De multe ori copilăria interioară ne salvează de la provocări foarte greu de înfruntat

Constantin OLTEANU: Ca să știi, Nicolae: nu sunt foarte pregătit în materie de pictură, nu pot citi chiar orice lucrare, iar în unele rame încă mai caut copaci și oameni, deși văd doar apropieri de culori și sunt lucruri pe care nu le înțeleg. Dar eu vin să întreb, nu să răspund. Aud că există riscul să fie scoasă iarba din poezie. În pictură ea va rămâne?

Nicolae GUȚU: Legătura strânsă cu natura vie, reală, nu cred că poate fi întreruptă vreodată. Performanțele științei de a pătrunde în structura materiei și progresul tehnic s-ar părea că l-au situat pe om în postura de semizeu. Mircea Eliade spunea că omul tehnocrat a renunțat la miturile naturii în care fiecare pajiște, lac, munte, aveau spiritele lor și vietățile lor, ființe cu care conviețuiau și le străjuiau, le ocroteau. Aceste vietăți erau într-o formă, să zicem, nevăzută sau manifestată într-un chip semnificativ al codului receptiv pentru lumea de atunci. Din păcate, acel cod sensibil de a recepta, de a comunica, de a pătrunde lumea e pierdut în mare măsură pentru civilizația consumeristă de azi. În antichitate toată natura era populată nu numai cu animale, dar și cu lumi care se intercalau prin existența lor paralelă. O să dau un exemplu concret. În 1985 am stat vara în satul meu, la Ulmu, și am colindat împrejurimile cu șevaletul în spate, pe dealuri, în lanuri nesfârșite de vii și sub pădurile noastre bogate, pictând neclintit în picioare câte patru ore la un singur peisaj la plein air, dar puteam uneori să lucrez și câte două studii într-o singură zi, într-o liniște de nedescris în care se auzeau doar zumzetul insectelor și ciripitul păsărilor. Împrejur nici țipenie de om. Pe la sfârșitul lunii august mi-am pregătit bagajele ca să plec spre Moscova cu vreo 30 de cartoane realizate din natură. Și în acea noapte am avut parte de un vis din acele care se numesc ,,vedenii”. Se făcea că pictam un studiu în preajma pădurii. Iar din spate mă înconjurase un pâlc de gnomi care se jucau între ei, se veseleau în jurul meu fără ca eu să-i observ. Dar la un moment dat mi-am dat seama de prezența exotică a acestora și, întorcându-mă, l-am întrebat pe unul dintre gnomii care îmi atrăsese atenția, să-mi spună de ce se bulucesc aici. Și el mi-a vorbit, dar nu-mi dau seama în ce limbă, că eu îl înțelegeam atât de firesc încât nici nu mi-am pus problema. Mi-a răspuns că, de fapt, toată perioada de vară a plein air-ului meu s-au aflat în preajma mea, urmărindu-mă peste tot unde stăteam să lucrez, iar compania mea le-a făcut o deosebită plăcere, simțind dragostea mea față de aceste locuri pitorești și pasiunea cu care mă străduiam să redau frumusețea primordială a acestui meleag din care ei fac parte integră. Apoi mi-a spus să-l urmez, că vrea sa-mi arate așezarea lor din miezul codrului. Ne-am adâncit în pădure și într-adevăr, ca în basm, am văzut niște colibe din lut în formă de stoguri de fân, nu prea mari. Când am intrat înăuntru, m-a surprins faptul că dintr-odată aceasta s-a făcut destul de încăpătoare, chiar largă, găzduind tot necesarul pentru trai. Pe pereți atârnau niște obiecte artizanale neobișnuite, însă m-a atras în mod deosebit un raft de cărți. Avea o bibliotecă cu cărți enorme și vechi de la care nu-mi puteam lua ochii și am întins mâna să le pipăi, să le văd îndeaproape, atât de tare mă fermecaseră. Dar noul meu prieten mi-a zis foarte blând: „Și tu vei putea să ai asemenea cărți. Se vor împlini toate la vremea lor”.

