Primele memorizate sentimente

1. Curiozitatea

Înainte de a se cunoaște pe sine, omul face mai întâi cunoștință cu lumea din preajma sa și, în primul rând, îi descoperă pe cei care i-au dat viață. Apoi urmează lucrurile și vietățile cu care contactează, fenomenele  naturii pe care încearcă să le înțeleagă, toate astea trezindu-i în suflet anumite sentimente. Iar prima senzație care se aprinde în sufletul copilului de la toate câte le vede în jurul său este curiozitatea, după care vine cea de bucurie sau de spaimă, de recunoștință sau de afecțiune… Aceste stări sufletești, în special cele simțite pentru prima dată, rămân în memorie pentru toată viața, iar în ceea ce mă privește păstrez și acum acel prim sentiment al curiozității pe care l-am avut la vârsta, cred, de trei ani.

Acea zi de vară, cu un soare torid și frunzele de pe copaci de un verde strălucitor, cu vrăbii, scăldându-se în colbul de pe drumul satului le văd aievea, ani de-a rândul, de parcă toate au avut loc ieri sau alaltăieri. Era al doilea an de când oamenii din Risipeni fuseseră forțați să accepte „benevol” noua formă de organizare socială a satelor, una adusă de sovietici cu propriul său nume de „colhoz”, adică de gospodărie colectivă. Cei care se opuseseră să  accepte „gospodăria comună”, au fost deportați în Siberia sau Kazahstan, după care ceilalți, resemnați, și-au plecat capul, acceptând să devină colhoznici. Inițial, și tatăl meu fusese la un pas de a fi deportat, căci „activiștii” satului, niște ordinare cozi de topor, au ținut să-l includă în lista chiaburilor din simplul motiv că trăia în casa refugiatului înstărit Ilisei Gașpăr. În perioada în care „eliberatorii” ajunseseră  în primăvara anului 1944 cu frontul aproape de Fălești, el și soția sa fugiseră în Țară, undeva prin Oltenia. Omul n-avusese copii și încă înainte de război o adusese pe mama din satul vecin, Valea Rusului, să le fie fată de casă, de fapt, un fel de adopție cu obligațiuni de slujnică. Omul plecase cu speranța că rușii, după ce vor trece cu războiul până-n Germania, se va întoarce la gospodăria sa. Pentru orice eventualitate, însă, a preferat să se ascundă de ei și a lăsat-o pe mama să aibă grijă de casă și de toate acareturile, pământurile, vitele și păsările, iar pentru siguranță au cununat-o la cei 18 ani ai ei cu tata care încă nu împlinise 21.

În acea jumătate de an de căsnicie tinerii însurăței s-au aflat mai mult în bejenie, căci linia frontului se afla peste câteva dealuri de sat, rușii finalizând abia în august1944 operațiunea militară Iași-Chișinău. Peste două luni, însă, tata se pomenește mobilizat de noii „stăpâni” ai Basarabiei, iar pe front, la forțarea râului Oder, este rănit și contuzionat. Totuși, el are norocul ca mai târziu să se întoarcă viu acasă. Firește, din cauza zestrei „moștenite” de mama, familia noastră din trei persoane, eu având puțin mai mult de-un an, este inclusă în lista deportaților. Ajunsesem în această situație și dintr-o ranchiună, bizară la prima vedere și invocată de un „activist” din sat, precum că tata poartă „pălărie scumpă, ca boierii”. Cineva, însă, l-a prevenit de ceea ce se punea la cale și el reușește să-l contacteze pe un ofițer sovietic, responsabil de operațiunea deportărilor din raionul Sculeni, demonstrându-i că în raport cu el s-a comis o greșeală. L-a salvat doar faptul că participase la război de partea sovieticilor, avea chiar și o medalie, și că acel ofițer se dovedise a fi un om cumsecade. După formarea colhozului, având școală primară românească, ceea ce echivala cu șapte clase la sovietici, tata obținu chiar și o funcție de cantaragiu, fiind responsabil de fățarea și magazia gospodăriei colective.

