu e deloc simplu să faci o asemenea alegere?

P.N.: În primul rând, aș remarca rolul părinților, care observă aptitudinile muzicale ale copiilor, apoi urmează profesorii, instituțiile cu profil muzical, care depun eforturi enorme în educația și pregătirea muzicală a copiilor.

Abia după mulți ani de muncă asiduă apar rezultatele așteptate, dar și dorința copiilor de a se afirma atât în școală, cât și la concursurile naționale și internaționale.

Desigur, nu toți rezistă, făcând o atare alegere. Acești copii nu au vacanțe, sărbători, sunt într-o permanentă exersare. Imaginați-vă că în vacanța mare nu ar exersa zilnic. La 1 septembrie ar trebui să înceapă de la zero. Eu am o atitudine deosebită față de copiii și tineretul talentat, îi invit în diferite spectacole, astfel îi familiarizez cu deprinderile scenice.

C.O.: Dar deschiderea pe care o trăim acum, deschiderea către România, ce a însemnat ea pentru muzica de dincoace? E adevărat că ea adaugă niște obligațiuni, adaugă responsabilitate, oportunități?

P.N.: Pentru muzică a însemnat foarte mult. În România există scene mai mari, mai multe, există concursuri, există o competiție care cere de la noi mai multă pregătire.

Adică există și o raportare constantă la ceea ce se face acolo, la ce se cântă, la cum se cântă în România. Mai ales că în România fiecare zonă are specificul ce se respectă cu strictețe – stilul de interpretare, costumul etc.

C.O.: Ce făceați în ziua în care s-a aprins Filarmonica?

P.N.: Doamne ferește. Pentru mine a fost și rămâne o lovitură pe care o resimt constant, o dramă care nu mă lasă. Erau multe întrebări atunci, în momentele acelea, dar nu aveam niciun răspuns. S-a produs o minune că nu au ars instrumentele, nu au ars notele. Noi aveam note din 1968, de când s-a format orchestra.

C.O.: N-au ars notele, n-au ars instrumentele, dar ceva acolo a ars.

P.N.: Ei, ce să vă spun?! E o tragedie pe care au trăit-o și o trăiesc mulți, foarte mulți, inclusiv dintre cei care nu neapărat cântă.

C.O.: Știți că unul dintre paznici, Grigore, dacă nu greșesc, a plantat lalele în locul în care a fost sala mare? Și înfloresc în fiecare primăvară. Și un pui de salcâm e acolo. Cu flori albe și el. Ca un buchet dat de nu se știe cine cântecului de acolo. Aici, în sala provizorie, cum Vă simțiți?

P.N.: Bine. N-am ce spune. Mulțumesc pentru gestul care s-a făcut de a ne aduna într-o sală, sub un acoperiș.

C.O.: Dar, acest telefon la care imprim acum dialogul nostru are capacitatea de a identifica locația. Știți ce scrie pe ecranul lui acum? Scrie „Reședința de Stat”. Ar fi scris „Filarmonica Națională”, dacă…

P.N.: La modul ideal ar fi identificat locația „Filarmonica Națională”, dar... cu regret, au trecut 4 ani și vedem cu tristețe aceleași ruine... Când va începe construcția este greu de supus. Ne-am dori să susținem inaugurarea noii Filarmonici Naționale cu un spectacol de mare rezonanță cu Orchestra „Folclor” în actuala componență.

C.O.: Așa să fie! Vă mulțumesc pentru interviu.

Constantin OLTEANU in dialogue with Petre NEAMȚU

“I learned popular music by listening to the Radio Romania”

Keywords: folk music; Radio Romania; conductor; “ Folclor “ orchestra; cultural identity; tradition

The article presents an in-depth interview with Petre Neamțu, the renowned conductor of the “ Folclor “ orchestra, against the backdrop of a detailed analysis of the evolution of Romanian folk music and the turmoil that has marked the history of the orchestra. Neamțu recalls his musical beginnings, influenced by listening to Radio Romania, and the stages that led him to the leadership of the orchestra. The discussion also reflects the challenges and rewards of being a conductor, highlighting the importance of preserving and promoting authenticity in folk music. Through his experiences, Neamțu emphasizes the crucial role that folk music plays in maintaining cultural identity and the need for a collective effort to pass it on to future generations.