Creșterea credinței prin asumarea cunoașterii Învierii

Suntem mereu grăbiți să tragem concluzii. O generație concluzivă. Iute la plecări și încetată în întoarceri. Cu un orizont al așteptării grăbit de vânturile ce ne schimbă destinele. Mereu am privit spre timpul dintre Înviere și Înălțare în mod opus fugii, alergării hermeneutice. Sunt subiecte ale teologiei pe care nu le poți epuiza niciodată. Le preiei în cordul gândirii și le lași. Asemeni unei băițuiri de vioară. Să dospească. Privesc înapoi rușinat. Prima mea impresie despre Biserică? Un decor pentru povești cu tâlc. Atât de mult credeam că este spațiul poveștii, încât așteptam să iasă din Altar Făt-Frumos. Cu sabia în mână. Pedepsitor. Mi-a luat ani să înțeleg că Fătul-Frumosului, care este Hristos, e în opoziție cu orice formă de răzbunare. Că în contextul temnițelor comuniste, când martirii cereau să nu îi răzbunăm, ne cereau, în fapt, să-i lăsăm ai lui Hristos. Și mai ales să înțeleg că Ileana nu e Cosânzeana, cât co-Sângeana, de același sânge cu Fătul Duhului Frumosului. Semn că ei nu se nunteau, ci el murea apărându-i fecioria. Ca un arhiereu în Sinodul III Ecumenic sau ca un smerit preot de țară apărând prețioasa feciorie a Maicii Domnului. Cu prețul batjocorii. Am aflat, parcurgând satele Moldovei dintre Prut și Nistru, la Feștelița, un astfel de personaj mi-a câștigat respectul și iubirea și, căutându-i mormântul, mi l-am făcut similar morților mei din familie, că greul păstrării informației catehetice nu l-au purtat numai preoții – tot mai singulari și singuratici la un timp – cât cântăreții ori doamnele din cor, care apucaseră să învețe câte ceva din Evanghelii. Așa cum socotesc cea mai mare minune că în timpul prizonieratului în penitenciarul de la Gherla ori Aiud distinșii pușcăriași ai unui regim „pușcăriabil” prin sine nu au fost prinși cu fasciculele din Biblie rupte și ascunse prin podele. Ușor detectabile altfel. Dacă e să văd un semn al Învierii – dospit în credința mea – este povestea unei dimineți în care temutul Crăciun – comandantul criminal al regimurilor de anchetă de la Sibiu și de detenție de la Aiud – intră furibund în celulă și caută disperat o Biblie pe care, de la un timp, o ținea efectiv în mână, smulsă de sub o pernă, fără să o vadă. Înjura cu Biblia în mână, cerând să i se arate Biblia. Soldatul ce-l însoțea a tăcut chitic și când deținuții l-au întrebat de ce nu a raportat a zis: „Nu am vrut să-i arăt ceea ce Dumnezeu nu-i arăta!” Oltean din Drăgășani l-am aflat prin anii 2000 și mi-a confirmat povestea pe deplin.

Dospirea Învierii înseamnă așadar să vezi Învierea. Până în anul acesta nu am remarcat că autoritățile ucigașe ale lui Iisus pe crucea Golgotei sunt martori ai Învierii fără voie. Dar sigur din rânduială dumnezeiască. De pildă, soldaților ce vin să le spună că Hristos a Înviat nu le iau viața, ci le oferă tăcerea cumpărată. Și cu toate că Apostolii sunt strânși de frica iudeilor în foișorul Cinei celei de taină, autoritățile rituale nu încep prigoana împotriva lor ca împotriva unor ucenici de rebel politic. Așa cum îl declaraseră ei. Semn că Învierea înfricoșa pe cei ce-i aduseseră moartea și nu puteau negocia de pe poziții de forță cu El. Iar Învierea nu este negociabilă.

Deseori îi aud pe oameni spunând cu emfază că ei nu cred. Nu-i judec niciodată. În niciun caz nu pentru necredință. Le spun mereu că asemeni lor am fost și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat darul căutării. Căutării conținuturilor legate de credință. Și cel dintâi a fost conținutul Învierii. Oricât de simplu ar părea, dacă în inima ta stă vie Învierea, celelalte toate se luminează și se descoperă mai ușor. Priviți la Evangheliile Învierii: Matei 28. 16-20; Marcu 16.1-8 și 16.9-20; Luca 24. 1-12; 12-35; 36-53; Ioan 20.1-10; 11-18; 20. 19-31; 21. 1-14 și 21. 15-25. Texte care devin Text. Metatext, cum place criticii textuale să scrie, evidențiind coerent un context fundamental. Hristos a Înviat! Uneori îmi place să gândesc asupra încurcăturii lui Ana și Caiafa cu acoliții lor. Hristos a înviat, ce ne facem? Nu e doar interesant, ci te așează pe tine, ca om, dinaintea unei dileme morale. Pentru a crede e nevoie să ai fundamente pe care Învierea lui Hristos le pune în valoare. De aceea cred că un om care nu crede și dacă împlinește în plan etic câte ceva, pierde în plan moral. Adică e câștigător în raport cu societalul, dar pierde în raport cu intimitatea harului. De unde și deziluzia unor proiecte pornite corect, dar lipsite de Duh, pierite pe cale.