Era tânăr, nu împlinise nici treizeci de ani și avea la dispoziție un cal și o brișcă, iar în acea zi străluminată de vară mă luase cu el. Ședeam alături pe capra trăsurii cu două roți și arcurile ei moi mă legănau pe la hopuri, creându-mi o senzație de zbor. Ieșisem atunci pentru prima dată din sat și chiar la marginea sudică a lui, drumul de țară tăia o miriște care se întindea până în vale. În acel an lanul de grâu ocupase întreg locul, căruia risipenenii îi spun Capul Dealului. Paradoxală această denumire, deoarece un cap de deal ar semnifica mai degrabă piscul lui și nu poalele. În realitate, vârful acestui deal e în partea nordică a satului, ridicându-se în pantă lină prin întreg Risipenii și finalizând cu marginea Pădurii Bourului. Ulterior, încercând să găsesc o logică în această denumire a locului, am presupus că o fi vorba de un deal prăvălit, sau risipit, de inde se trage, probabil, și denumirea satului, un deal al cărui „cap”  cu zeci de mii de ani în urmă a ajuns în valea care în acea zi toridă de iulie o vedeam ca pe o obișnuită luncă unde pășteau niște oi. Iar peste vreun deceniu acolo  s-a ridicat un dig și lunca s-a transformat în Iazul de la Capul Dealului care există până-n prezent.

Aceste exerciții de logică, însă, nu aveau cum să mă frământe atunci, deoarece la ai mei trei ani si jumătate descopeream că lumea e mult mai mare decât perimetrul ogrăzii părintești și a străzilor din apropiere. Curiozitatea îmi deveni însă și mai mare în clipa în care observai pe miriștea aurie o sumedenie de animăluțe ciudate, rotofeie, cu blănița de un cafeniu spălăcit. Acestea alergau repezit, oprindu-se din când în când și, cu capul ridicat, cercetau împrejurimile. Dacă până atunci îl bombardasem fără încetare pe tata cu fel de fel de întrebări, firește  m-am agățat imediat de brațul său, scuturându-l nerăbdător să-mi spună ce-s cu ființele care, speriate de brișcă, aleargă atât de iute pe o parte și pe alta a drumului. Lehămetuit, se vede, de atâta sâcâială, el îmi răspunse plictisit, îndemnând calul la trap:

– Iepuri…

Bineînțeles, la rând venea o altă întrebare și tata, prevăzător, găsi cum să mă facă  să tac mâlc:

– Bagă de seamă, după mușuroiul pe lângă care am trecut stă o mâță moartă, cine-a râde și-a vorbi, drept în gură i-a sări…

Cunoșteam cimilitura de la niște băieți mai mari din mahala și am închis înfricoșat gura, dar întrebările oricum îmi roiau în cap. Știam de iepuri, căci creșteam acasă într-o cușcă vreo câțiva și aveau, într-adevăr, blana de aceeași culoare cu ghemotoacele care se fugăreau pe miriște. Doar că iepurii de acasă erau mult mai mari… „Aha, dacă aiștea-s mai mici, înseamnă că-s pui!, m-am dumerit, însă imediat o altă întrebare își făcu drum în mintea mea: Bine, dar iepurii de acasă, când sunt scoși din cușcă nu fug atât de iute, repezit,  ci se mișcă țupăind, în salturi, țup-țup…!?” Deși curiozitatea de a afla de ce „iepurii” de pe miriște nu sar ca cei de acasă era extrem de mare, nu îndrăzneam să-l întreb pe tata… Mâța!

Nu mai țin minte ce a fost mai departe, se vede că, legănat de brișcă și toropit de arșiță m-a furat somnul, iar curiozitatea de a afla ce fel de „iepuri”  alergau în ziua cea pe miriște am purtat-o mulți ani la rând. Până când, ajuns deja la facultate, am îndrăznit odată să-l întreb, dar el, firește, nu mai ținea minte ziua ceea și abia după ce-i povestisem în amănunte acel episod din tinerețea sa, surâse:

– O fi fost, cred, țistari, că tare se mai înmulțiseră…

Într-adevăr, pe când ajunsesem și eu elev în clasa a doua sau a treia, adică peste cinci-șase ani de atunci, aceste rozătoare erau vânate de copiii satului, școala inițiind o adevărată campanie de exterminare a lor, iar pentru fiecare pielicică predată la stat „vânătorul”  avea și o recompensă  de câteva copeici. Pentru unii copii această îndeletnicire devenise un prilej de a câștiga un ban să-și cumpere o bomboană, o jucărie sau chiar și caiete de școală. Pe mine însă m-a ocolit norocul de a o face pe „vânătorul”, căci din  prima mea vacanță de vară și până la vârsta de 14 ani am avut o misiune mult mai importantă pentru familia noastră – să pasc vaca. Au mai fost, bineînțeles,  și alte momente de curiozitate, nenumărate, toate însă au dispărut estompate în aerul alb al uitării. Doar amprentele primei impresii nu se șterg niciodată.

