Atractivitatea și complexitatea regăsirii de sine

Distinse gazde! Dragi prieteni!

Cred că cel mai frumos cadou pe care ni-l putem face unul altuia este timpul pe care ni-l acordăm reciproc. Eu vă mulţumesc pentru timpul pe care ni-l acordaţi astăzi nouă şi mă bucur să fim toţi împreună. Îi mulţumesc domnului Vitalie Răileanu, Directorul Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, pentru receptivitate şi îi mai mulţumesc pentru ceva: cu ani în urmă eu am trecut prin nişte momente extrem de dificile, la mijloc fiind destinul cercetării filologice și al Institutului de Filologie al AȘM. Apărând, în calitate de director, instituția respectivă de pericolul desființării la care era expusă de către regimul comunist condus de Vladimir Voronin, m-am confruntat cu lașitatea intelectualilor basarabeni. Am fost destituită din funcție, învinuită fiind de naționalism, și, O tempora, o mores!, expulzată din cercetare cu doar câteva zile înainte de a susține teza de doctor habilitat (prima teză am susținut-o la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, avându-l în calitate de conducător științific pe acad. Constantin Ciopraga). Atunci domnul Vitalie Răileanu s-a dovedit a fi unul dintre puţinii colegi de la Institut care m-a susţinut în situația aceea, poate cea mai grea din cariera mea științifică, dăruindu-mi un text scris artistic, pus într-o ramă, un text foarte încurajator. Păstrez acea mică imagine foarte frumoasă în biblioteca mea de acasă şi îţi sunt foarte recunoscătoare, dragă Vitalie, pentru gestul acela şi pentru că în felul acesta m-ai făcut să am, totuşi, încredere în intelectualii noştri basarabeni.

Am lucrat la volumul Regăsirea de sine în literatura română mai bine de zece ani și am inclus aici articole, studii, eseuri și cronici literare care au fost publicate în „Nord literar” (Baia Mare), „Revista literară” (a Uniunii Scriitorilor din Moldova) și, în majoritate, în revista „Limba Română”. Am considerat că în felul acesta îmi fac datoria faţă de această publicaţie foarte importantă, de la fondarea căreia au trecut mai bine de trei decenii. În toți acești ani s-au produs multiple schimbări, am putea vorbi chiar despre anumite perioade prin care a trecut și mai trece mentalitatea noastră, a celor care ieșim din totalitarism cu pași prea înceți. Și, bineînțeles, au loc anumite schimbări în ceea ce privește vectorii căutărilor efectuate de către scriitorii români de pe ambele maluri de Prut. Sunt aspecte care merită să fie cunoscute de cititori cu atât mai mult cu cât acum este tot mai evident și un alt fenomen, cel al migrației, care ne afectează pe toţi. Este şi acesta un motiv de abordare atentă a peisajului literar, menirea cercetătorului literar, a criticului și istoricului literar, în definitiv, a omului de creație fiind de a observa și de a pune în valoare modificările și transformările ce au loc într-un anumit peisaj literar și artistic.

Or acestea se datorează unor scriitori precum Ioan Alexandru, Eugen Simion, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Nicolae Popa, Nichita Danilov, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja, Nicolae Leahu, Grigore Chiper, Tatiana Țîbuleac ș.a. Reprezentările marginalității, memoria din perspectiva migrației, emergența scriiturii feminine, precum și confluențele literare aflate dincolo de spațiu și timp – toate acestea au constituit aria amplă a preocupărilor mele.

