Despre receptarea incorectă

1. Preliminarii

Se discută frecvent (sau aproape întotdeauna) despre „(in)corectitudinea exprimării” și, desigur, mult mai rar despre „(in)corectitudinea receptării”. Lucrul acesta este, oarecum, surprinzător, căci, în realitate, cel care se exprimă greșit se exprimă astfel tocmai fiindcă, cel mai adesea, a receptat greșit ceva din vorbirea celorlalți, ducând mai departe apoi, deformate în conținut ori în expresie, cuvintele sau sintagmele auzite.

1.1. În mod obișnuit, receptarea merge mână în mână cu interpretarea¹. Când ascultătorul (sau receptorul) a auzit ceva, dar nu este sigur că a auzit bine ori că vorbitorul urmărit este unul „de încredere”, atunci el interpretează cele auzite după cum crede de cuviință, ajungând uneori chiar să resemantizeze unele cuvinte sau expresii. Tot așa se explică, bunăoară, cazurile de „etimologie populară”.

1.2. În acest sens, însă la un alt nivel – cu referire la modul în care se transmit „prin viu grai”, din generație în generație, textele populare (îndeosebi basmele) –, R.G. Collingwood făcea o observație foarte justă: „Mintea omenească poate fi receptivă, dar receptivitatea nu este pasivitate: ea reprezintă un efort al gândirii active. O poveste veche repovestită dobândește întotdeauna, într-o oarecare măsură, un nou colorit datorat minții povestitorului și vieții mediului său înconjurător. Dacă el este un povestitor talentat și imaginativ, aceste schimbări vor modifica povestea până în punctul în care va deveni ceva atât nou, cât și bun; în caz contrar, modificările tot se vor produce, dar vor conduce la slăbirea structurii poveștii prin sărăcirea evenimentelor sale.” (Collingwood 2005: 266)².

1.3. În continuare, nu voi avea în vedere receptarea textelor propriu-zise (mai ales a celor literare), deoarece un atare tip de receptare, ca interpretare științifică, se bucură de multă vreme de atenția și de contribuțiile hermeneuticii (inclusiv ca lingvistică textuală) și ale criticii literare. Voi reține însă ideea filosofului Collingwood, după care receptivitatea minții omenești este, de regulă, activă, și nu pasivă, și – așa cum indicam mai sus – mă voi ocupa de interpretarea „profană” a unor unități mai mici, adică de receptarea eronată (cu impact lingvistic) a unor cuvinte și expresii. Firește, și abordările de acest gen pot face obiectul unei hermeneutici speciale (vezi Munteanu 2020).

1.4. Unul dintre lingviștii cei mai pătrunzători, danezul Otto Jespersen, a caracterizat procesul vorbirii în felul următor: „În toată activitatea vorbirii există trei lucruri care trebuie deosebite: exprimarea, suprimarea și imprimarea. Exprimarea este ceea ce vorbitorul oferă, suprimarea este ceea ce el nu oferă, deși ar fi putut să ofere, iar imprimarea este ceea ce ascultătorul primește. Este important să observăm că o imprimare este produsă adesea nu doar de ceea ce este spus în formă exprimată, ci și de ceea ce este suprimat. Sugestia este imprimare prin suprimare.” (Jespersen 1965: 309)³. Totuși, se vădește că Jespersen este interesat aici, mai curând, de ceea ce se înțelege (și se subînțelege) corect. Însă nu toți vorbitorii sunt la fel de competenți sau de „înțelegători”. Unii vorbitori (ca ascultători) se pot alege din activitatea vorbirii și cu „imprimări” (sau impresii) greșite. Voi încerca să dau mai jos câteva exemple de „greșeli” (la origine) rezultate din interpretări lingvistice eronate.

2. Tipuri de receptări greșite

În acest articol, nu voi propune o clasificare, ci, mai degrabă, voi enumera niște tipuri de receptări greșite, de la cele mai simple la cele mai complexe, fără pretenția exhaustivității. Pot fi adăugate oricând alte tipuri.

2.1. Percepția falsă

Michel Bréal, în lucrarea sa capitală, Essai de sémantique (din 1897), dedică un scurt capitol (al V-lea) „percepțiilor false” (fausses perceptions), unde sunt discutate „false desinențe de plural” și „false desinențe de caz”. Este vorba de acele situații în care credem că percepem ori „simțim” o desinență acolo unde nu e. Unul dintre exemplele comentate de Bréal este cel referitor la engl. oxen ‘bou’ (cf. sanscr. ukšan), cu terminația -en, care (după părerea lingvistului francez) va fi fost interpretată de englezi ca marcă a pluralului (ca la engl. children ‘copii’); așa s-ar explica apariția ulterioară a formei de singular ox (Bréal 1913: 56-57).

