Când durerile ne văd ținându-ne de mână, pleacă altundeva

Agenda acestui eveniment e alcătuită din două compartimente: lansarea cărții Regăsirea de sine în literatură română şi lansarea ediției ordinare a revistei „Limba Română”, nr. 1-2, 2024. Aceste compartimente nu sunt deloc diferite, deoarece multe dintre referințele incluse în cartea doamnei Bantoş au pornit spre cititor din revista „Limba Română”, căpătându-și acum câteva luni propria lor copertă și așezându-se cuminți sub semnătura distinsei doamne.

Mai mult decât atât, revista „Limba Română” este o lucrare în care numele Bantoș nu înseamnă doar Alexandru Basntoș, resimțindu-se, mai ales în rubrici și mai ales în conținuturi, implicarea stimatei doamne Ana Bantoș.

Așa se întâmplă că văd revista un pic mai devreme decât mulți alți cititori și mulți alți autori, fiind uneori cerută părerea mea și chiar respectată, cu o oarecare surprindere, constat eu. Scriam ceva timp în urmă că revista „Limba Română” e printre puținele care poate fi dată cu autograf, mergând, după cele 292 ediții, spre a completa o adevărată bibliotecă. Este revista care nu s-a limitat doar la a publica articole, dar care e parte a istoriei și care de multe ori, prin textele promovate, a ridicat o mână, că mai era nevoie de un vot „Pentru”. Texte care, de multe ori, au așternut claritate peste lucruri pe care unii încă nu le puteau înțelege. Care au mai pus niște pietre în pavajul unui drum spre un scop, spre o carte, spre un om.

Știu că sunt aici, și nu doar aici, oameni care vor recurge la reflecții mai avansate în materie de analiză și las astă sarcină pe seama lor. Mai ales pentru că am nevoie de un minut-două pentru a intra în zone mai puțin explorate de critici. Și am în vedere acest cuplu, această ținere de mâini în toate câte le fac doi oameni – doamna Ana Bantoș și domnul Alexandru Bantoș.

Eu nu am prea întâlnit în cartea lansată azi a doamnei Bantoș numele domnului Bantoș, cu excepția doar a unei dedicații care vine să sprijine gândurile mele. Și mai știu că, din prima sursă știu, Green Card, primul meu roman, a fost citit în familia Bantoș cu voce tare în cinci ore. E poate subțire cartea mea, dar nici cinci ore nu e chiar puțin. Adică e o alegere făcută împreună, atunci când s-a decis să se scrie despre Green Card. Mai știu că și discuţiile pe care le am cu doamna Ana Bantoş în cadrul emisiunii „Un pământ şi două ceruri”, pe care o realizează la postul de Radio România Chişinău, sunt ascultate împreună. Mai știu, dar și văd, și citesc o prezență foarte activă și foarte consistentă a doamnei Bantoș în revista „Limba Română”. Și înțeleg că atunci când suferințele, problemele, mai ales cele legate de sănătate, care râvnesc un pic mai mult decât putem noi duce, dacă toate acestea ne-ar găsi singuri, ar fi imposibil să le înfruntăm. Dar ele ne văd ținându-ne de mână și pleacă altundeva. Știu că am vorbit aproape ca la o zi de naștere, dar de ce nu ar fi zi de naștere și ziua în care apare o carte și apare o revistă? Iar în încheiere aș vrea totuși să repet un gând pe care l-am spus, dar să-l repet prin a-i cere domnului Bantos un autograf sub coperta cărții și doamnei Bantoș un alt autograf sub coperta revistei. Ca să fie clar.

Mulțumesc.