Cercetările efectuate în studiile și articolele din volumul de față sunt o dovadă a interesului meu constant față de domeniul în care m-am aflat viața întreagă, cel al investigației istorico-literare. Concluzia la care am ajuns, după o bogată experiență profesională și de viață, este că în spaţiul nostru, dar cred că nu doar aici, există nişte fenomene nocive, unul dintre ele fiind superficialitatea sau diletantismul şi al doilea – laşitatea intelectualilor. Cred că literatura este în măsură să developeze, să descopere, să dezvăluie viața inclusiv din aceste perspective, care se răsfrâng și asupra spiritului identitar, raportat la noi, basarabenii, la identitatea noastră românească. Dar, dincolo de aspectul identitar sau, mai exact, cel etnic, este şi un altul, mai amplu, care ține de condiția omului din zilele noastre, pentru că necesitatea regăsirii de sine este un fenomen cu care se confruntă, cred, oamenii de pretutindeni, din orice ţară. Oricât de prosperi ar fi oamenii, la un moment dat simt necesitatea de a se întoarce la sinele propriu, de a se regăsi, de a se aşeza în persoana, în personalitatea proprie, de a afla un echilibru. Cu atât mai mult cu cât astăzi acest echilibru ne lipseşte din cauza grabei, care ne face să ne pierdem pe noi înșine şi care ne omoară. Cât privește celălalt aspect – migraţia, ea ne caracterizează nu doar pe noi, cei din spaţiul postsovietic aflaţi mereu în căutarea unei vieți mai bune, ci este caracteristică şi altor spaţii, căci aşa sunt timpurile de azi. Iar migraţia aceasta te face să te întrebi cine eşti şi cum te raportezi la celălalt. Cum ştii să te împaci cu celălalt, cât eşti de pregătit să-l accepţi pe celălalt. Anume aceste căutări, aceste confruntări eu le-am urmărit în cele mai multe dintre articolele cuprinse în această carte. M-am referit la autori mai importanţi de la noi şi din întreg spaţiul românesc, dar nu numai din spațiul românesc.

Necesitatea regăsirii de sine în literatura română, în secolul al XX-lea şi în primele două decenii ale sec. al XXI-lea, cred că trebuie privită din perspectiva a trei etape: mai întâi este vorba despre perioada interbelică. Să amintim că „Basarabia”, prima publicaţie în limba autohtonilor, a apărut în 1905. Revistele din acea perioadă vedeau lumina tiparului în condiții extrem de dificile, despre care scrie și Alexei Mateevici în publicistica sa. Și n-ar trebui să uităm că apariția și promovarea literaturii române s-a datorat unor intelectuali care uneori s-au sacrificat pentru ca să scoată carul din pietre, pentru ca să apară anumite publicaţii în limba română, prin intermediul cărora era promovată literatura. Cea mai importantă dintre publicații în interbelic, „Viaţa Basarabiei”, s-a dovedit a fi o adevărată școală pentru mânuitorii de condei basarabeni. Procesul literar a fost încurajat de la Bucureşti și din alte centre culturale ale Țării, unde apăreau scrierile autorilor basarabeni.

După al Doilea Război Mondial a început o altă etapă, în primul deceniu postbelic literatura, cultura, viața spirituală confruntându-se cu ideologizarea excesivă, proletcultistă. Generaţia scriitorilor Andrei Lupan, Emilian Bucov, Bogdan Istru, George Meniuc venea din perioada interbelică, în care s-au format ca scriitori și intelectuali și, deși au fost conjuncturişti, mai cu seamă unii au pactizat, cum ar fi spus Aureliu Busuioc, cu diavolul, dar dincolo de acest compromis, ar trebui să nu omitem din vedere şi un alt aspect, ce ține de limba utilizată de aceștia ca instrument în scrierile lor. Nu întâmplător, după cum arată și Ion Druță în cartea sa Despărțirea apelor (2020), acești scriitori erau supranumiți „Ginta latină”. Domnul Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, spune undeva că cea mai preţioasă valoare a unui popor este limba pe care o vorbeşte. Şi are perfectă dreptate. Noi, toţi românii de pretutindeni, suntem uniţi sub cupola limbii române. Încercările de a împărți limba vorbită pe ambele maluri ale Prutului în moldovenească și română, conform dictonului latin Divide et impera, nu poate să aibă sorți de izbândă. De menționat că scriitorii din prima generaţie postbelică, venind din interbelic, dintr-un mediu cultural şi literar foarte elevat – cu studii în perioada respectivă, având primele cărţi editate cu alfabet latin, atunci când apăreau la tribună, vorbeau o limbă română perfectă. Adică, dincolo de supuşenia lor pe linie de partid, ei promovau o limbă română curată, și lucrul acesta nu trebuie să ne scape.