Avem la îndemână și exemple românești. De pildă, atât copaci (din fondul autohton, se pare), cât și papuci (din tc. papuç) au fost, în primă instanță, (și) forme de singular. La un moment dat, fiind simțite de unii vorbitori drept forme de plural, formele de singular le-au fost schimbate în unele (considerate) mai firești: copac și papuc. Ocazional, se procedează și invers, interpretându-se pluralul ca singular, cum este cazul regionalismelor moldovenești (dragi și lui Eminescu) pahară, izvoară, frunză (ca în expresia a tăia frunză la câni [sic!]) etc.

La fel, la unele cuvinte, dispariția unor sunete din poziție inițială se justifică prin confundarea lor cu articolul nehotărât: buric (< lat. *umbulicus < umbilicus) a fost văzut ca un + buric; similar, târtan ‘evreu’ (< germ. Untertan ‘persoană’), precum și strachină (< mgr. ostrakínos ‘scoică’). Ca situație inversă, de alipire a unui sunet (sau a unor sunete), se poate menționa cuvântul omidă (< mgr. mídas ‘vierme’, cu aglutinarea articolului nehotărât o).

Tot aici, poate fi amintit și fenomenul hipercorectitudinii (asupra căruia nu mai insist; pentru diverse exemple, vezi Ciorănescu 2001). De pildă, substantivul miel provine din niel (pronunțat ñel < lat. agnellus); a căpătat această formă, deoarece unii vorbitori au bănuit (în mod greșit) că au de-a face cu același tip de rostire dialectală ca și în cazul lui niere (pentru miere).

2.2. Etimologia populară

Ca definiție a acestui tip de „greșeală de receptare”, o putem accepta pe cea oferită de Stelian Dumistrăcel, în opinia căruia etimologia populară constă în „modificarea formei unui cuvânt (de obicei) recent intrat în limbă sub influența altui cuvânt, mai cunoscut, cu care prezintă asemănări de formă și față de care se încearcă o apropiere în privința sensului” (Dumistrăcel 1980: 105). Dintre exemplele analizate de același lingvist, voi reda doar câteva (mai relevante): cumparativă (pentru cooperativă); pedepsire (pentru epilepsie); lăcrămație (pentru reclamație); boiermașină (pentru bormașină); încuibator (pentru incubator); unt de reținere (pentru unt de ricin; pronunție dialectală: rițin). Dar și unele cuvinte vechi își pot pierde uneori transparența etimologică pentru vorbitori, modificându-se sub influența unor asocieri noi. Iată un exemplu excelent la Sextil Pușcariu: „Latinescul sanatoria «vindecătoare» a dat în românește numele plantei sunătoare, prin apropiere etimologică de «a suna».” (Pușcariu 1940: 17).

2.3. Resemantizarea (frazeologică)

În diverse împrejurări istorice, anumite cuvinte își pot schimba total semnificația. Este și cazul adjectivului cumplit (dubletul etimologic al neologismului complet), descinzând din lat. completus ‘integral’. Întrucât a intrat (de la o vreme) preponderent în asociere cu substantive ca întuneric (sau beznă), sete, durere, ger⁴ etc., cumplit(ă) a ajuns să însemne ‘neplăcut(ă)’. Exemplele sunt numeroase, unele dintre ele nefiind prea îndepărtate în timp. Bunăoară, roșiile și vinetele (ca denumiri de legume) făceau parte din sintagmele pătlăgele roșii și pătlăgele vinete. Legea minimului efort a favorizat desprinderea acestor adjective de pătlăgele, permițându-le să-și continue evoluția pe cont propriu, ca substantive.

Încă și mai instructiv este un alt exemplu dat de Pușcariu, care pune în evidență rolul accidentelor din istoria unor cuvinte: „Cuvântul care are sensul opus lui cald, adjectivul rece, datorește înțelesul său în românește întâmplării că se găsea mai adesea în tovărășia substantivului apă. În latinește, recens – din care derivă rece al nostru – însemna cu totul altceva. Precum arată neologismul recent – care e un dublet al lui rece – sensul lui originar era cel de «proaspăt». Se zicea deci aqua recens, care însemna «apă proaspătă», adusă de curând de la izvor și, de aceea, «având o temperatură scăzută». Dacă accidentul fatal în istoria cuvântului rece ar fi fost întovărășirea lui cu panis, în loc de aqua, sensul lui rece ar fi fost în românește, tocmai dimpotrivă, cel de «cald», căci pâinea proaspăt scoasă din cuptor are o temperatură ridicată.” (Pușcariu 1940: 24).