Ca să revin la firul de iarbă, îl voi aminti pe Wolt Witman cu cartea lui de poeme care se numește Frunze de iarbă (Leaves of Grass), și nu întâmplător. În tinerețe am fost inspirat mult de acest poet. Pentru el, noi, oamenii, suntem fire de iarbă. Așadar, fii liniștit, omul, rătăcind de la ceea ce este el, făcând roata împrejur, întotdeauna se va întoarce la sine, doar mai matur decât era înainte. În ce privește culorile abstracte din tablourile artiștilor contemporani, ele pot fi contemplate fără a căuta să însemne ceva neapărat. E vorba de frumosul în sine, de ritm, armonie, vibrație compozițională și combinații reușite de culori. Spectrul de lumină este și el o manifestare a naturii care dezvăluie o asemenea paletă de culori, pe care numai un talent veritabil le poate reproduce sau improviza prin iscusința și intuiția lui artistică.

C.O.: Copilăria unui pictor rămâne în caietul lui de desen sau își cere loc în tot ce face el pe parcursul vieții sale?

N.G.: De fapt, toată viața realizăm visele copilăriei. Desigur nu toți și nu întotdeauna. În cazul meu, pot să spun că mi-am urmat visul legat de pictură, de artă, până în prezent. Naivitatea și nevinovăția de copil e ceva intim, stă în miezul sufletului care nu e nici tânăr, nici bătrân, este eul meu care e întotdeauna, la orice vârstă și care îndeamnă a fi detașat față de metamorfozele pe care le suportă omul de-a lungul vieții. Dar totuși există o linie roșie peste care nu trebuie să treci, ca starea copilăriei dintru-nceputuri să rămână oarecum intactă, chiar și în cele mai grele și insuportabile umilințe și încercări ale destinului. De multe ori, copilăria noastră interioară ne salvează de la tentații puternice și provocări foarte greu de înfruntat. De aceea Iisus zice: ,,Lăsați copiii să vină la mine”. De fapt, se adresează fiecărui om care își simte eul său tot așa cum îl simțea atunci când a deschis pentru prima dată ochii spre lume.

C.O.: Am văzut pe poarta unei școli pentru copii slab văzători niște flori mărunte, vopsite roz. E limpede că ei nu le pot vedea. Cine a avut nevoie de ele – cel care a vopsit? În pictură se poate întâmpla așa ceva?

N.G.: Dacă ne gândim că lumea noastră există numai în dimensiunile pe care le cunoaștem noi, atunci nu vom găsi răspuns la această întrebare. Dar dacă o vom poziționa încadrată într-un ansamblu multidimensional, atunci am putea spune că pe acești copii nevinovați i-a vizitat un înger cu un buchet, să zicem, cam cum ni-l prezintă icoanele pe Arhanghelul Gavriil. Sau alte posibile ființe de care nici nu bănuim, când vin să ne aducă voie bună pe suflet, ființe benefice de care e plin universul pe care a avut grijă Creatorul să-l făurească. Cred că și aceste floricele de pe poartă ne apar doar ca o amprentă a vizitei lor îngerești inopinate, pentru a umple cu speranță golurile trăirii din ceață și întunericul singurătății celor slab văzători. În acest caz, floricelele vin să echilibreze nu numai golul monocrom de pe poartă, dar și din întreg spațiul școlii acesteia. Cineva marchează uși cu crucea, altcineva cu floricele. În orice caz, e un semn bun. Cum se observă asemenea lucruri în creație? Apelez de asemenea la imaginea unei icoane consacrată inspirației iconarului a cărui mână, care stăpânește pensula, e condusă de mâna îngerului.