2. Spaima

Trecuse vreo săptămână de când împlinisem cinci ani, dar acest fapt nu fusese un eveniment pentru mine. Vorba e că în familia noastră, în care de trei ani și ceva mai apăruse și sora Zina, consemnarea zilelor de naștere nu era o tradiție. Ziua cu pricina însă mi-a rămas în memorie din alt motiv. Ea se dovedise a fi una mohorâtă, cu cer noros și pământ răzmuiat de la zăpada topită. De aceea nici nu aveam cum să alerg pe afară, permițându-mi doar să ies pe prispă sau în pridvorul cu dușumea de scândură și înfrumusețat cu deregi din lemn încrustat. Ca în orice familie de țăran, unde orice copil are una sau mai multe responsabilități, la acel moment nu aveam altă grijă decât să iau seama de sora mai mică. Pentru a nu o necăji pe mama cu scâncetele ei, îi găsisem ocupație, arătându-i cum se face o „fântână” din ciocălăi. Iar eu mă pusesem pe cioplit niște despicături de lemn de la gura sobei,  imaginându-mi că sunt meșter-lemnar, căci asta visam să fiu când aveam să cresc mare.

Apoi, aproape de  chindie, veni de undeva tata. Gâfâia ca după o goană lungă, avea privirea neliniștită și fața crispată de parcă l-ar fi fugărit vreun balaur din poveste, precum crezusem în prima clipă. Simții imediat cum începe să-mi dea târcoale un lânced sentiment de frică și neliniște. Apoi această stare  se transformă într-o spaimă cumplită, mai ales după ce tata îi vorbi ceva mamei, în șoaptă, după care se repezi în casa  cea mare, deschizând ușile vraiște. Cu voce gâtuită îi porunci, răstit, să-l ajute și prinse a căra, gâfâind și icnind,  lăicere, țoluri, perne, saci. Toate astea  le grămădiră în pridvor, după care, la urmă, scoase și lada de lemn plină cu prosoape, gheme de lână, plicuri cu poze,  câteva icoane, un cufăraș ticsit cu fel de fel de acte, medalii de pe front și fel de fel de hârtii împăturite, toate având un ciudat iz de naftalină. Mama prinse a boci, dar tata o țistui crunt, cu fălcile strânse și ea muți înspăimântată. Suferind rău de la contuzia de pe front, care-i declanșa deseori crize de furie necontrolată, mama îi știa de frică. Eram și eu gata să mă pun pe urlat de spaima care mă găsise și de la care inima mi se făcuse cât un fir de mac rătăcit în nu știu care călcâi. Dar tata se stropși, lăsându-mă fără glas și se repezi în grădină. Prăvăli una din glugile de ciocleji pe care le clădise de cu toamnă, după ce cărase știuleții în pod, dezghiocându-i apoi în serile lungi de iarnă. Apoi reveni și ne porunci cu voce gâtuită să luăm din lucruri, cât putem duce, și să-l urmăm. El își aburcă un sac de grăunțe în spate, mama luă în brațe un lăicer, iar eu pornii în urma lor cu o pernă. Le-a rânduit pe toate în inima glugii, apoi așeză cioclejii la loc și mai răsturnă încă două, în ultima glugă ascunzând lada și celelalte lucruri scoase din casa cea mare. După toate astea tata îi spuse ceva mamei, cu jumătate de gură, să nu  ajungă vorba și la urechile mele, apoi dispăru undeva, precum dispărură din memoria mea tot ce a mai urmat în zilele următoare.

Sentimentul acela, însă, de spaimă cumplită, multă vreme fiind pentru mine o enigmă, mi-a rămas în amintire pentru toată viața. Mulți ani mai târziu, după ce trecuse deja de vârsta pensionării, într-o discuție despre acele timpuri tulburi, tata îmi mărturisi că în acea zi se speriase și el, mai tare ca noi. Recunoscu abia acum că atunci, când fusese scos din lista proscrișilor, în 1949, ofițerul responsabil de operațiunea deportărilor a ținut să-i accentueze că salvatorul său nu este altul decât Iosif Vissarionovici Stalin, deoarece de la el venise indicația ca cei care au luptat pe front, demonstrându-și loialitatea față de noua putere sovietică, nu pot fi deportați. Iată de ce atunci când aflase că Stalin nu mai este viu, s-a gândit că nu mai are cine-l salva, iar deportările pot fi oricând aduse la ordinea zilei.