O discuție specială merită resemantizările care ating îmbinările stabile de cuvinte, și anume unitățile frazeologice. Luând termenul expresie într-o accepție lărgită (adică incluzând aici și „discursul repetat”), am tratat o atare problematică într-un articol din 2019, deosebind două clase de expresii resemantizate, în funcţie de cauzele care au dus la modificarea sensului global al acestora: (i) expresii resemantizate în urma uitării semnificaţiei unui cuvânt component (de ex.: Ai carte, ai parte; Exceptio confirmat regulam; sânge albastru etc.), respectiv (ii) expresii resemantizate în urma uitării contextului originar (particular sau istoric) ori a realităţii extraverbale desemnate iniţial (de ex.: târâie-brâu; După război mulţi viteji se arată; Verba volant, scripta manent etc.) (vezi Munteanu 2019: 250 și urm.)⁵.

Ca să ilustrez această distincție, voi alege câte un exemplu din fiecare clasă. Astfel, în zicala Ai carte, ai parte, sensul întregii îmbinări de cuvinte s-a schimbat, deoarece, la un moment dat, substantivul carte nu a mai fost înțeles ca ‘act; document de hotârnicie, de posesiune; înscris’, ci ca ‘[știință de] carte’. Așadar, s-a crezut că formula cu pricina laudă binefacerile învățăturii. Tot așa, la origine, compusul târâie-brâu nu semnifica ‘persoană neglijentă’, ci ‘om arțăgos, buclucaș’. Pe vremuri (cu mai bine de două secole în urmă, când hainele orășenești erau de tip oriental), cei care căutau conflictul cu orice preț lăsau în mod voit să le atârne un capăt al brâului până pe pământ. Dacă erau călcați pe brâu, nici nu le mai trebuia un alt motiv de ceartă. Deci, de la imagine la expresie drumul poate fi acum lesne reconstituit.

2.4. Decodarea aberantă

Sintagma terminologică decodare aberantă (decodifica aberrante, în italiană; aberrant decoding, în engleză) şi conceptul aferent au fost lansate (în 1965) de Umberto Eco într-un studiu de semiotică referitor (în special) la televiziune. Tradus și publicat în engleză în 1972 (sub titlul Towards a Semiotic Inquiry into the Television Message), textul lui Eco a pus în circulație noțiunea invocată mai cu seamă în domeniul științelor comunicării. Într-un articol (vezi Munteanu 2012: 233-240), am cercetat (cu precădere) dimensiunea lingvistică a decodării aberante. După o serie de distincții, rafinând definiția dată de U. Eco, am definit atunci decodarea aberantă drept „înţelegerea greşită a sensului unui text cauzată de necunoaşterea (sau cunoaşterea parţială ori insuficientă) a unui cod sau a unui context”. Ca text, în acest caz, putem avea în vedere orice act concret de comunicare. Câteva exemple vor fi, sper, edificatoare.

La G. Topîrceanu, într-o operă de tip memorialistic, Pirin-Planina, descoperim următoarea întâmplare (autentică, pesemne). După o ploaie abundentă, o groapă imensă fusese inundată, însă, în timpul nopţii, apa se retrăsese lăsând pe fundul ei nisipos un şoarece mort, înecat. Şoarecele respectiv este contemplat atât de un soldat bulgar, cât şi de prizonierul acestuia, un român. La un moment dat, bulgarul spune „Mişcă!”, arătând spre şoarece, la care românul răspunde contrariat: „Mişcă, moaş-ta pe gheaţă! […] Tu nu vezi că-i mort?”. Confuzia este lămurită de narator, care precizează că în limba bulgară cuvântul mişcă înseamnă ‘şoarece’. Deşi ştia că acel cuvânt fusese rostit de un bulgar, românul (neştiind bulgară) și-a închipuit că a auzit un cuvânt românesc.

În mod excepțional, se poate trece și dincolo de cuvânt. Unul dintre exemplele oferite de Umberto Eco (preluat și de unele cărți de lingvistică) este o propoziție care are sens atât în latină, cât și în italiană: I Vitelli dei romani sono belli. În latină, enunțul înseamnă „Du-te, Vitellus, la semnalul de luptă al zeului roman!”, iar în italiană sensul este cu totul altul, și anume „Vițeii romanilor sunt frumoși”. Evident, acesta este (neîndoielnic) un exemplu confecționat din rațiuni ludice ori didactice, dar istoria înregistrează și exemple reale, dintre cele mai serioase.