Îmi amintesc o poveste despre un pictor care picta icoana Maicii Domnului, pe imaginea căreia, atunci când se ducea sa se odihnească, apărea dintr-o data o a treia mână. A șters-o o dată, a șters-o a doua oară, iar după a treia apariție a hotărât să o lase întruchipată, înțelegând că se întâmplă un miracol. Această icoană faimoasă a rămas cu numele de Maica Domnului cu Trei Mâini sau, în greacă, Tricherousa, și se poate vedea expusă pentru închinare și prin bisericile noastre.

În pictura laică, pe care o practică artiștii plastici, e puțin diferit, dar se pot întâmpla imagini spontane, căci se lucrează intuitiv și uneori nici nu-ți dai seama când îți apare, așa, ca din senin, câte-o minune la care nici nu te aștepți, nici prin gând nu ți-a trecut.

C.O.: Întrebarea „De ce ai ales Moscova?” suna într-un anumit fel atunci și sună altfel acum. Răspunsul e același întotdeauna? De ce ai ales Moscova?

N.G.: Pe timpul tinereții mele toți care doreau să-și continue studiile în domeniul artei plastice, din cauza că nu aveam în Chișinău facultate de pictură, erau nevoiți să meargă în alte orașe ale Uniunii Sovietice: Odesa, Kiev, Leningrad, Moscova sau în Republicile Baltice. Nu exista nicio posibilitate să pleci înafara granițelor. Dacă pe atunci aș fi avut șansele pe care le au astăzi tinerii, de a pleca oriunde pe acest glob pământesc, eu aș fi mers la Paris mai întâi, apoi în New York, care erau și pe atunci centre mondiale ale artelor. Problema e că în paralel cu pictura pe mine mă preocupa și filosofia. De fapt, eram în căutare de adevăr în sensul transcendental al acestui cuvânt. Dar nu se știe dacă atmosfera din Occident mi-ar fi favorizat necesitățile spirituale acute. La Moscova eu am crezut în Dumnezeu. Căutările mele legate de adevăr m-au adus la credință. Poate anume datorită acelei societăți închistate și opresive, în mine s-au întărit tendința și voința de a evada în spirit. Eu am ales Moscova ca să-mi continui studiile și pentru atmosfera protestatară din artă, care s-a cristalizat acolo în timpul stagiului meu militar în orașul azer Baku. Colegul meu de bancă și prieten din colegiu, Andrei Mudrea, care făcea serviciul militar în Voroșilovograd (astăzi Lugansk), mi-a trimis ziarul ,,Moscova de seară” („Вечерняя Москва”) unde, într-un articol defăimător, autorul analiza o expoziție de artă neoficială avangardistă care avusese loc la EREN, în Pavilionul Apiculturii și care a fost închisă după trei zile, deoarece stârnise mare agitație și foarte multă lume se îmbulzea să o viziteze. În acea perioadă, de după colegiu, eram foarte inspirat de curentele revoluționare în artă, cum au fost ,,peredvijnicii” în Rusia, impresioniștii în Franța și alții. Atunci am și luat decizia definitivă încotro să merg după demobilizare. Așa am ajuns la Moscova. M-am încadrat în cercul acestor artiști protestatari și am expus timp de 17 ani acolo, la Centrul expozițional nonconformist de pe Malaya Gruzinskaya 28, în subsolul blocului unde a locuit și a murit renumitul bard Vladimir Vîsoțki. Acest Centru s-a dovedit a fi unic de felul lui la vremea aceea în URSS.

Între timp luase avânt perestroika, iar stimulul și sensul pentru care venisem și am rămas la Moscova se cam epuizaseră. M-am simțit suspendat.