A urmat generaţia șaizeciștilor: Grigore Vieru, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Vladimir Beșleagă, Lidia Istrati, Serafim Saka, Gheorghe Vodă, Victor Teleucă, o generație care a avut norocul să beneficieze de anii dezghețului hrușciovist de după moartea lui Stalin. Acei ani s-au dovedit a fi vitali pentru mersul înainte al literelor în Basarabia, inclusiv datorită faptului că s-a produs conexiunea cu confrații lor șaizeciști din România. Șaizeciștii basarabeni au făcut tot posibilul ca să menţină, chiar şi atunci când nu se putea, relația cu spaţiul literar de dincolo de Prut reprezentat de Nichita Stănescu, Laurențiu Fulga, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu. Era greu să comunici, dar ei comunicau. Şi trebuie menționat încă un lucru: această generaţie avea un spirit de solidaritate inconfundabil, precum și grija pentru ziua de mâine a valorilor literare și culturale românești în peisajul interriveran. Poate că anume așa se explică și aflarea literaturii române din Basarabia postbelică între tradiție și modernitate. De fapt, cred că în fiecare cultură există o orientare spre etnic, spre eul interior al naţiunii, al poporului, altfel spus, etnocentrismul, şi, pe de altă parte, deschiderea spre comunicare cu alte orizonturi culturale şi probabil că aceste două tendinţe se manifestă diferit, în funcţie de perioada istorică, în funcţie de condiţiile istorice.

În ceea ce privește marca folclorică a literaturii de la Est de Prut, aceasta ar trebui pusă într-o ecuație, la care se referea și Mihai Ralea, care afirma că atunci când un pericol paşte un neam, neamul respectiv recurge la bogăţiile cele mai adânc păstrate în sufletul lui. Şi acesta este folclorul, în primul rând. Anume așa se explică oralitatea şi folclorismul literaturii din Basarabia. Și aici, dându-i Cezarului ce este a Cezarului, voi aminti că Ion Druţă, cu toate păcatele sale, Dumnezeu să-l ierte, a dat o altă orientare literaturii din Basarabia în anii de după al Doilea Război Mondial, când atmosfera literară era foarte ideologizată. Anume atunci el a început să scrie despre satul nostru, cu nevoile lui. O proză, deşi uşor poetizantă, totuşi mult mai realistă decât ceea ce se promova la acea vreme în materie de literatură. De fapt, întoarcerea cu fața spre sat a însemnat foarte mult. E adevărat că după un timp devenise o modă şi chiar a început o epidemie de epigoni ai lui Druță. Dar între timp apăruse şi o altă tendinţă ilustrată de proza lui Aureliu Busuioc, de exemplu, care se revolta contra personajor druțiene îmbrăcate în haine de şiac. Busuioc scria o proză intelectualizată, protagoniştii lui erau mai altfel decât cei din proza lui Ion Druţă, însă meritul lui Ion Druţă constă în faptul că a întors literatura dinspre ideologizarea excesivă spre valorile normale ale unui popor.