Era 5 martie 1953, ziua în care și-a dat duhul unul dintre personajele malefice ale istoriei umane, cel care însă reușise să se dea pentru foarte multă lume din imperiul sovietic, o lume credulă, rătăcită și speriată, drept un „părinte al popoarelor”. 

3. Jena

Firește, momente de manifestare a sentimentelor - de bucurie sau de durere, de tristețe sau de uimire - au fost nenumărate, ele fiind estompate de timp și de preocupările vieții în scurgerea ei cotidiană. Un moment, însă, mai special ține de o gamă întreagă de sentimente, toate soldându-se în final cu ceea ce definește noțiunea de jenă. Era în toiul primăverii anului 1961, totul era verde, înfloriseră pomii și coroanele lor albe, unele cu nuanțe de la auriu până la rozul sidefiu, amețeau lumea cu aromele și zumzăitul lor eclatant. În ziua ceea de 12 aprilie, după a treia lecție am fost anunțați că un pilot sovietic, maiorul Iuri Gagarin, zburase în cosmos și după ce făcuse înconjurul Pământului aterizase cu succes. Deși eram deja în clasa a șasea, evenimentul fusese conceput ca ceva ce ține de domeniul fantasticului, chiar dacă la școală ni se spunea cu diferite ocazii că omului sovietic nu-i poate sta nimic în cale, că față de celelalte popoare de pe glob el este unul cu totul deosebit. În subconștientul nostru începuse a se înfiripa convingerea că noi, cei născuți în țara sovietică – cea mai mare, cea mai puternică, cea mai bogată – suntem mai deosebiți în raport cu celelalte popoare de pe glob și de la această înțelegere a lucrurilor ne găsise un soi neobișnuit de exaltare, veselie, bună dispoziție…

Cu o asemenea stare de spirit, după ce țupăisem fără osteneală și răgușisem de atâtea urale, am intrat în clasă la ultima lecție, ea dovedindu-se a fi cea de matematică. Profesoara, bine dispusă și ea, cu un licăr de satisfacție în priviri, ne propuse să rezolvăm o problemă, anunțându-ne că cel care în această competiție reușește să fie primul va fi scutit de lucrarea trimestrială de control.

Cum se obișnuia pe atunci în școala sovietică, noi ne adresam pedagogilor, în tradiția culturii ruse, utilizând prenumele și patronimicul persoanei. Cea de matematică, Maria Sergheevna, era bălțeancă și fusese trimisă la școala din Risipeni împreună cu soțul Fiodor Mihailovici Rusnac, dumnealui fiindu-ne până în clasele primare diriginte de clasă. Era considerată, și chiar era, una dintre cele mai bune profesoare de matematică din raion și era o adevărată enigmă că, firavă și meditativă cum era, izbutea să-i strunească pe toți cei vreo 30 de neastâmpărați din clasa noastră. Probabil, e pentru că știa să se impună, când era cazul, prin duritatea privirii și vocea bine stăpânită, cu un accent grav, hipnotizant. Printre noi erau, firește, și elevi mai capabili, dar și dintre cei care veneau la școală ca la ocnă. La matematică, grație talentului pedagogic al profesoarei, majoritatea se descurcau destul de bine, doar vreo 3-4 erau grei de cap, cum îi poreclea, fără răutate, Maria Sergheievna. Pentru a-i stimula și pe alții, ea deseori organiza fel de fel de competiții matematice, iar în ziua ceea fusese aleasă o problemă destul de complicată, special pentru a-i pune la încercare pe cei trei favoriți ai ei. Dintre Costică Zavalidrov, Nicolae Angheni și cel care semnează aceste rânduri, primul era cel mai tare la matematică, deși uneori i-o lua înainte când un Nicolae, când altul. Profesoara noastră avea aproape 40 de ani, fiind cam de o vârstă cu mamele noastre, care, firește, din cauza grijilor, necazurilor și muncii în colhoz păreau pe lângă ea mult mai în vârstă. Avea o pieliță a obrajilor albă, asupra cărora părea că razele soarelui nu au nicio putere și-și purta de cele mai multe ori părul blond împletit într-o cosiță pe care și-o fixa pe vârful capului, de la o ureche până la cealaltă, ca pe o coroniță, precum personajele feminine din bâlinele clasice rusești. 