În 1990, de Paști, am vizitat pentru prima oară România, unde soția mea se afla la cursuri de un an de zile la Universitatea din București. Ea fiind din același sat cu mine, aveam aceeași pasiune pentru limba română. Apoi am mai venit o data în toamna aceluiași an în România, pentru o lună de zile, după care ne-am întors împreună la Moscova. Peste vreo doi ani ambasada americană mi-a dat viză pentru a pleca în SUA, dar noi am ales să venim din nou la București, unde în timp de două săptămâni ne-am repatriat și am primit pașaport românesc și buletin de București. Fetița noastră avea deja șapte ani și ne doream mult să înceapă școala în limba română la București. De fapt, pe noi ne-a adus la București dorul de limba română. Atât de mult ne doream să trăim în mediul limbii noastre, încât nu ne-a mai reținut nici anturajul imens și consistent al artei plastice din Moscova. Dar asta nu înseamnă că am rupt comunicarea cu cercul de oameni de acolo. Din 1990 eu sunt membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Rusia, înființată la Malaya Gruzinskaya 28, diferită de cea de pe timpul sovietic. Pe lângă aceasta, acum la Moscova mai există trei uniuni de creație: Uniunea veche, care era oficială, Uniunea Pictorilor din Moscova și cea Internațională, a Statelor așa-zise Independente. În toată această perioadă am continuat să colaborez cu Uniunea Pictorilor din Moscova și am participat la diverse expoziții de acolo și după stabilirea mea la București.

C.O.: La Chișinău ai expus cam puțin. De ce?

N.G.: La Chișinău am participat, ce-i drept sporadic, la expoziții ale Uniunii Artiștilor Plastici începând din 1990, de mai multe ori la Saloanele Moldovei Chișinău-Bacău, sau la Bienala Internațională de Pictură organizată de către maestrul Tudor Zbârnea. Au mai fost și altele, de toamnă, de primăvară. Poate că nu s-a întâmplat să observi sau să-ți atragă atenția lucrările mele printre atâtea tablouri minunate ale atâtor pictori foarte buni la Chișinău. E drept că nu am avut încă o expoziție personală de amploare în Republica Moldova. Nu e ușor să trimiți o lucrare sau două, de departe, darămite 50-60 de pânze. Transport, vamă, drumul, e un efort pe care nu-l faci oricum și oricând. Sper totuși în timpul apropiat să întreprind această activitate absolut necesară pentru o expoziție personală, acasă. Dar nu depinde numai de dorința mea de a o face. Depinde și de posibilitățile celor ce dispun de spațiul necesar unui atare eveniment cultural.

C.O.: Am văzut mai mult reproduceri și mai puțin lucrări în original, dar oricum, se aude mereu o lumânare arzând pe aproape și cauți mereu cerul. Sau greșesc?

N.G.: Am publicat lucrări de-ale mele însoțite de texte scrise de mine sau/și de alți autori pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, în diferite reviste atât la Chișinău, cât și la București. Aveam plăcere, dar și necesitate, să afle lumea de acasă ce fac și cu ce mă ocup eu pe unde mă aflam, mai ales la începuturile activității creatoare, perioadă când artistul vrea să se afirme. Dar la o vârstă a maturității, în timp ce lucrurile se mai așază, conta nu ce știe sau nu știe lumea despre mine, conta, pentru mine însumi, ce lucrez și ce realizez din ceea ce mi-am propus. Conta procesul în sine, bucuria întruchipării pe pânză a ceea ce se coagula în închipuirea mea ca idee. În sensul acesta se poate spune că flacăra emițătoare de imagini artistice arde permanent și pasiunea de a reda mereu mesajul care se naște în sufletul pictorului pâlpâie neîntrerupt, indiferent dacă se vede sau nu se vede din exterior. Unii ar spune că asta însemnă arta pentru artă. Dar un prieten al meu, pictor evreu, cu mult mai în vârstă decât mine, Pavel Rozenberg, îmi zicea la Moscova: „Kolea, lucrează pentru Dumnezeu”.

C.O.: Un artist plastic are suficient potențial să aducă lumea în fața lui și să nu se lase dominat de singurătate. Mai mult decât atât: el poate trăi timpuri pe care restul lumii încă nu le-a trăit. Cât e de greu să vezi lucruri pe care mulți nu le văd?