Celebra formulă „Torna, torna, fratre” amintită de Theophylactus Simocatta (sec. VII-lea) și de Theophanes Confessor (sec. VIII-IX) este, în opinia mea, un caz complex de decodare aberantă, în care (după cum au arătat N. Iorga, P. Năsturel, Al. Rosetti și G. Ivănescu) avem de-a face cu o confuzie între torna₁ (în „limba locului”) și torna₂ (termen de comandă bizantino-latinesc). Chiar dacă nu ar fi vorba de două limbi istorice diferite (adică în eventualitatea în care ne-am găsi numai în cadrul limbii latine, cu varietatea ei internă), totuși ar fi vorba, cel puțin, de două coduri diferite, de vreme ce este implicată în acel eveniment o anumită terminologie militară (adică se recurge și la un limbaj specializat). Deoarece întâmplarea (ori situația) cu pricina a fost expusă în detaliu și discutată de nenumărate ori de către savanții români și străini, nu o mai prezint aici, indicând doar studiul lui Eugeniu Coșeriu (publicat în 1983, în germană), lingvist care a lămurit chestiunea într-o manieră exemplară, punând la lucru eficient, în interpretare, cele trei tipuri de conținut lingvistic (desemnarea, semnificația și sensul)⁶. Mă voi limita la reproducerea concluziei lui Coșeriu, care sună astfel: „Confuzia reală se produce, deci, după încurcătura momentană cauzată de trimiterea la termenul de comandă τόρνα, nu între τόρνα₁ și τόρνα₂, ci între τόρνα₁ și τόρνα₃. Această confuzie privește nu semnificația (aceste cuvinte semnifică pentru Theophylactus în mod expres același lucru), ci sensul actului de vorbire corespunzător: o chemare adresată unui soldat și spre un anume scop («Vino înapoi, ca să aranjezi povara animalului») este înțeleasă greșit ca un îndemn către toți soldații și spre un alt scop (fuga), este preluată în această formă («Înapoi!, Înapoi!») și transmisă mai departe.” (Coseriu 1992: 61)⁷.

Un exemplu interesant (care poate fi judecat, până la un punct, și ca „percepție falsă”) este cel constituit de particula Io, întrebuințată odinioară în titulatura domnească⁸. Nedumerirea apare în momentul în care se observă că Io, ca atribut domnesc, trece de la domni la fii de domni, dar și la doamne și (uneori) la domnițe. O însemnare slavonă pe o pecete inelară a Doamnei Maria a lui Constantin Vodă Brâncoveanu (de la 1689) începe (în traducere) așa: „Io Maria, din mila lui Dumnezeu Doamna Țării Ungrovlahiei...”. Pentru B.P. Hasdeu, o atare formulare reprezenta o „absurditate”, însă cercetătorul Petre Ș. Năsturel a menționat apoi 8 documente (datate între 1597 și 1717) în care această abreviere paleografică greco-slavă a numelui Ioan (nomen sacrum) este înscrisă și în titulatura fiicelor de domn (domnițe), nu doar de doamne (vezi Năsturel 1957: 367-371). Explicația lui Năsturel este aceea că Io a ajuns să fie confundat cu eu (pronunțat io), interpretat ca un fel de „Eu de majestate”.

3. Concluzii

Ca remarcă finală, să notăm că percepția falsă, etimologia populară și resemantizarea sunt tipuri de „greșeli de receptare” susceptibile să lase urme în limbă prin încetățenirea unora dintre modificările (nerecomandabile) ivite, în timp ce decodarea aberantă poate afecta înțelegerea în situații concrete de comunicare, conducând, de fapt, la neînțelegeri temporare. Aceste neînțelegeri fiind „cazuri individuale” – adică luând naștere într-un anumit context (particular-istoric) și având un sens determinat –, merită studiate și de hermeneutică, nu doar de lingvistică.

Note:

¹ Acest articol are la bază conferința mea, intitulată Vorbitorul și interpretările sale greșite, susținută on-line, în calitate de invitat, la Centrul de Lingvistică Teoretică și Aplicată din cadrul Departamentului de Lingvistică, Facultatea de Litere, Universitatea din București (în ziua de 17 februarie 2022).

² În original: “The human mind may be receptive, but receptivity is not passivity: it is an effort of active thought. An old story retold always to some extent acquires a new colouring from the mind of the teller and the life of his environment. If he is a skilful and imaginative narrator, these changes will turn the story, to that extent, into something both new and good; if the opposite, changes will still come about, but they will result in weakening the structure of the story by impoverishing its incidents.” (R.G. Collingwood, The Authorship of Fairy Tales, în Collingwood 2005: 266).

