Dimensiunea afectivă a lecției de literatură română

Una dintre funcțiile definitorii ale literaturii, ca ramură a artei, pe lângă cea referențială (opera transmite o viziune a scriitorului despre lume, realitate), cognitivă (opera comunică informații artistice organizate într-un mesaj și transmise printr-un cod), educativă/formativă (opera are un impact asupra receptorului, contribuind la formarea cunoștințelor, convingerilor, la dezvoltarea gustului estetic al acestuia), este cea hedonistă/de delectare. Or creatorii își desăvârșesc operele, în primul rând, pentru plăcerile oamenilor. Conceptul de katharsis al lui Aristotel, tocmai, afirmă receptarea empatică a artei/a actului mimetic. Considerată singurul lucru bun și care ar trebui să aibă importanță pentru o persoană, plăcerea a devenit obiectul de studiu al hedoniștilor. Nu întâmplător adepții acestei doctrine filozofice considerau că în evaluarea unei acțiuni trebuie să se țină cont de câtă plăcere și câtă durere are ca rezultat înfăptuirea ei. Jeremy Bentham (sec. 18-19), unul dintre reprezentanții hedonismului motivațional, susținea că valoarea plăcerii poate fi înțeleasă din perspectiva cantității, că individul e motivat pentru plăcere și împotriva durerii (Bentham 2022). În această ordine de idei, Tudor Vianu menționa că „uneori plăcerea și durerea se combină într-un dozaj delicat, a cărui formula este greu de prins” (Vianu 2011: 328), că „pe măsură ce interesul, ca sentiment din clasa plăcerilor anticipative, se dezvoltă și turburile lui reprezentări anticipatoare primesc o limpede configurație succesivă, apare o plăcere deopotrivă cu toate așteptările împlinite” (Vianu 2011: 329). Așadar, făcând parte din grupul satisfacțiilor individului, plăcerea motivației poate deveni/trebuie să devină element definitoriu al învățării. A învăța din plăcere înseamnă a lichida disonanțele dintre experiența și interesele elevilor, dintre obiective și viața/cultura școlii ca instituție unde ei, în cele mai dese cazuri, vin din obligație, mimând participarea la activitățile cerute de profesor. Ruptura dintre noile conținuturi, dificile, academice, în care elevii se regăsesc prea puțin, greu asimilabile  și orizontul de așteptare al acestora, lipsa de comunicare, în mare parte, între conținuturile disciplinelor de studiu (rămânem la ideea că fiecare disciplină este autosuficientă sieși, chiar dacă există tentative inter/pluri/transdiciplinare), decalajul dintre problemele lumii contemporane, în plină tensiune și inerția școlii sunt câteva dintre aspectele ce înclină balanța plăcerii în detrimentul acesteia. Indiferent de disciplina predată/studiată, există posibilități enorme de deschidere spre viața sufletească a elevilor, spre semnificația vieții lor active, spre sentimentele și reacțiile lor emoționale. În acest caz, este vorba despre aspectul afectiv al lecției, al atmosferei create de profesor, al învățării, evaluării, formării. Absorbiți de multitudinea de probleme, de activități birocratice, pe care trebuie să le îndeplinească, de criza de timp etc., profesorii aleg calea cea mai la îndemână și care nu necesită efort maxim, pe de o parte, ignorând, astfel, frământările interioare ale elevilor, pe de alta, asumându-și rolurile de informator, de atotștiutor, de evaluator etc. Dincolo de orice pragmatism și de canoanele lecției de literatură, simpla întrebare, la prima vedere, „Cum vei proceda tu în cazul în care trebuie să alegi între o profesie bănoasă/profitabilă, dar care nu-ți place și alta cu venituri prea modeste, dar pe placul inimii?” nu numai că poate servi drept punct de pornire în comentariul unei text literar în care este abordată problema respectivă, dar, cu certitudine, va suscita interesul și va provoca la elevi plăcerea motivațională a discuției. Or „la atingerea frumosului, sublinia Ch. Lévêque, totul este puternic și dulce, energic, binefăcător și delectabil. Sufletul primește din această atingere un plus de viață, care îl umple și se manifestă în afară. E o plăcere arzătoare, intensă, strălucitoare, care nu numai că ne exaltă toate facultățile psihologice, dar care, trecând de la suflet la corp, ne accelerează circulația sângelui, face bătăile inimii mai rapide și ne însuflețește chipul, așternându-ne pe obraji o purpură ușoară și curată, deopotrivă cu a sănătății” (apud: Vianu 2011: 306).