N.G.: Un artist plastic are nevoie de așa-numita autoizolare. Ca să aduci opere în fața publicului, ai nevoie de timp intim pentru meditații, concepte, realizări concrete. Dar ai nevoie și de comunicare cu prietenii, familia, publicul. Exupéry scrie în Citadela că omul lucrează pământul în decursul unui an de zile ca să strângă apoi roada și cu această roadă sa împodobească masa de sărbătoare, dar bucuria sărbătorii, ca împlinire, ține poate o singură zi, pentru care omul se sacrifică anul împrejur.

Tot așa e și destinul pictorului, împlinirea căruia are loc în ziua vernisajului expunerii muncii lui după o perioadă lungă de solitudine în spațiul atelierului. Sigur nimeni nu-și dă seama cât de mult se lărgește acest spațiu în care artistul contemplă, cercetează, descheie universul în lung și în lat captând imagini, săpând adânc să desferece un cleștar de unde s-ar adăpa singur și ar putea să sature mai multă lume însetată de frumos și divin. E posibil ca artistul să înțeleagă sau să vadă mai mult decât un om obișnuit datorită sensibilității lui receptive și a intuiției ascuțite. Se poate citi lumea înconjurătoare nu numai din cărți, de asemenea și viitorul, dar toate acestea necesită o bază solidă și o formare spirituală specială pe care ne-o oferă cunoașterea întru devenire. Iar la temelia cunoașterii stă totuși cartea, studiul permanent și experiența vieții. Eu cred că cel mai important este să înțelegi sensul, rostul omului pe pământ și apoi lumea capătă valoarea ei firească. Multe taine atunci se deschid, se descoperă tot în mod firesc.

C.O.: De ce pictorul simte nevoia autoportretului?

N.G.: Într-un articol, Teama de desăvârșire, Nicolae Dabija scria: ,,Nicolae Guțu, indiferent de ce pictează: ape, turle, arbori, strămoși, strănepoți, nenăscuți încă etc. – își face autoportrete. Deși chipul lui nu se vede, el este prezent, am impresia, în majoritatea pânzelor sale”.

De fapt, în viața mea, de când lucrez, mi-am pictat vreo cinci autoportrete. Unul la 18 ani, altul în timpul stagiului militar și altul după; apoi în timpul activițății mele la Moscova încă vreo două. La București, în timp de 30 de ani, am pictat doar unul, acum doi ani, pe care l-am numit Cioplitorul de heruvimi, transfigurat într-un personaj mistic. În general, pictorul este pentru sine cel mai apropiat personaj, oricând la îndemână pentru dorința de a picta un portret. Nu se exclude nici sentimentul narcisiac cu care sigur este dotat un artist plastic. Cândva citisem în jurnalul lui Lev Tolstoi îndemnul: ,,Mai întâi să te iubești pe tine însuți, ca să poți oferi dragoste altor oameni”. Acum, eu nu afirm că e drept sau nu e drept ceea ce spunea Lev Nicolaevici, dar nimeni nu poate contesta faptul că egoul nostru își pune amprenta în toată activitatea, inclusiv în relațiile noastre. Din istoria artelor cunoaștem că unul din cei care și-au pictat cele mai multe autoportrete a fost Rembrandt, apoi Van Gogh, dar și Frida Kahlo, o pictoriță mai aproape de contemporaneitatea noastră, și încă mulți alții. Eu sper să mai realizez câteva autoportrete pe care deja le port în imaginația mea.

C.O.: Care sunt diferențele dintre Nicolae Guțu cel de la Moscova și Nicolae Guțu cel e la București?

N.G.: La Moscova aveam o stare de asimilare, o stare de studiu permanent. Puteam să petrec mult timp în muzeele de artă, unde erau expuse capodopere ale pictorilor cvasicunoscuți din secole trecute, expoziții contemporane care se perindau la nesfârșit. Vernisau și pictori moderni din străinătate. A fost expusă de vreo două ori Mona Lisa lui Leonardo la Muzeul de Artă Occidentală. Frecventam acest muzeu pentru exponate ale pictorilor vechi olandezi, francezi și pentru tablourile impresioniștilor, reprezentanți dintre cei mai de seamă ai cubismului și altor curente europene. De asemenea, pot să spun că în anii tinereții m-am școlit vizitând mereu și Galeria de Stat Tretiakov, cunoscută prin colecția imensă de tablouri geniale ale celor mai mari pictori ruși din toate vremurile.

