Aventura unor cuvinte. Din ciclul „Cuvinte care sunt, dar, de fapt, nu-s!”

„A PROPIȚIA”

Volumul unu intitulat Smaragda Theodorovna, conceput ca prolog al romanului În preajma revoluției de C. Stere (ediție și prefață de Z. Ornea, Editura Cartea Românească, 1991), este o adevărată babilonie lingvistică! Narațiunea e impregnată cu fraze și cuvinte rusești corecte, dar și stâlcite de populația băștinașă (sună nefiresc și barbar adresarea destul de frecventă a Nataliei Chirilovna către Smaragda: „tiotia Dusia”!), cu sintagme și cuvinte străine, mai ales franțuzești, relevând și o românească stricată pe care încearcă să o vorbească străinii – aceștia mutilează și stâlcesc verbele neaoșe ș.a.m.d.

Însuși autorul calchiază nemilos din rusește fără ca stilizatorii săi, fini cunoscători ai limbii române – G. Ibrăileanu, G. Topîrceanu și Al. Philippide –, să sesizeze natura lor improprie limbii noastre. Spre exemplu, un personaj jovial, numit Gaspar Gasparovici, își salută cunoscuții cu următoarea formulă:

„– A-a-a, Fiodor Ivanovici! – exclama el la vederea vre­unui cetățean respectabil al capitalei basarabene: Câte veri și câte ierni nu te-am mai văzut? Ce mai faci? Sănătos? Voinic?”

Expresia pe care o subliniez cu aldine e o calchiere mot à mot din rusă: сколько лет, сколько зим! În graba dictării (se știe că Stere nu a scris el însuși textul romanului, ci l-a dictat unor secretari), autorul „uită” să caute o locuțiune românească potrivită momentului. Folosită frecvent în asemenea cazuri și cunoscută de toată lumea e expresia frazeologică: „Nu te-am mai văzut de un car de ani!”

Sau iată o răbufnire a guvernatorului Basarabiei:

„Generalul cade în fotoliul său și o bucată de vreme îl fixează uluit pe acest model de funcționar, „eminența griză!” a tuturor guvernatorilor basarabeni de pe vremuri.

– Atunci? să mă ploconesc eu acestor răzvrătiți, acestor tulburători, separatiști? A! Am să-i turtesc pe toți în corn de berbec, – răcni răgușit guvernatorul, – prototipul administra­torilor cu «mână de fier»”.

Și această locuțiune e tipic rusească – в бараний рог скрутить/согнуть кого-л. Iată câte echivalente românești s-ar găsi în limba noastră: a strânge în chingi pe cine­va; a pune pe cineva cu botul pe la­be; a pune cuiva lanțul în coarne; a pune șaua pe cineva; a pune pi­ciorul pe grumazul cuiva.

Iar conu’ Petrache Bârsianu le amestecă pe toate ca în torba țiganului (treceți liniștiți peste sintagma prea puțin supusă rigorilor woke! e veche de când lumea la noi!...):

„– Eu vă întreb, gospoda, cuda mî idiom? Această polojenie este nevânosima! Nași moșii, dărămaițea, noi ne răzorim! suntem vernopodan, talpa tronului. Cuda mî idiom, gospoda? – zbiera dânsul, nemaiștiind el însuși în ce limbă vorbește”.

Și coana Anica Mesnicu le cam „pribuluiește”:

„Și atunci cică graful n-a mai putut sta în polc și a dat ostavcă. Și s-a dus îndată, nu se știe unde, și dus a rămas!”

Sigur, multe dintre aceste calambururi sunt special căutate de autor pentru culoare locală. Unui basarabean nu îi e chiar atât de greu să se descurce în hățișul lor. Dar ce face oare un regățean confruntat cu ele? Ce înțelege acesta din tiradele macaronice ale lui Petrache Bârsianu? Îi ajunge oare cititorului răbdare să le caute sensul (mai ales dacă volumul nu conține note explicative la subsol!) când sunt atât de multe?

Deși cunosc bine graiul localnicilor, care continuă și azi să fie la fel de sucit și „fezandat” din belșug cu rusisme, am întâlnit în roman un cuvânt care m-a obligat să cercetez toate dicționarele românești posibile, de la cele științifice sau de neologisme, până la cele dialectale de pe ambele maluri ale Prutului. Nu l-am găsit nicăieri, deoarece pur și simplu nu există în limba română. Am bănuit că va fi fiind un rusism adaptat, dar nici în sursele slave nu l-am găsit!