³ În original: “In all speech activity there are three things to be distinguished, expression, suppression, and impression. Expression is what the speaker gives, suppression is what he does not give, though he might have given it, and impression is what the hearer receives. It is important to notice that an impression is often produced not only by what is said expressly, but also by what is suppressed. Suggestion is impression through suppression.” (Jespersen 1965: 309).

⁴ Orice persoană trecută (cândva) prin școală își va aminti, probabil, versurile din pastelul Mezul iernei de Vasile Alecsandri: „În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!”. Dacă persoana este ceva mai instruită, atunci își va aduce aminte și de acele „cumplite vremi” din Predoslovia lui Miron Costin.

⁵ La cele două tipuri, se mai poate adăuga o specie de «resemantizare», de data aceasta intenţionată, întrucât ea nu se datorează vreunei „uitări”, ci unei „abandonări” voite. Avem de-a face cu expresii resemantizate în urma reevaluării contextului (mai mult sau mai puţin) originar de către vorbitori. Este cazul unor expresii ca a-și aprinde paie-n cap sau Et in Arcadia ego (vezi Munteanu 2019: 254-255).

⁶ Conform concepției lui Eugeniu Coșeriu, trebuie să distingem între desemnare (referinţa, adică trimiterea la realitatea extraverbală), semnificaţie (conţinutul dat exclusiv de limbă şi prin intermediul limbii) și sens (conţinutul unui act concret de comunicare, al unui text/discurs).

⁷ Un caz (mult mai simplu) de decodare aberantă, însă și acesta interpretat (cam) defectuos de către opinia publică (și nu numai), este cel al scandalului iscat în jurul arbitrului român Sebastian Colțescu. În timpul meciului de fotbal Paris Saint-Germain (PSG) – Istanbul Basaksehir (din decembrie 2020), arbitrul de rezervă S. Colțescu, vrând să sancționeze un comportament neadecvat, i l-a indicat arbitrului central Ovidiu Hațegan (și el român) pe un jucător de culoare din echipa turcă, Pierre Webo, folosind cuvintele „ăla negru”. În consecință, Colțescu a ajuns să fie acuzat de rasism, dat fiind că acel jucător de culoare (la fel ca și coechipierii lui) nu știa limba română, dar va fi asociat adjectivul românesc negru cu substantivul depreciativ (sau ofensator) negro (din engleză).

⁸ Despre acest exemplu (dar și despre altul similar din istoria Angliei), am discutat la Seminarul cu participare internațională „Simboluri ale puterii din preistorie în contemporaneitate” (Muzeul Brăilei „Carol I”, ediția a II-a, Brăila, online, 17 decembrie 2021), când am susținut lucrarea Cuvinte obscure, ca semne ale puterii, în titulatura domnițelor și a reginelor.

Bibliografie:

Bréal 1913 = Michel Bréal, Essai de sémantique (Science des significations) [1897], Sixième édition, Librairie Hachette, Paris, 1913

Ciorănescu 2001 = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum, Bucureşti, 2001

Collingwood 2005 = R.G. Collingwood, The Philosophy of Enchantment. Studies in Folktale, Cultural Criticism, and Anthropology, Edited by David Boucher, Wendy James, and Philip Smallwood, Clarendon Press, Oxford, 2005

Coseriu 1992 = Eugenio Coseriu, Theophylactus, II, 15. O contribuţie la clarificarea lui „τόρνα, τόρνα, φράτρε” [1983], în „Limba Română” (Chişinău), Anul II, nr. 1, 1992, p. 51-62 [traducere din limba germană de Eugen Munteanu]

Dumistrăcel 1980 = Stelian Dumistrăcel, Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

Jespersen 1965 = Otto Jespersen, The Philosophy of Grammar [1924], The Norton Library, New York, 1965

Munteanu 2012 = Cristinel Munteanu, Aberrant Decoding and Its Linguistic Expression (An Attempt to Restore the Original Concept), în “Procedia – Social and Behavioral Sciences”, Volume 63, 2012, p. 229-241

Munteanu 2019 = Cristinel Munteanu, Expresii resemantizate, în „Limba română” (București), anul LXVIII, 2019, nr. 2, p. 249-256

Munteanu 2020 = Cristinel Munteanu, De la noematologie la hermeneutică. Perspectiva lui Nicolae I. Apostolescu, în „Diacronia”, nr. 12, 2020, A168 (1-11)

Năsturel 1957 = Petre Ș. Năsturel, O întrebuințare necunoscută a lui „IO” în sigilografie și diplomatică, în „Studii și Cercetări de Numismatică”, Vol. I, 1957, p. 367-371

Pușcariu 1940 = Sextil Pușcariu, Limba română. Vol. I: Privire generală, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940