Odată cu mutarea la București eram curios sa văd totul pe nou, însă cel mai mult timp îl petreceam în atelier, asupra propriilor lucrări. Sigur nu mai era acea imensitate ca în Moscova, dar mi se schimbase și starea. N-am încetat să studiez în continuare, căci omul de creație învață toată viața. Deși am sesizat totuși trecerea de la așa-zisa ,,stare de asimilare” la puterea de a oferi, de a da din ceea ce am acumulat. În schimb, ne scăldam în oceanul limbii materne propice pentru inspirația mea poetică, care la Moscova mă copleșea în paralel cu pictura, dar nu avea ieșire în larg. Pe când la București tot românul e poet. Toate sărbătorile reprezintă un total recital național. O fericire, nu alta.

Înainte cu ceva timp de a veni în România, fiind la Moscova, la un moment dat ne-am simțit ca în vid, străini locului, dispoziția familiei mele era pe picior de plecare. Important era încotro și cum vom ieși din acel spațiu deja depășit. Și în acea perioadă plină de îndoieli am avut un vis revelatoriu. Mi s-a arătat interiorul unei biserici rusești într-un întuneric opac, unde stătusem la slujba Liturghiei. Și mă uitam împrejur în căutarea unei anumite icoane, ca să mă închin, dar nu o găseam în biserică. M-am apropiat ba de una, ba de alta, dar îmi dădeam seama că nu e cea de care am eu nevoie, mai erau și foarte întunecate de funinginea vremii. Tot întrebând din unul în altul, cineva mi-a arătat să ies prin ușa opusă de lângă altar și să merg în curte. Am ieșit și am mers pe un trotuar spre o capelă, și am văzut de departe cum sclipea ceva pe peretele acelei bisericuțe mici. M-am apropiat și am văzut pe perete o icoană mare în mozaic sclipitor cu reprezentarea pildei din Evanghelie a Fiului Risipitor care se întorsese acasă și stătea în genunchi, sărutând mâna tatălui său. Era icoana pe care o căutam eu. M-am întins și am sărutat-o. Când m-am întors, eram înconjurat de colegii mei de la Malaya Gruzinskaya, care se uitau la mine foarte mirați că eu am căutat și m-am închinat la această icoană. Adevărul este că pe tema pildelor nu există asemenea icoane în creștinism. Era însă un mesaj prevestitor pentru mine, că urmează să iau direcția întoarcerii acasă, asemeni fiului risipitor din Evanghelie. Și deoarece toată Republica Moldova trebuie să săvârșească acest act al pildei „întoarcerii acasă”, noi cu familia am decis să mergem direct spre România și să ne repatriem.

C.O.: Eu nu voi putea păstra în minte o altă pădure decât pădurea copilăriei. Și dealurile, și apele, și... Cele de la Ulmu cedează vreodată?