Cuvântul apare într-un context special, bine delimitat din punct de vedere epic. E vorba de episodul în care bebelușul Vania Răutu este „vândut” unei alte familii, cu mai mult noroc la copii: deși dintr-o casă avută, Smaragda Theodorovna era pe cale să-și piardă și al doilea copil. Ritualul magic al „vinderii” era menit să-i salveze băiatului viața, căci, după spusele babei Vasilca, moartea își făcuse deja „făgașul” în casa Răuteștilor, deoarece după decesul Soniei, învinsă de scarlatină, se îmbolnăvise subit și băiețelul. C. Stere descrie în detalii scena respectivă:

„În odăița de lingă bucătărie, la fereastră aștepta în haine de sărbătoare Paraschiva lui Vichentie, femeie uscățivă, îmbătrânită înainte de vreme.

Ea ținea în dreapta o monedă de aramă de două «copeici» și, solemnă, se adresă stăpânei, alături de care mergea Irina cu copilul în brațe, urmând-o în cortegiu Margareta Jozefovna, mama Zoița, jupâneasa Marghioala și încă câțiva din domesti­citate.

 – Ce căutați, oameni buni ? – întrebă Paraschiva, parcă nerecunoscând pe cei de sub fereastră.

– Avem un copil de vânzare, nu aveți cumva nevoie de dânsul? – răspunse Smaragda Theodorovna, fără voie stinghe­rită și emoționată de acest rol.

 – Slavă Domnului! Avem destui copii, dar mila Domnu­lui nu se respinge. Cât cereți pentru copil, să trăiască, că-i voi­nic și frumos?

– Cât v-o lăsa inima, că îl vindem numai pentru mila lui Dumnezeu și numai ca să fie drept vândut, ne veți da un ban.

– Cu mila lui Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor! Iaca banul! – în­tinse Paraschiva cele două copeici pe fereastră.

Smaragda Theodorovna își făcu cruce, luă banul și, apoi, ridicând copilul din brațele Irinei, îl trecu pe fereastră Paraschivei:

– Pentru mila lui Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor! Iaca și copilul! Să trăiască și Dumnezeu să-l blagoslovească!

Mâinile îi tremurau și, cu statura ei mică, Paraschiva a tre­buit să se plece repede ca să poată prinde copilul.

Făcându-și cruce, Paraschiva rosti răspicat apăsând asupra fiecărui cuvânt:

– Mulțumim lui Dumnezeu, pentru blagoslovenia lui! Am un copil mai mult, să-l blagoslovească și să-l miluiască Domnul Dumnezeu, și să-i dea sănătate și viață lungă, ca și celorlalți copii ai mei. Amin!”

Conform credinței populare băiatul „aparținea” deja altei familii și altei case, deci destinul era astfel înșelat și copilul putea să supraviețuiască. Autorul încheie astfel scena:

„Nemezida a fost propițiată…”

Sigur, nu mi-a fost greu să înțeleg că Nemezida este numele rusesc al divinității grecești Nemesis. Cf. lui Victor Kernbach, ea este „zeița răzbunării, care pedepsește crimele, conservând și supraveghind ordinea și echilibrul în univers sub raportul moral, prin cântărirea riguroasă a fericirii și nenorocirii umane” și „pedepsește îndeosebi păcatul săvârșit de omul care tinde să-și depă­șească statutul comun de muritor sau păcatul lipsei de măsură în actele existențiale, incitat de lăcomie, trufie, opulență, nerușinare” (Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1995).

Or Smaragda Theodorovna, prin flirtul ei cu seducătorul conte Przewicki, își înșela soțul, călcând astfel normele morale, ceea ce-i aducea astfel (în închipuirea femeii!) mânia și pedeapsa zeiței. Falsa adulterină (Smaragda nu a încălcat totuși linia roșie!...) crede cu fermitate că doar păcatul ei a pus în pericol de moarte viața copiilor săi. Multele rugăciuni ale mamei, penitența ei febricitată, „vinderea” băiatului o făceau să creadă că astfel îmbuna destinul și îndepărta de la casa ei alte nenorociri.

Și totuși ce înseamnă că zeița „Nemezida a fost propițiată”? Cum am spus mai sus, cuvântul propițiată nu există în niciun dicționar românesc!!!

