Eugen Lungu, De ce spunem așa

Cuvintele nu au zile de naștere. Și chiar dacă au – în ziua aceea nu am mers niciodată la ele cu un buchet de flori, nu am așteptat jubilee și nu au suflat în lumânări. Dar au și ele o zi de naștere. Sau poate un an. Sau poate un loc. Să-l poți numi baștină și să-l poți numi natal.

Cartea lui Eugen Lungu De ce spunem așa vine să ne arate că există un timp anume în care se naște un cuvânt sau o expresie. Dar mai spune că Eugen Lungu nu e doar criticul pe care îl tot găsim semnând prefețe și pe care îl tot așteptăm să ne răsfoiască cărțile. Există nedreapta judecată că critica literară e dincolo de poezie, de proză sau de alt gen de scriere, iar atunci când i se pune în mână ciocanul, el și doar el e cel care decide ce va face cartea ta: va rămâne în librării sau va ajunge în case, în școli și în biblioteci. Mulți dintre criticii noștri au rămas împietriți în haina dură a acestui personaj, au citit coloane nesfârșite de poeme cu metafore orbitoare, au citit ziduri de pagini de proză în care s-au născut și au murit civilizații, în care au învins Cezari și au căzut Cezari, dar nu au scris nicio pagină în care s-ar fi putut naște sclipiri râvnind geniul. Au rămas în mantia criticului.

De-asta și e atât de surprinzătoare citirea numelui Eugen Lungu pe coperta unui volum în care se spun povești despre cuvinte. Mai bine zis, despre copilăria cuvintelor, că au și ele o copilărie, deși nu aveau cum să fure cireșe și nu aveau cum să prindă fluturi adormiți pe flori. Cartea lui Eugen Lungu e despre cărămizile cu care noi ne zidim operele, de mute ori fără să cunoaștem din care luturi sunt arse ele. Folosim cuvintele dând la o parte istoria și dezbrăcându-le, fără voia noastră de multe ori, de coaja pe care poartă.

 Cred că sunt deja vreo patruzeci de ani de când am mers la o editură cu o mapă în care aveam câteva zeci de poezii în care îndoiala mea cerea vers alb, lipindu-se de tot ce făceam și de tot ce scriam. Am păstrat și până azi această definiție a literaturii, pe care nu știu dacă o mai acceptă cineva, că ea, literatura, e din talent, muncă și îndoială. Cred că cuvințelul acesta de la margine e de multe ori mai important decât talentul. Și am bătut la ușa lui Eugen Lungu, redactor de carte în cabinetul unei edituri, iar el, dincolo de o lectură obligatorie, a scris prefața cărții. Nu, n-am să citez, dar m-a făcut să cred cât de cât în ceea ce fac. Ei bine, prin textul de față întorc o datorie mai veche, deși sunt singurul care o iau drept datorie. Marea diferență e că eu atunci aveam nevoie de prefața lui Eugen Lungu, pe când el acum nu cred să tresară la referința mea. Știu, Druță spunea: „Oricât de mare ai fi tu, dar atunci când îți vezi poza într-un ziar, ți se moaie genunchii”. Și ai noștri se moaie, să n-o mai facem noi pe turnații în bronz.

Cartea lui Eugen Lungu De ce spunem așa, dacă vede bine cineva, nu întreabă, ci răspunde. Doar un critic literar poate răspunde la atâtea întrebări, deoarece criticul e pomul cu rădăcina verticală. Poeții și prozatorii își împrăștie de cele mai multe ori rădăcina la suprafață, pe orizontală, căutând cu vâna lor mai puțin apele și mai puțin luturle, dar mai mult aplauzele și mierea cuvintelor. O lectură măcar și parțială a cărții De ce spunem așa ne-ar face să ne oprim sau să ne opunem ușoarei lunecări pe derdelușul lecturilor noastre, ca să stabilim dacă ceea ce spunem sau ceea ce scriem noi e chiar ceea ce vrem să spunem și să scriem. Și atunci când vom ști că semiluna iese noaptea la cosit, împrăștiind aur în iarbă, și atunci când vom ști că miresele nu au fost chiar întotdeauna fericite, chiar dacă se striga „Amar!” pe nu știu unde, și atunci vom avea în față eminența cenușie din Muzeul de Arte din Boston, chiar dacă noi nu am mers mai departe de Bubuieci. Aș fi putu scrie „Mai departe de Băcioi”, dar mă las supus unui egoism hrănit cu nisipuri din strălucirea mea și nu pot ceda.

De ce spunem așa poate fi citită ca o culegere de nuvele și te lasă să constați că pagina la care o deschizi, oricare ar fi ea, e pagina de care ai nevoie. Odată neglijată ordinea alfabetică a cuvintelor și expresiilor despre care scrie, se lasă loc pentru revenire, pentru completare și pentru o altă carte. Da, facem un gen de echilibristică verbală, dar știm bine că Eugen Lungu va veni cu un alt volum. Până atunci, am propus și s-a acceptat reluarea în revistă a unor texte. Desigur că s-ar fi cuvenit să fie publicate mai multe, dar cred că e suficient pentru a trezi în plămânii noștri mirosul acela de manual care învăluie un sfârșit de august lipit de un început de toamnă. Chiar dacă de atunci s-au mai schimbat cleiurile, iar vopselele poartă în ele și o picătură de parfum franțuzesc, purtat de doamna profesoară în geanta ei. Așa cred eu.

Eugen Lungu, Why We Say That

Keywords: words; birth; childhood; literary critic; literature; evaluation; introspection; written art; Eugen Lungu

This article by Eugen Lungu delves into the phenomenon of the birth and development of words and expressions in language, as well as the role of the literary critic in the modern era. Lungu proposes that words have “birthdays” and a “childhood”, periods during which they are shaped and enriched with new meanings. Furthermore, Lungu reflects on the function of the literary critic, seen not only as an evaluator but also as an essential builder in the literary life, who decides the fate of literary works. Through analyzing the relationship between the critic and literature, Lungu emphasizes the importance of introspection and self-assessment in the appreciation and understanding of written art.