N.G.: Eu am mărturisit deja cât de mult sunt legat de baștină, adică de Ulmu și de pitorescul dealurilor împădurite, de lacurile de acolo, unde în copilărie mă bălăceam cu prietenii sau mergeam la pescuit, obișnuit de foarte mic copil. Acolo sunt rădăcinile mele din moși-strămoși, din neamul meu de gospodari de frunte ai satului, de ambele părți ale părinților, de până la deportarea lor din 1941, apoi din 1949 în Siberia, unde m-am născut și eu. Tatăl meu a avut voință și tărie de caracter și a ținut să se întoarcă în Ulmu cu orice preț, în ciuda interdicției de a nu permite revenirea celor eliberați din Siberia, la locul lor de baștină. Și totuși, foarte greu, dar el a reușit. Ideea lui era ca neamul nostru sa aibă continuitate în satul natal, ca vița familiei noastre, în Ulmu, să nu se întrerupă. La noi, mai mult timp, mai bine zis toată copilăria mea și adolescența, s-au păstrat pe toate dealurile Ulmului livezile vechi ale moșiilor răzeșești. Colhozul strângea roada de pe pământurile, viile care cândva aparținuseră gospodarilor deportați. Tatăl meu adeseori îmi arăta locurile pe unde avuseseră ei pământ și unde creșteau porumb, floarea-soarelui, unde-și coseau lanul de grâu, îmi povestea unde era bucata noastră de pădure, unde aveam imaș, cum se rânduiau cu fratele lui noaptea la păzit livada mare de cireși și care rodea în continuare în timpul copilăriei mele, iar eu mă furișam acolo cu amicii să le gustăm, conștienți de pericolul de a fi prinși și goniți, de data asta de către paznicii colhozului, cu pușca. Peste tot am rădăcini la Ulmu. Acolo e istoria rudelor și a neamului meu, de veacuri. Cu toate astea, pe la 19 ani, am venit odată acasă și am rămas uluit, m-am îngrozit, surprins de priveliștea din afara satului. Toate drumurile trasate adânc în pământ de-a lungul vremii, toate dealurile pline de vii bătrânești, nuci uriași și cu o mulțime de tot felul de pomi roditori și livezi, râpi cu salcâmi și izvoare ascunse în umbră de arșița de vară pe unde se adăpau oamenii și animalele, care alcătuiau acel pitoresc fermecător natural format de secole, au fost rase și nivelate cu grederul. În fața mea se întindea o stepă în valuri. Ceva înspăimântător și de neînchipuit pentru un tânăr artist să vadă aceste peisaje, atât de frumoase altădată, dintr-odată, ca și rase cu briciul. Eram profund dezamăgit și într-un fel disperat, de parcă-mi ștersese cineva copilăria și ceea ce am fost; pentru refacerea, renașterea naturii trebuia de așteptat încă ani și ani, dar care nu se va mai repeta așa cum o țin eu minte. Parcă s-a rupt legătura cu lumea dinainte, cea dintotdeauna.

Sigur, în timp rănile s-au cicatrizat. Natura de pe moșiile satului și-a mai revenit și din nou este atractivă pentru mine. În general, și în Moldova noastră, și în Moldova românească natura e ceva de Rai. Eu mă bucur tare când mă gândesc la acest Rai pe care ni l-a dăruit Dumnezeu încă de aici, de pe pământ.

C.O.: Cine sunt cei de la Chișinău pe care îi poți telefona la ora trei noaptea?

N.G.: Prietenul și colegul meu de bancă din Colegiul de Arte Plastice pe care îl vizitam în primul rând ori de câte ori veneam la Chișinău, a fost pictorul Andrei Mudrea. Altul, la fel de bun prieten și naș de cununie și de botez al copiilor mei a fost poetul Nicolae Dabija. Aș putea să o numesc și pe Leonida Lari printre cei cu care am avut relații apropiate prietenești la Chișinău. În tinerețe într-adevăr ne vedeam neapărat când reveneam de la Moscova. Ulterior întâlnirile noastre au avut loc în București, unde se stabilise și ea.

Acum mă bucur sa mă întâlnesc și să ne vedem, când vin la Chișinău, cu poetul Emilian Galaicu-Păun, prieten încă din anii lui de studii la Moscova. Tot atât de drag îmi este să mă văd cu vechii și bunii mei prieteni tot de pe vremea studiilor lor la Moscova, regizorul Petru Vutcărău și soția lui, actrița Ala Menșikov.

Sigur că am rude și la Chișinău, și în Ulmu. Chișinăul este orașul adolescenței mele și a tinereții timpurii, a primei îndrăgostiri și a primelor studii la plein air în suburbie la Botanica, care avea aspectul de sat cu case țărănești de la marginea Chișinăului și care ne atrăgeau pe noi, studenții de la Arte, să le întipărim în desen și culoare.