Cu părere de rău, astăzi, textul literar, „valorificat” la lecțiile de literatură, în cel mai fericit caz, în baza rezumatelor citite de elevi, încetează a mai fi sursă de discuții, chiar contradictorii, o sursă a plăcerii. Clișeele, algoritmii, schemele, noțiunile de teorie, deseori abstracte și care trebuie însușite, rezolvate, consecințele afective, dureroase ale evaluării sunt în afara plăcerii. E ușor a merge pe drumul bătătorit de alții și e destul de greu a-ți crea propria cărare. De ceea ce alege profesorul depinde plăcerea elevilor. În documentele oficiale, în sloganele instanțelor de resort, ale cadrelor didactice, tot mai mult se afirmă că școala îi pregătește/urmărește să-i pregătească pe elevi pentru (drumul în) viață. Ca această directivă să devină realitate, elevii trebuie învățați să depășească, pe lângă obstacolele cognitive, mai ales, pe cele afective, cărora aproape sunt nepregătiți să le facă față. Opera literară le poate veni în ajutor doar dacă profesorul va renunța, așa cum afirmam mai sus, la stereotipul gândirii, la activitățile în care elevii sunt impuși să participe (rezolvarea unor exerciții din manual, notarea în caiete, sub dictare, a unor idei, identificarea în text a unor fapte de limbă/literatură etc.). Lecția de literatură, prin definiție, trebuie să fie încărcată emoțional. Lipsa de încredere în puterile proprii, teama de a greși, camuflarea/reprimarea emoțiilor, renunțările facile, incapacitatea de a discerne între falsele emoții și adevăratele sentimente (proprii, în primul rând), tentațiile/dorințele elevilor cenzurate de profesor sau de ei înșiși etc. pot fi remediate prin intermediul textului literar. „Care sunt alternativele (dacă există) rezolvării conflictului dintre Ilie Moromete și fiii săi?”, „Ce simte fiecare personaj implicat în conflict?”, „Ce consecințe ar avea asupra personajelor rezolvarea/aprofundarea conflictului?”, „Cui și ce sfat ai da?”, „Argumentează vinovăția/nevinovăția unui sau altui personaj?”, „Cum ar trebui să fie relația dintre părinți și copii?”, „ De ce anume o astfel de relație?”, „Dacă există un conflict al generațiilor, ce-l provoacă?” – iată un set de întrebări ce pot substitui plictisitoarele portrete morale, conform schemelor, sau insuportabilele caracterizări ale personajelor, interpretări făcute în baza unor algoritmi bătuți în ținte. Evident, predăm ceea ce urmează a fi evaluat. Testele de evaluare de la examenele de capacitate și de bacalaureat, itemii propuși la concursurile școlare nici pe departe nu satisfac conceptul de plăcere motivațională a elevului. Axate pe niște subiecte rigide, care impun automatism și aproape defel creativitate, aceste teste au un impact negativ asupra dorinței profesorului de a renunța, în procesul lecției de interpretare a operei literare, la clișee. Teama cadrului didactic că elevii lui nu vor reuși la examene este definitorie în ceea ce privește opțiunea pentru o lecție de literatură creativ-participativă, implicit, afectivă.