Începută după moartea lui Stalin, „normalizarea” situației, datorată dezghețului hrușciovist, a însemnat începutul unei noi etape, care, chiar dacă după august 1968, când trupele sovietice au invadat Cehoslovacia, a fost brutal întreruptă, a avut totuși un rol major în felul cum s-au derulat lucrurile ulterior. Șaptezeciștii, promoţia lui Nicolae Dabija, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Marcela Benea, Efim Tarlapan, Iulian Filip, Nina Josu, Nicolae Rusu, Nicolae Vieru, Victor Dumbrăveanu, Leo Butnaru, Ion Hadârcă au continuat mersul înainte, inclusiv datorită susținerii pe care au avut-o din partea șaizeciștilor, deși nici afirmarea celor care și-au publicat primele cărți în anii șaptezeci, în colecția „Debut”, nu a fost în toate cazurile ușoară. Însă eforturile de ardere a etapelor, de creare a unor punți între tradiție – modernitate – postmodernitate, între etnocentrism și deschiderea spre alte orizonturi culturale atât din partea promoției anilor șaptezeci, cât și din partea optzeciștilor Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu-Păun, Eugen Cioclea, Nicolae Popa, Teo Chiriac, Irina Nechit, Lorina Bălteanu, precum și a celor care s-au afirmat la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, până la Tatiana Țâbuleac cu romanul ei Grădina de sticlă, a funcționat și continuă să funcționeze.

... Timpurile de acum sunt altele decât cele pe care le-au cunoscut scriitorii de până la ’89 și, prin urmare, și relația scriitor-cititor s-a schimbat. Într-un anumit fel, aceasta se contura din perspectiva lui Ion Druță, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Dumitru Matcovschi sau Ion Vatamanu, orientați în așa fel încât să nu se îndepărteze de sat și într-un mod total diferit la tinerii scriitori de astăzi, a căror regăsire de sine este urmărită pe trasee pe cât de atractive, pe atât de complexe. Dacă pe timpuri orice tentativă de a fi diferit era calificată drept abatere pe ordin ideologic, atunci după anii ’80 libertăţile și deschiderile spre alte orizonturi au devenit cu mult mai mari. Însă sunt interesante tentativele de la sfârșitul secolului al XX-lea și din primele decenii ale secolului al XXI-lea ale unor scriitori precum Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Leahu, Maria Șleahtițchi, Margareta Curtescu, Grigore Chiper, Alexandru Cosmescu, Igor Guzun, Virgil Butnaru, Ana Rapcea, Maria Pilchin de a-și asuma într-un alt mod realitățile și de a se regăsi într-un cotidian acaparant.

Am mai putea vorbi despre fenomenul migraţiei, pe care trebuie să-l încadrăm în peisajul literar românesc, deși nu este foarte uşor, pentru că la mijloc se află punctul de vedere al celui plecat de-acasă şi încercarea sa de a se regăsi într-un context mult mai complicat. Toate acestea își află reflectare veridică în scrierile semnate de către Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Lilia Bicec, Claudia Partole, Lucreția Bârlădeanu, Iurie Bojoncă, Eugenia Bulat, Ion Anton, Constantin Olteanu, Alexandru Popescu. Să te regăseşti și acasă, de unde ai plecat, şi acolo unde ai plecat nu e deloc simplu. În fond, la modul ideal, cei plecaţi ar trebui să fie, cu ghilimele de rigoare, ambasadori, care să construiască un fel de poduri între noi și ceilalţi, ceea ce e foarte complicat.

Aș întrerupe aici succinta expunere a mobilității și a transformărilor pe care le-a cunoscut literatura română în timp, sau a regăsirii de sine ca tendință prioritară în literatura de azi, menționând încă o dată exemplul Tatianei Ţâbuleac cu cartea ei Grădina de sticlă. Autoarea a ştiut să intuiască pierderile şi regăsirile foarte dificile care încep în sufletul unui copil din perioada ’89. Pe atunci Tatiana era un copil. Dar ea a ştiut să perceapă acea linie pe care, urmând-o, sufletul uman îşi poate reveni, se poate regăsi. O regăsire foarte dificilă, mai cu seamă pentru noi, cei dintre Prut şi Nistru. Dar menirea noastră este să ne regăsim, căci n-avem încotro.

Eu vă mulţumesc tuturor că ne-am regăsit toţi împreună într-o atmosferă foarte prietenoasă și caldă la acest sfârşit de săptămână.

Vă mulţumesc mult!