După ore de căutări și bănuieli (regionalism? rusism? ucrainism?), l-am descoperit în… latină! Materia lui literală, îndeosebi ț-ul, nu aducea nicidecum în ipoteză latina. Și totuși, verbul e latin:

propitio (I) vt. a îndupleca zeii prin sacrificii, a face favorabil: ~ Iovem CURT. a și-l face favorabil pe Iupiter, ~ regem CURT. a-1 împăca pe rege. propitius (3) adj. favorabil, binevoitor: di tibi propitii sunt PL. zeii îți sunt favorabili, propitia voluntas NER. sentimente binevoitoare.

Termenul are în latină un întreg cuib semantic (vezi Gheorghe Guțu, Dicționar latin-român, Humanitas, 2003 ):

propitiatio, onis, f., sacrificiu de împăcare a zeilor; propitiator, oris m. intervenient pentru împăcare HIER.; propitiatorium, ii n. mijloc de împăcare a divinității VULG.; propitiatorius (3) adj. de împăcare AMBR.; propitiatrix, Icis f. împăciuitoare (a divinității) AMBR.

După asta l-am „descoperit” imediat și în franceză, în Le Petit Robert:

PROPITIATION. n. f. (XVI^e; «faveur accordée par Dieu; pardon», fin XII^e; lat. ecclés. propitiatio, de propitius). Relig. Sacrifice, victime de propitiation, qu’on offre à Dieu pour se le rendre propice, obtenir son pardon (V. Propitiatoire). Acte de propitiation.

PROPITIATOIRE. n. m. et adj. (1170, propiciatorie; lat. propitiatorium). 1° N. m. Hist. relig. Table d’or posée au-dessus de l’arche d’alliance. 2° Adj. Littér. (xvi^e; lat. propitiatorius). Qui a pour but de rendre (Dieu) propice. Offrande, victime propitiatoire. «Cette cou­tume barbare passait pour le plus efficace des rites propitia­toires» (Daniel-Rops).

Iarăși, după îndelungate căutări, l-am găsit și în texte traduse în română, spre exemplu într-o lucrare de îngustă specialitate: C.G. Jung, Opere complete, vol. 9, partea 1. Arhetipurile și inconștientul colectiv. Traducere de Vasile Dem. Zamfirescu, Daniela Ștefănescu, București, Editura Trei, 2014, p. 36:

„A avea suflet reprezintă o cutezanță a vieții, căci sufletul este un demon distribuitor de viață care-și joacă rolul drăcesc deasupra și dedesubtul vieții umane, ceea ce face ca în interiorul dogmei să fie amenințat cu anumite pedepse și propițiat cu anumite binecuvântări care depășesc cu mult posibilul uman al meritului. Raiul și iadul sunt destine ale sufletului și nu ale omului care, în slăbiciunea și prostia sa, nu ar ști ce să facă într-un Ierusalim ceresc”.

Și în alt text celebru: Hajime Nakamura, Orient și Occident, Editura Humanitas, 1997. Traducere din engleză de Dinu Luca:

„Conștientizarea păcatului cerea sacrificii propițiatorii și penitențe ...

În India, erau adorate și propițiate spiritele ancestrale (pitaras).”

Ce putem spune în concluzie? Că verbul și derivatele lui există, cel puțin în traduceri specializate, dar cuvântul… nu-i! Adică lexicografii încă nu l-au văzut și nu i-au făcut pașaport românesc!

(10 aprilie 2023)

„UROCILE”

În același roman de C. Stere descoperim și cuvântul urocile, care la fel nu există în niciun dicționar românesc. Contextul nu ne ajută cu nimic; putem doar bănui ce sens ar avea termenul. Iată fragmentul respectiv:

„Prin contrast, vie și colorată, plină de soare și de aer îmbălsămat de adierea primăverii, trăiește în el ziua de «por­nire a plugurilor».

În ograda Năpădenilor sunt adunate treizeci-patruzeci de pluguri, cu câte patru boi înjugați; popa Vasile, în odăjdii strălucitoare scânteind sub razele soarelui, slujește, ajutat de dascălul Andronache, «molebenul»; într-un colț al curții ard ruguri, pe care în enorme cazane fierbe laptele cu păsat; după sfârșitul molebenului, Smaragda Theodorovna împarte fiecărui plugar și «pogonaș» câte o cană de lapte cu păsat, – laptele e puțin afumat, dar pare lui Vania cu atât mai gustos, – câte un delicios colăcel cu nuci pisate sau sămânță de mac, și un ulcior cu vin. Oamenii își fac cruce, «pogonașii», niște băieți abia mai mari ca dânsul și la care el se uita cu mult jind, pocnesc din bice; și cortegiul pleacă din curte cu conu Iorgu și vechilul Alexandru în frunte, călări, spre a trage brazde și a împărți «urocile» plugarilor. Ritualul acesta, repetat în fiecare primăvară, nu s-a gravat în memoria lui Vania numai ca un simbol al naturii redeșteptate, ci ca o sărbătoare a omului, a muncitorului, ca un fel de afirmare a solidarității umane în fața naturii, un triumf al geniului omenesc asupra forțelor oarbe.

