De unde vine liniștea și încotro ne duce...

Ce este liniștea, de unde vine, încotro se duce sau ne duce și de ce avem nevoie de ea?

Liniștea este tot ce ne rămâne după ce toate celelalte lucruri ale acestei zile sau ale acestei lumi au fost făcute.

Și ceea a fost înaintea cuvântului și a gestului tot liniște este.

Că așa îmi închipui că a fost creată lumea asta în cele șapte zile biblice, poate că lungi cât o veșnicie – cu clipe de liniște și meditație înainte.

Tăcerea este anticamera faptelor mari. Și a mișcărilor mici – la fel este.

Iar rugăciunea, cea șoptită, spusă sau gândită în română, este linia noastră directă cu Cerul.

Rugăciunea este și o solicitare de îndrumare, că nu degeaba în-drum-area are un drum ascuns în ea.

Probabil că acolo Sus, atunci când au fost gândite în liniște și apoi făcute lucrurile de jos, Creatorul a pus sens și logică în toate. Ca să nu aibă grijă de fiecare dată de fiecare cană cu apă care își pierde echilibrul pe marginea unei mese, gata să cadă pe podea, Creatorul a dat o lege prin care toate cănile lumii cad jos dacă sunt scăpate din mână sau lunecă de pe masă. Mult mai târziu oamenii au explicat, cu gravitate, asta printr-o lege a gravitației, cum zic ei.

Tot așa s-a întâmplat și cu cana de apă care trebuie neapărat să ajungă din partea copiilor adulți la părinții ajunși la bătrânețe. Oamenii au numit asta legea celor șapte ani de acasă sau legea lui bine faci, bine ajungi. Că binele nu trebuie sperat sau cerut, trebuie pur și simplu făcut.

Și toate legile lumii, oricare ar fi numele de om pe care îl poartă – legea lui Ohm, legea lui Newton, legea lui Pascal și chiar legile lui Murphy – sunt toate legi ale Creatorului, iar toți cei care au dat propriul nume legilor sunt descoperitori, nu creatori.

Oh, și creatorilor acestora digitali de conținut de astăzi – cu care ne întâlnim zilnic în online și care adesea suntem chiar noi – nu le place liniștea. Ei nu sunt nici pe departe niciun fel de creatori, cel mult pot fi și ei niște descoperitori, niște descoperitori și generatori de zgomot.

Iar la celălalt capăt e un om, o carte, un câine, o foaie albă în față, o pisică, o casă, un copil sau mai mulți copii, vârful Omul, o pajiște cât vezi cu ochii, o pădure adâncă cât poți auzi cu urechile.

Un amurg pe care vrei să-l îmbrățișezi și să nu-l mai scapi din prinsoare că la pieptul lui te simți atât de bine, dar el, acest asfințit, este cel care te cuprinde mai tare cu răgazul pe care ți-l dă până mâine ca să reușești mai multe.

De toate aceste lucruri mici și poate de câteva altele ai nevoie ca să te simți liniștit înainte de a descoperi adevărurile din tine și adevărurile lumii din jur.

Iar în acele momente când îți înalți rugile spre Cer, de fapt îți cobori privirile, gândurile și faptele spre inima ta.

„Liniște!”, strigă învățătoarea.

„Liniștește-te, te rog”, spune un tată, iar vocea lui nu sună a rugăminte.

„Liniștea este cheia”, șoptește o copertă de carte.

„Stimați locatari, vă rugăm să respectați orele de liniște în bloc 22:00–8:00 și 13:00–14:00…” – și asta nu e rugăminte, e lege.

Iar legea care rezumă toate aceste zbateri ale noastre poartă numele lui Blaise Pascal, dar tot este o lege a Creatorului.

„Toate problemele umanității provin din incapacitatea omului de a sta liniștit, de unul singur, într-o încăpere”.

Un om singur într-o încăpere. Și acolo să încapă toată dragostea lui.

Și de acolo, din încăperea aceea în care liniștea nu se duce nicăieri, ci rămâne în om, să înceapă o lume nouă, că acum e sfârșitul lumii. Vechi.

Where does silence come from and where does it take us...

Keywords: stillness; creation; reflection; contemplation; laws of physics; religion; inner truths; nature; humanity

The article explores the concept of silence, its origin and impact on humanity, asking why this silence is so necessary for the human soul. Through a philosophical and reflective narrative, the author investigates silence not just as the absence of noise, but as a fundamental element, present before creation and essential to understanding one’s own existence and the world. The discussion extends to different dimensions of stillness—in religion, the laws of physics, human relationships, and the contemplation of nature—suggesting that stillness is the place from which true meaning in life and new creation can begin. Through silence, man can discover deep truths about himself and the world around him. The article concludes that tranquility is more than a passing necessity; it is a primordial condition for reflection, discovery and genuine connection with all that surrounds us.