Atunci când mă aplecasem asupra problemei și-i citisem de câteva ori conținutul, mă aflam, se vede, într-o zodie a norocului, deoarece intuisem pe loc soluția corectă. Trăgeam cu coada ochiului la Costică, acesta aflându-se într-o bancă din rândul de alături și cum scria de zor, cu vârful limbii între dinți, înțelegeam că și el e pe calea cea bună. Deci, rămânea să învingă cel mai ager la scris. Pe parcurs, găsii un procedeu de simplificare și într-un moment de supremă satisfacție și exaltare de învingător, când observai că și colegul meu e gata să se ridice, sării în picioare și, triumfător, exclamai:

– Mamăăă, am rezolvat!

Surprinși, colegii își ridicară privirile de pe caietele asupra cărora se chinuiau într-o liniște mormântală să descâlcească ghemul complicat al problemei și mă țintiră cu o nedisimulată nedumerire și curiozitate. Când  realizai ce-mi țâșniră din subconștient, simții cum mi se moaie genunchii și senzația de bucurie triumfală se scurse fierbinte dintr-o parte a pieptului în alta, amestecându-se cu cea de rușine, apoi cu cea de sfială, după care rămase doar cea de jenă, dar una cu totul deosebită. Așezându-mă în bancă, reușii să observ fața îmbujorată a profesoarei, surâsul timid care-i accentuase și mai mult purpuriul obrajilor, ochii ei înrourați, mustind parcă un fel de bucurie sau poate recunoștință.  Îi simții apoi palma, lunecând peste creștetul capului meu și șoapta ei caldă:

– Bine… Bravo…

Îmi luă caietul cu problema rezolvată și reveni la masa din fața clasei de unde ne povesti, se pare, o întâmplare cu un savant matematician, subiectul neavând nicio legătură cu tema care urma să ne fie predată.