C.O.: Care e cea mai mare nedreptate în pictura moldovenească și cum poate fi ea reparată?

N.G.: Eu nu sunt membru UAP din Republica Moldova și nu prea cunosc problemele ei îndeaproape.

Probabil că sunt multe. Dar țin minte cum se plângea Andrei Mudrea, când îl vizitam la atelier, că nu avea nici căldură, nici apă. Renunțase de bună voie și nesilit de nimeni. Din cauza prețului exagerat de mare încât nu putea să facă față financiar. Mai e ceva la ce mă gândesc și cred că nu numai eu, că în Moldova nu există un muzeu mare de artă modernă. La Chișinău sunt foarte buni pictori. O mulțime de artiști talentați cu atelierele pline de opere nevalorificate. Se achiziționează relativ puțin. Nu prea sunt oameni interesați să-i susțină, să-i stimuleze. Artiștii muncesc fără speranță ca tezaurul lor să aibă un viitor demn. Într-o mare măsură situația ar salva-o înființarea unui asemenea muzeu. La ora actuală se poate spune că nu prea există țări în lume care să nu aibă un muzeu de artă de acest fel. Bineînțeles, partea materială a economiei e pe primul loc, dar e nevoie să aibă loc în viața noastră și câte ceva din ceea ce face parte din cultura națională.

C.O.: În ce culori ai putea picta pământurile pe care trăim noi acum?

N.G.: Îmi este firesc să răspund că le văd în culori paseiste. Eu țin mult la meleagul natal cum arăta altădată, când lumea ieșea din zori și se umpleau dealurile cu oamenii din sat lucrând pământul din care se hrăneau, pe care îl prețuiau mai mult decât prețuiau banii. Mi-e dor de oamenii acestui pământ care nu plecau de acasă, care țineau la neam, la tradiții, la Țară și la Dumnezeu. Îmi plăcea pe vremuri când era mult tineret și se organiza joc de sărbători, știau și atunci să se veselească, să se distreze, dar aceasta avea neapărat temeiuri tradiționale. Cu părere de rău, acum satele s-au golit de oameni. Tinerii abia așteaptă să termine școala sau facultatea și să plece în străinătate. Se întâmplă de fapt o mare tragedie. Ceva trebuie să oprească acest exod năvalnic. Nu mai e nicio speranță de întoarcere. Se pune preț numai pe partea materială. Pentru această situație se potrivesc numai bine cuvintele Mântuitorului din Evanghelie: ,,Ce folos că vei câștiga o lume întreagă, iar sufletul îl vei pierde”. Sper să dea Dumnezeu ca ,,fiul risipitor” din cei plecați în lumea largă, odată și odată să se întoarcă acasă, așa cum s-a întors fiul risipitor din pilda lui Iisus din Evanghelie. Atunci cred că se va împlini din nou Raiul binecuvântat aici, pe pământul nostru.

C.O.: Îți multumesc.

Constantin Olteanu in dialogue with Nicolae Guțu

Many times the inner child saves us from facing dfficult challenges

Keywords: Nicolae Guțu; Constantin Olteanu; childhood; art; rural landscape; nature; Republic of Moldova; connection with nature; Moldovan diaspora; return home; artistic inspiration

The article presents an extensive dialogue between Constantin Olteanu and Nicolae Guțu, focusing on the impact of childhood, origins, and nature on artistic creation. Guțu reflects on how his childhood and native places shape his artistic vision, expressing his deep love for his hometown, Ulmu, and for the rural landscapes of Moldova. The connectivity of humans with nature and how it inspires and finds itself in visual art is evoked, alongside the challenges of an artist’s life in the Republic of Moldova and the longing for home felt during his time in Moscow. The dialogue concludes with the hope for the return of the Moldovan diaspora and the rebirth of connections with the homeland.