Eminescu și generația de astăzi

E un lucru hotărât astăzi că fiecare generație, fiecare „rând de oameni”, cum îi zicea odată și în scris, și se zice și astăzi numai în graiul neprefăcut al țărănimii, vede altfel lumea, judecă altfel în problemele de căpetenie, ca și în lucrurile mici, și are, pentru oameni și natură, o simțire deosebita. Logica de evoluție ce se află în orice proces de cultură și felul punicului în care generațiile se pregătesc pentru viață cer această necontenită prefacere.

Faima, ca și felul de înțelegere ale unui scriitor cresc sau descresc și se preschimbă în această frământare de idei și sentimente nouă a unor mulțimi omenești înnoite. Măruntele articole de modă intelectuală pierd orice căutare, și fabricanții lor își îneacă într-un faliment definitiv reputația. Operele mari și trainice pot să aibă o eclipsă, o întunecare, ce corespunde cu o încetineală sau o oprire în mersul civilizației naționale, dar lumina lor călăuzitoare tot învinge la sfârșit. Sufletele văd și se dezvolta la această lumină, dar într-un timp se deosebesc unele linii în focarul binefăcător și i se dau unele explicări, iar în timpurile ce urmează, altele. Bogăția ei pare că nu poate fi cuprinsă deodată și se desfac părți pentru a fi înțelese. Iar începutul e totdeauna același pentru mărimile dominante: soarele a răsărit, iar veghetorul întârziat care scrie slove mici la raza roșiatică a lămpii se simte îndemnat a cobori perdelele ca să împiedice mirarea crudă a luminii albe, care-l tulbură. Peste câteva clipe, însă, lumea întreagă va cânta imnuri de recunoștință astrului triumfător.

Ce vicisitudini și în scana reputației și tălmăcirii lut Eminescu!

Acum treizeci de ani, „Convorbirile literare” [1873], pe atunci o foaie din Iași, o foaie revoluționară în materie de limbă, de orientare culturală și de prețuire a trecutului și prezentului literar, tipăreau, din când în când, în paginile lor lungărețe, poezii de M. Eminescu. Un nume simplu, sclichi, subt rânduri iarăși simple, populare, se poate zice, în care se exprimau toate adâncurile tragice și toată gingășia de colori superficiale ale sentimentelor, toată înțelepciunea unei minți cu experiența largă și nenorocită, toată bogăția unui spirit de o vastă și felurită cultură, toată noutatea strălucitoare a unui gând deprins a străbate până la capăt, neînrâurit și neînfricoșat. Așa cum vorbea el, în ritmuri de o muzică îmbătătoare și tainică, oricine dintre cei umili putea să se mângâie și să se îndemne, să învețe și să fie mai bun: rostul armonios al luminilor găsise încă un glas omenesc prin care să se învedereze întrucât e îngăduit aceasta.

Și în ce stătea mulțămită fală de acela care n-o cerea, care într-o mișcare de mândrie se făcea a o răspinge chiar, dar care s-ar fi încălzit, desigur, de dânsa?

Cei de aproape, membrii „Junimii” – afară de unui singur – găseau că tânărul sărac, care parca străin în mijlocul lor și a cărui prietenie cu Creangă era legată mai mult prin păharul cu vin și prin gluma rustică, are ceva talent, dar că nu e încă stăpân pe un scris limpede și că păcătuiește în privința limbii și a gustului; ca idei, îl găseau cam înapoiat. Ca oameni cu priință pentru dânsul și pentru literatura  românească, acești prieteni de o dată pe săptămână își dădeau osteneala pentru a-i pieptăna stilul, și erau oarecum jigniți când îl vedeau că, în loc de a fi recunoscător, se îndărătnicește. Când poeziile apăreau, i se răspundea de la București – unde unul din corifei era d-l Hasdeu, plin de un adânc dispreț pentru Eminescu – prin hohote de râs batjocoritoare. Iar omul trecea înainte, înfășurat în platoșa sa de diamant, iscodind necontenit, în cursul zilelor sale singuratice, și aruncând apoi, nepăsător, în urmă, aurul uimitor al frumuseții nouă.