Duminica Învierii. O slujbă, numită A Doua Înviere, ține în contextul vecerniei un text de Evanghelie (Ioan 20. 19-25). Seara Învierii. Domnul intră pe ușile încuiate de frică. Apostolii se tem de moarte, iar ucigașii lui Hristos se tem de Înviat. Mântuitorul intră pe ușile încuiate. Și când Apostolii așteaptă certarea pentru părăsirea Lui pe cruce, Domnul insistă cu iertarea: Pace vouă! Și explică atent conținutul păcii Lui, care nu este cum dă lumea pace. E o pace deplin iertătoare. Și ca să fie așa, o întărește cu o suflare de Duh Sfânt. Făcând parcă pe apostoli să preguste din Rusalii, așa cum făcuse cu învierea fiului văduvei din Nain, cu aceea a micuței din Capernaum ori cu a prietenului său Lazăr, să preguste din Învierea Sa. Și Învierea noastră. La granița de piatră a Mormântului s-a jucat schimbarea fundamentelor ontologice ale mântuirii și ni s-a dat să vedem: fără de El pierim!

Cum altfel decât ca Toma poți să asumi cunoașterea? El provoacă pe Hristos să dovedească, să facă dovada. Pentru că finalul Evangheliei din seara Învierii are conținut provocarea pe care Toma, numit Geamănul, o face la adresa existenței în viu a Celui Înviat. Mi se pare peste așteptări reacția lui Toma. Exegeții mai vechi – Origen în orișice caz chiar insistă, pornind de la texte ale apocrifelor ce își făceau veacul în veacul lui – ne spun că i se spunea Geamănul, pentru că semăna extrem de mult cu Iisus Hristos. Pentru a evita confuzia, Hristos îl trimite din Cetatea Ierusalimului – de fapt pronia „îl întârzie” la arătarea Înviatului – și îi îngăduie să-i atingă semnele cuielor. Între „non tangere” adresat Mariei Magdalena și „tangere” aplicat lui Toma stă adâncirea noastră în cunoaștere. Prima primește adâncimi prin iubire. Cea de-a doua – prin iubire. Suntem așadar dinaintea celui mai greu mecanism de cunoaștere, singurul ce nu are măsurabilitate: iubirea. Nu are termen de utilizare și nici nu asigură o cunoaștere obiectivă, vor spune cei care nu o cunosc, ci doar citesc despre ea. Domnul ne spune însă că nu-i măsură mai reală decât a iubirii și nici cunoaștere mai adâncă decât cea oferită de ea. Maria Magdalena exclamă: Rabbi! Învățătorule! Uimită că nu L-a recunoscut. Credea că îl va recunoaște după semnul cuielor, dar îl recunoaște după rostire. La fel Toma. Cere să atingă, dar tot glasul Domnului, sigur și hotărât, face să exclame: Domnul meu și Dumnezeul meu! (Ioan 20. 28). Las deoparte că ne preocupăm încă dacă Toma a atins au ba semnele Patimii Domnului. Atenți la acest detaliu, nu înțelegem exclamația de fericire a aflării lui Hristos Cel Înviat. Poate că din destăinuirile acestea învățăm deplin că a cunoaște înseamnă a te bucura, a te ferici prin asumarea subiectului cunoașterii. Fără ifose și discursuri. Priviți la Domnul ce discurs motivațional aplică fiecărei învieri. Fetiței lui Iair îi spune simplu: „Fetiță, ridică-te!”, tânărului din Nain: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, iar lui Lazăr și mai simplu: „Lazăre, ieși afară!”. Semn că nu discursul convertește, ci forța iubirii din cuvinte. Tendința este în lectura liturgică să insistăm cu tonuri grave în rostirea îndemnurilor acestora. Or aici avem tandrețe, discreție și încurajare. Darurile glasului Domnului Hristos. Provoacă prin iubire și adevărul din cuvinte. Nu poți evita porunca divină care îți cere învierea.

Învierea dospește în gânduri asemeni unei prescuri de sens. Nu te poți feri să trăiești din ea dacă spui că ești al lui Hristos. Și nici nu trebuie. Aici nu este vorba despre cine este la înălțimea chemării au ba. Ci despre marele dar al Învierii din care Hristos ne cere să ne hrănim restaurările în viață. Fără ifose de autocunoaștere sau atotcunoaștere. Ci simplu. Asemeni unui parcurs cu El, Înviatul.

Increasing faith by assuming the knowledge of the Resurrection

Keywords: Resurrection; knowledge; evangelical pretext; confession; martyrdom

We can never put into words the incarnate Logos. His presence is a mystery. And he only offers us a lightning discovery rarely, in delicate and prophetic situations. During life we are called to increase our knowledge. Let us increase our love for Him. let us learn in the light of the Resurrection the mysteries by which the Light cannot be encompassed by the darkness. A thought-essay on how it is still possible to leaven the Resurrection in your soul.