Nepregătiți, cei mai mulți elevi nu știu să abordeze viața lor sentimentală, lăsându-se dominați de prima instanță a stărilor afective. Simțindu-se
incomod din punct de vedere emoțional, pătrunși de sentimentul rușinii, de dezamăgiri, frustrări etc., ei deseori sunt dominați, manevrați de către colegi, profesori, sunt expuși la dezechilibre, la crize, șantaje etc. Dominați de ideea că sentimentele lor nu contează, se închid în sine, se autoizolează. Sunt și cazurile Agripinei, personajul principal al nuvelei Dragoste de porțelan de Nicolae Vieru (Vieru 1981), al lui Doc, protagonistul romanului Doc de N. Esinencu (Esinencu 2021), al personajului-narator din Nostalgia de M. Cărtărescu (Cărtărescu 2014), incluse în manualul de literatură română, clasa a X-a liceu (Șchiopu 2004). E o excepțională ocazie (profesorului îi revine sarcina de a crea ocazia, nu de a o aștepta) de a interpreta aceste opere din perspectiva provocării la elevi, prin discuție, a plăcerii lor motivaționale. Drept subiecte ale dezbaterii nuvelei lui N. Vieru pot fi următoarele: „Ce credeți despre un om timid, modest?”, „În ce măsură ați accepta o prietenie cu acesta?”, „Pe cine dintre personajele nuvelei Dragoste de porțelan le-ați/nu le-ați lua într-o călătorie? Motivați”, „Ce credeți despre Agripina ca tip uman: o fată ce se rușinează de numele ei, timidă, tratată de toți – părinți, profesori, colegi cu indiferență, retrasă în sine, singuratică și obișnuită cu nepăsarea oamenilor?”, „Cum calificați atitudinea părinților, colegilor, profesorilor, bunicii față de Agripina?”, „Ce i-ați spune Agripinei, dacă ați întâlni-o?”, „Cum credeți, Agripina place sau nu autorului nuvelei? Motivați”. Avem convingerea că subiectele respective vor găsi un mare răsunet în sufletele elevilor, mai ales ale acelora care se regăsesc în personajele operelor interpretate.

În concluzie, ca forța de atracție a lecției de literatură să fie mai consistentă, ca această formă de organizare a activității elevilor să nu fie considerată de ei ceva obișnuit, tipizat (verificarea temei de acasă, predarea, consolidarea etc.), să devină memorabilă, utilă, e necesară nu numai sincronizarea intereselor, preocupărilor, experienței de viață și de lectură ale elevilor cu conținuturile școlare, ci și dimensiunea afectivă. Este vorba despre extinderea, prin intermediul textului literar, a manifestării emoțiilor pozitive ale elevilor (bucurie, satisfacție, atracție, bună dispoziție, veselie, sentimentul exprimării de sine, al realizării, al afirmării), care să producă, în totalitatea lor, starea de plăcere. Profesorului nu-i rămâne decât să dea dovadă de mai multă deschidere, de încredere în elevii săi, de spirit creativ, de renunțare la stereotipuri, de inițiativă și responsabilitate pentru tot ceea ce întreprinde, să rețină că  are deplina libertate de a alege opera literară, de a opta pentru un scriitor sau altul, de a-și construi demersul său didactic, de a ordona conținuturile curriculare conform propriei viziuni, transformând astfel lecția sa într-un eveniment important și afectiv pentru elevi.

Referinţe bibliografice:

Bentham 2022 = Jeremy Bentham, Utilitarismul în slujba reformei, Chișinău, Litera, 2022

Cărtărescu 2014 = Mircea Cărtărescu, Nostalgia, București, Humanitas, 2014

Esinencu 2021 = Nicolae Esinencu, Doc, Chișinău, Cartier, 2021

Șchiopu 2004 = Șchiopu C., Vîlcu M., Limba și literatura română. Manual pentru clasa a X-a, liceu, Chișinău, Litera educațional, 2004

Vianu 2011 = Tudor Vianu, Estetica, București, Orizonturi, 2011

Vieru 1981 = Nicolae Vieru, Dragoste de porțelan. În: Inele de iarbă. Chișinău, Literatura artistică, 1981.

The affective dimension of the Romanian literature lesson

Keywords: Literature lesson; students; teacher; interests; creative spirit

The author examines an important aspect in the efficient organization and conduct of Romanian literature lessons. In order for them to be consistent, it is necessary to synchronize the students’ interests, concerns, life and reading experience, but also the affective dimension.