Într-o zi, nebuni – de nebunia unei boale urâte, de nebunia neamului său fără noroc, de nebunia oboselilor unei munci de gazetar făcută cu prea multă sinceritate, cu prea multă jertfă și cu o uitare așa de desăvârșită de sine însuși, încât dădea dreptul oricui să-l uite.  D-l Maiorescu făcu atunci să apară un volum de poezii alese ale lui Mihail Eminescu. În toată țara spiritele romantice ale tinerilor de amândouă sexele se entuziasmară pentru poetul nebun: băietanii și băiețoii își lăsară plete, vorbiră gros, se uitară crunt, împărtășiră cu scumpătate gânduri tenebroase și sentimente oculte, se prefăcură că au halucinații și porniri bolnăvicioase; iar,  pe de altă parte, ei strânseră ceva bani pentru a avea dreptul să se numere între binefăcătorii poetului, ale cărui versuri le declamau cu atâta admirație pentru... sine înșiși.

Dușmanii literari primiră, firește, cu alte sentimente noutatea fatală pentru literatura noastră. În nebunia lui Eminescu ei vedeau ca o sfințenie a nerecunoașterii lor. Mintea încâlcită a poetastrului trebuia să fie cuprinsă odată de acest mare întuneric. Unii o spuseră prostește și cinic, alții, mai isteți, dar nu mai puțin bucuroși, nu uitară să adauge de acum înainte la verbe de laude care nu le ieșiră din gură până arunci calificativul injurios de „nenorocit”, care se dă cu mândria milei. Acești oameni nu s-au dezmințit nici până astăzi.

Dar o generație nouă de scriitori se ridica. Unii se iviră în zodia lui Eminescu și călcară întrucâtva pe urmele lui. Alții scriseră cu totul neatârnat, arătând, însă, cu orice prilej, cultul lor pentru Eminescu și căutând în viața lui norme pentru viața lor artistică, în modul de producție al lui – canoane pentru artă. Ei înțeleseră pe Eminescu ca pe un romantic: din voia lui el se despărțise de lume, pe care „artistul” – termen important, cu nouă teorii estetice, din Franța – are dreptul și datoria de a o disprețui, iar întâmplător chiar de a o minți, exploata și înșela. Trăise cu toată demnitatea schivnicului într-un „turn de fildeș”, „nepăsător și rece”, cum singur s-a zugrăvit. Avea oarecare simpatie pentru vremi de tot vechi, compătimire pentru cei de tot săraci și, încolo, dorise pentru neamul omenesc distrugerea pe care o merită. Scrisese puțin și greu, amestecând blestemul pentru realitate în rugăciunile sale către ideal. Un zeu sinistru, tăiat în marmură neagră. Cât rău a făcut această concepție – nu se poate spune îndeajuns.

Însă iată că ea se dovedește falsă. Se scot la lumină articolele poetului și se vede că el nu le-a scris pentru pâine, făcându-și râs de cei ce i-o dădeau cu o cumpănă prea mică, ci din căldura adevărată a unui suflet ce voia să facă bine, nu sie însuși, nu prietenilor de cafenea și berărie, nu membrilor unui cenaclu literar, ci neamului întreg, mai presus de clase și mai presus de hotare. Se destăinuiesc scrieri ale lui pierdute prin ziare, se comunică o sumă de caiete, în care se cuprinde poezia și proza pe care nu le-a tipărit. Dar nici nu le-a distrus, căci el știa bine că sunt în ele diamante care așteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a străluci deplin. Se văzu astfel că Eminescu, marele cetitor, era un mare comunicativ, un foarte harnic scriitor, și se înțelese că el nu s-a născut beteag în aripile voinții sale de a produce, ci că aceste aripi au fost frânte prin dușmănie, și, mai ales, prin acea prietenie neînțelegătoare care le distruge mai sigur.

Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a ști, suflet doritor de a se împărtăși altora, inimă vărsându-se în bunătate, ochi puternici țintind necontenit idealul.

Și tinerii timpului nou, dezmorțiți de beția formulelor mizantropice șt individualiste, simțind, odată cu puterile unei rase sănătoase, nevoia de a le exercita pentru izbânda unei culturi adevărate, au primit cu bucurie solia cea bună. La lupta lor ei au mai găsit un îndemn în icoana, curățită astăzi de ceață, a celui mai strălucit reprezentant al mintii românești creatoare în timpurile moderne.

Eminescu and Today’s Generation

Keywords: Mihai Eminescu; Nicolae Iorga; cultural heritage; literary perception; generations; literary criticism; reputation; literary history

Drawing from a text written by Nicolae Iorga in 1903, the article highlights the evolution of Eminescu’s reputation and understanding over the years. The author emphasizes that each generation has its own perspective on literature and culture, influenced by its unique social and emotional context. The analysis includes both appreciation and criticism of Eminescu, showing a fluctuation between recognition of his value and disparagement from various quarters. Ultimately, it is noted that Eminescu’s work continues to be relevant and adaptable in contemporary Romanian culture, serving as a guiding light for literary and cultural evolution.