4. Îndrăgostirea

Până la 12 ani nu avusesem niciun fel de simpatie sau interes pentru ființele care purtau rochițe, considerându-le inferioare, slabe, plângăcioase, pârâtoare, răsfățate. Foarte nedumerit, observasem în clasa a cincea că unii colegi începuseră să le agațe, din care motiv aceștia deveniră pentru mine niște fătălăi și lipsiți total de demnitate bărbătească. Nu puteam înțelege ce plăcere poți avea să încolăcești cu brațul  gâtul și umerii vreunei fete și să-i atingi sânii abia răsăriți, iar ele să se smulgă cu țipete stridente din strânsoare, iar bujorii din obraji trădându-le că îmbrățișările nu le displăceau. Nu știu de unde îmi venise în scăfârlie convingerea că niciun bărbat adevărat nu poate cădea într-atât de jos, încât să manifeste o asemenea slăbiciune. Toate fetele, mai ales colegele de clasă, îmi erau antipatice, unica pasiune fiindu-mi cărțile. Universul lecturii mi se părea cea mai minunată lume și nicio fată din sat, din școală sau din mahala nu avea cum să-și găsească vreun loc. Dar veni prima zi de școală, eu ajuns deja în clasa a cincea, iar cel mai bun prieten al meu, care era pentru mine și tată, și mamă, și frate mai mare, urma să învețe în clasa a șaptea. Vara, când ne pășteam vacile, el mi se destăinuise că după șapte clase va pleca la o școală de veterinari. La una din recreații am alergat la el în clasă să-i restitui cartea pe care mi-o dăduse cu câteva zile mai devreme s-o citesc și l-am găsit vorbindu-i ceva unei fete din clasa paralelă. Grigore avea pe față o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată, ochii îi străluceau nefiresc și părea că nu-i în stare să-și rupă privirea de la colega sa. Am rămas cu totul nedumerit că nu-mi acordă nicio atenție și am înțeles că de vină e fata. Curioasă de prezența mea alături de ei, ca și cum involuntar ea își întoarse fața, privindu-mă în treacăt. Eu însă am reușit să observ că ochii ei aveau o culoare atât de albastră, încât nu se compara nici cu azuriul cerului, nici cu siniliul cicorii. Mai întâlnisem până atunci fete cu ochi albaștri, dar nu văzusem în ei nimic deosebit. Aceștia însă aveau niște irizări neobișnuite care mă străpunseră fulgerător, ca într-o vrajă, din creștet până-n tălpi, lăsându-mă fără grai. Fără să înțeleg ce se întâmplă și, mai ales, șocat că Grigore nu-mi acordase nicio atenție, de parcă aș fi fost omul invizibil, fapt ce nu mi se întâmplase niciodată, m-am retras cu pași șovăielnici într-o parte. Necazul că cel mai bun prieten al meu a preferat să se întrețină cu ea și nu cu mine era imens și depășea cu mult scurtcircuitul care mă găsi atunci când descoperisem ochii fetei. Era un sentiment cu totul nou, neobișnuit și necunoscut până în acea clipă. Pentru a mă dumeri ce și cum, am încercat pe căi ocolite să aflu cine e posesoarea celor doi ochi magnifici. O chema Maria și era din satul vecin Bocșa, parte a comunei Risipeni și de care ne desparte doar cimitirul comun pentru ambele localități. Mânat de un sentiment ce aducea mai degrabă a gelozie, unul de care habar n-avusesem încă, am prins a o urmări. Voiam să mă dumiresc și să înțeleg cum de îi reușise acestei Marii să-l silească pe Grigore să facă abstracție de prietenia noastră de vreo cinci ani. Din zi în zi această ocupație îmi plăcea tot mai mult , căci ochii ceea mă fascinau din ce în ce mai tare. Începusem să-i dau dreptate lui Grigore și nu-l mai învinuiam de trădare. Fiind excesiv de timid, nu aveam curajul s-o privesc în față, să mă las fermecat de ochii ei, dar eram nespus de bucuros pentru faptul că Grigore era altfel. Cel mai mult îl admiram pentru că era în stare să discute cu ea și s-o privească țintă în ochi. Eu nu aș fi avut asemenea curaj în ruptul capului. La recreații o urmăream de la distanță, iar când se întâmpla să ne întâlnim, față-n față, treceam doar fugitiv peste chipul ei, prefăcându-mă extrem de interesat de orice chițibuș luat la întâmplare. Observam însă foarte clar bujorii din obrajii ei și, mai ales, cele două neobișnuite flori de cicoare protejate de niște sprâncene arcuite armonios, căutând în același timp, demonstrativ, ceva pe cer sau în coroanele copacilor de lângă școală. În timp ce inima îmi ticăia dulce în piept, încercam să afișez o totală indiferență, fiind conștient că Grigore și Maria sunt îndrăgostiți. Din acest motiv consideram ca pe ceva firesc ca Maria să-mi fie și mie dragă. Și chiar îmi era, dar nu știa nimeni de taina și frământul meu, nici chiar Grigore, față de care nu tăinuisem niciodată nimic. Deși îl trăda comportamentul, la rândul său și el își ținea în taină sentimentele, fiind la fel de discret.

Apoi, după ce trecu anul, Grigore a plecat la studii într-o localitate din stânga Nistrului, unde erau pregătiți specialiști în zootehnie, iar Maria rămase în școala din sat să-și împlinească studiile medii. Era la fel de misterioasă cu cele două flori de cicoare ale ei și o urmăream în continuare de la distanță. Înainte de vacanța de vară, însă, am aflat că se întâlnește cu un coleg de clasă și, decepționat, am descoperit de odată că azuriul cerului și albăstrimea cicorii nu mai sunt atât de magnifice ca altă dată. Brusc, Maria se transformase într-o fată ca toate fetele. Chiar mă găsise și un fel de nedumerire că acum un an îi reușise să-mi cadă cu tronc la inimă.

Această stare de indiferență și dezamăgire totală în raport cu colegele de școală ținu însă până când la internatul școlii din sat s-a cazat în următoarea toamnă un grup de elevi din satul vecin Musteață. Adolescenții veniseră să se înscrie la școala noastră în clasa a opta, iar una dintre cele patru fete avea, la fel, ochi albaștri. Ea însă nu mai era prima îndrăgostire...

The First Memorized Feelings

Keywords: Curiosity, Childhood, Nature, Emotions, Memory, Family, Experimentation

The text written by Nicolae Rusu explores the emotions and feelings of childhood filtered through the lens of curiosity. In the first act, the author describes how a child’s inherent curiosity drives them to explore the surrounding world, starting from the immediate family and extending to nature and its phenomena. Curiosity, joy, and occasionally fear are the first deeply experienced emotions that remain in the long-term affective memory. Rusu shares his own emotional memories, from the first explorations of the world to interactions with peers and family, emphasizing the idea that these initial feelings shaped by curiosity are fundamental to personal development and the perception of the world around us.