Un produs de lux în domeniul criticii literare

Onorată asistență, țin să îi adresez și eu doamnei profesoare Ana Bantoş felicitări cu ocazia apariţiei acestei frumoase ediții. Am avut parte de o întâmplare fericită să-i cunosc pe domnii Bantoş la Chișinău de-a lungul formării mele filologice, deși am mers de la liceul din Olăneşti, Ştefan Vodă, direct la Iaşi, la Literele Universității „Al.I. Cuza”. N-am studiat la Chişinău, ca să cunosc mediul universitar de aici, decât mai târziu. Când m-am întors la Chişinău după patru ani de facultate la Iași, nu cunoșteam personal pe nimeni din domeniul filologic şi, printr-un anunţ norocos în ziarul „Timpul”, am găsit un post vacant la Casa Limbii Române şi după aceea la revista „Limba Română”, iar aceasta din urmă pentru mine a fost o nouă facultate. Aici publica Eugeniu Coșeriu, o personalitate venerată la Iași și în lume, dar și o sumă de autori minunați. Aici m-am întâlnit cu cercetările chișinăuiene, cu scrierile profesorilor noștri și i-am cunoscut, chiar dacă mai mult pe hârtie, citindu-i pentru a fi publicați. Deci după Iaşi, care m-a încântat şi care m-a crescut foarte mult, unde am întâlnit profesori cu totul deosebiţi: Dumitru Irimia, Magda Ciopraga, Antonio Patraș, Valeriu P. Stancu, Doris Mironescu, Simona Modreanu etc., am ajuns la Chişinău şi am căutat să găsesc acelaşi lucru și aici. Aveam mari aşteptări şi cred că am ajuns unde trebuia. Pentru că şi la Iaşi căutam profesori care să aibă o deschidere către literatură dincolo de rigiditatea pedagogică, o anume deschidere către literatură. O libertate sui generis prin scris. Și aici stă chiar motivul pentru care n-am făcut altceva.

De ce alesesem filologia? Pentru că avusesem şi în liceu o profesoară deosebită în acest sens, de care astăzi cred că nu se mai întâlnesc, deşi sunt sigură că şi alţi discipoli îşi au idolii lor şi exemplele lor de inspirație. Astfel, literatura începuse pentru mine să fie un pretext de a comunica de la spirit la spirit într-un registru nemaiîntâlnit în alte domenii. Apoi, cu puțin noroc, la Iaşi avusesem parte de un coordonator de teză foarte bun, pe care l-am ales anume pentru felul deschis de a gândi textul artistic. Nu m-a cenzurat deloc la teză, simțeam că mă aprobă în toate, fiind de ajuns să înțeleagă că o poezie citită reușește să mă ducă UNDEVA și că puteam argumenta asta, într-o subiectivitate legitimă (și chiar obligatorie) de cititor. Este vorba de regretatul Nicolae Creţu, care era o personalitate de un fler deosebit în facultate, o prezență admirabilă. Îmi amintesc cum plimba studenții de la anul întâi în weekenduri pe la diverse obiective culturale, parcuri, teatre, mănăstiri, purtând cu noi discuții foarte vii despre lume și literatură, predând un soi de adoraţie pentru literatură. Era profesor de teoria literaturii, dar nu ţinea cursuri teoretice plictisitoare, formale şi strivitoare, deși bibliografia pentru examen era obligatorie, un om extrem-extrem de jovial, spiritual și îşi preda în diverse contexte, și când nu te așteptai, dragostea pentru literatură. Îşi preda senzaţiile la lectura unui text şi noi ne îmbolnăveam de această stare. Când am ajuns la Chişinău, aveam nevoie de o continuitate, tot în direcția acestui tip de deschidere. Şi iată deschiderile către universalism ale doamnei Ana Bantoș, pe care le-am găsit aici sau m-au găsit ele pe mine, însă a fost o întâlnire a noastră interesantă în cadrul revistei „Limba Română”, chiar dacă mai mult pe hârtie, în virtutea contextului nostru de colaborare, dar şi în cadrul Institutului de Filologie, pe care l-am urmat şi eu, scriind o teză de doctorat.

Pe de altă parte, am constatat că deschiderea nu era tocmai o particularitate a mediului de la Chișinău, aceasta ținea de individualități răzlețe. Dincolo de asta, am avut parte de un fel oportun în care s-au așezat, de-a lungul formării mele, întâlnirile cu profesorii care mi-au ieșit în cale, fiecare unic pentru influența sa – Liuba Arpente de la Olănești, Nicolae Creţu de la Iaşi, respectiv, doamna Ana Bantoş de la Chişinău. Şi anume: au respectat în rigoarea demersului lor ideea de joc al literaturii, al literaturii care, oricât am încerca noi să o disecăm, trebuie să rămână un joc care să ne cheme reflecția, să ne provoace simţurile şi intelectul, fără să avem de dat răspunsuri finite, de rețetă, la întrebările pe care le ridică, şi asta mi s-a părut fundamental – o abordare de cursă lungă, o abordare care deschide un text literar nu doar către exterior, dar şi către interiorul lui propriu, pentru a deveni o valoare etern raportabilă spiritului nostru, pentru a ne invita oricând la autocunoaștere, autodepăşire, la sondarea profunzimilor noastre.

Cartea care ne adună astăzi și pe care am parcurs-o la Editura Arc înainte de tipar mi-a prilejuit momente deosebite, pentru că am reîntâlnit texte, unele pe care le ştiam, altele pe care le-am citit întâia oară şi am apreciat, ca de fiecare dată, forța autoarei de a-şi găsi subiectul, de a-şi găsi unghiul nuanțat de vedere, de a-şi găsi ideile pe care să le pună în dialog într-un mod surprinzător cu opera pe care o analizează (dezrădăcinarea ontologică prin cea etnică, oblomovismul ca realitate specifică și universală în același timp pentru ființa umană etc.). Iar asta o și recomandă pasionaților de lectură. Citeam ca lector Regăsirea de sine în literatura română, dar mă trezeam într-un exercițiu de reflecție şi trebuia să întorc paginile îndărăt ca să reiau pentru a fi atentă la corpul grafic al cărții, dar acesta deja îmi vorbea, fiind deja un semn că textul curge, că e bine scris şi că sunt un ochi mai mult formal, întrucât n-a fost nevoie să intervin.

O carte de critică și de eseu literar mi se pare o apariție foarte importantă astăzi, când tinerii trăiesc o realitate, aşa cum spunea şi doamna Margareta Curtescu mai devreme, bulversată şi foarte-foarte alunecoasă. Sunt nişte nisipuri mişcătoare pe care le experimentează tinerii. O lume volatilă. Şi sigur că tinerii ştiu totul, dar au nevoie de repere, şi acestea trebuie să existe în viaţa lor. Iar, întrucât se observă că domeniul criticii literare este într-un impas astăzi, apariții de acest gen sunt produse de lux. Poate că aparent trec neobservate, dar ele trebuie să existe. Şi dacă le păstrăm în biblioteci, oferindu-le publicului, ele își găsesc totuși rostul, fiind capabile să fundamenteze şi să nuanţeze înțelegerea literară, să valideze idei, impresii de lectură, să aducă noi perspective într-un dialog cu un critic, fiind minunat ca astfel cititorii să-şi îmbogăţească percepțiile de lectură.

Acestea fiind spuse, Stimată doamnă profesoară Ana Bantoș, vă felicit încă o dată pentru carte! Vă mulţumim pentru acest demers reflexiv surprinzător, pentru unghiurile pe care le-aţi concentrat în această ediţie şi urez mulţi cititori cărţii!