De la această serbare a primăverii îi rămăsese pentru tot­deauna un gust deosebit pentru laptele afumat; și acesta din urmă, printr-un proces psihic obscur, îi sugera voia bună și nădejdea în biruința finală a Omului asupra bestiei”.

Din text e clar că naratorul evocă deschiderea sezonieră a lucrărilor de primăvară. Ritualul e descris destul de amănunțit – Vania, alias adultul Stere, își amintește nu fără o anumită nostalgie de neobișnuitul spectacol din curtea casei părintești!...

Ce e totuși cu acest urocile? E foarte simplu, e un cuvânt rusesc adaptat la structura gramaticală a limbii române. Lexemul este foarte cunoscut, căci e vorba de substantivul урок. Atât doar că, în roman, cuvântul respectiv e folosit nu în sensul larg, accesibil tuturor de „lecție”, ci e antrenată o accepție veche a termenului, azi necunoscută nici chiar vorbitorilor nativi de limbă rusă. Căci conform lui Vl. Dal, урок însemna o sarcină pe care urmau s-o îndeplinească nu numai elevii, dar și muncitorii, mai ales cei agricoli (vezi exemplele subliniate cu bold):

Урок, срочная задача ученику или рабочим. Задать кому урок. Земляники работают на урок. Выучить урок, отработать урок в один шабаш.

Exemplele sugerate de V. Dal trebuie traduse, deoarece au o terminologie arhaică, necunoscută vorbitorilor de azi. Cuvântul земляник (plural: земляники, cu accentul pe и final) înseamnă землекоп, adică muncitor care sapă pământul. Prin urmare, expresia земляники работают на урок se poate traduce așa: muncitorii care sapă pământul lucrează pe parcela care li s-a indicat. Iar cealaltă locuțiune отработать урок в один шабаш înseamnă că aceștia își vor îndeplini sarcina în timpul unei zile lucrătoare.

Același lexicograf rus precizează că cel care împărțea aceste sarcini lucrătorilor agrari se numea урочник, termen vechi care ar coincide cu arhaicul nostru inginer hotarnic:

Урочник м. стар. межевщик, землемер, приурочивающий межи, грани, делающий отвод по урочищам.

De aici deducem că urocile este pluralul adaptat în românește al rusescului урок (la singular; pluralul rusesc este уроки), în sens de „sarcină, normă agricolă la arat”. Iar conu’ Iorgu Răutu și vechilul Alexandru, ce urmau să împartă aceste parcele fiecărui plugar, îndeplineau pentru moment funcția de урочник, adică erau un fel de ingineri hotarnici!

După cum spuneam, romanul lui C. Stere e înțesat de asemenea împrumuturi rusești. Apropo, în același fragment apare și cuvântul moleben pe care îl „slujește” popa Vasile. Ei bine, acest termen a intrat în dicționarele românești cu accepția de tedeum.

 26 aprilie 2023

*

În voia valurilor e considerată una dintre cele mai reușite secvențe ale romanului-fluviu. Limbajul autorului e însă și aici confiscat de calchierile din rusă. În șlepul cu arestanți, Ion Răutu vede la un moment dat o femeie care e încălțată în „papuci de piele crudă” (C. Stere, Scrieri, Editura Minerva, 1979, p. 220).

Expresia e un calc după сыромятная кожа. Cred că e vorba de piele neargăsită.

 21 decembrie 2023

The Adventure of some Words

Keywords: to shutter; C. Stere; Bessarabia; cultural interactions; etymology; linguistic influences

This article investigates the etymology and evolution of the meaning of the word “aproţipiare” within the literary works of C. Stere, highlighting its use in narrative contexts to reflect the complexities of social and cultural interactions in Bessarabia in early 20th century. By examining dialogues and descriptions in the novel “In the Wake of the Revolution”, the author reveals how this term acquires multiple nuances in representing historical and social realities. The methodology includes contextual and comparative analysis of literary texts, with a focus on Russo-Romanian linguistic influences. Conclusions emphasize the importance of words in capturing and conveying cultural and identity subtleties.