Biserica Ortodoxă din Republica Moldova: între dictatură comunistă și „russkii mir”

Andrei Rusu: Părinte Petru Buburuz, ați relatat despre viața bisericească din RSSM în „Jurnalul Patriarhiei Moscovei”. Trebuie să precizăm că, în anii sovietici, acest Jurnal era unicul organ de presă din întreaga Uniune Sovietică în care erau inserate articole teologice, decizii ale Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, știri de la evenimentele din eparhiile subordonate Patriarhiei Moscovei, relațiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu celelalte Biserici Ortodoxe sau cu bisericile creștine, în general. Cum ați ajuns să scrieți pentru această revistă?

Petru Buburuz: Am colaborat cu „Jurnalul Patriarhiei Moscovei” în perioada anilor 1966-1987. Păstrez până acum, în arhiva mea personală, dosarul ЖМП¹, în care, filă cu filă, sunt aranjate articolele în ciornă. Relatam despre evenimentele din Eparhia de Chișinău. Când mergeam cu arhiereul să sfințim câte o biserică, scriam despre acest fapt, inserând și câte o scurtă istorie a acestei biserici. Cu referire la istoria bisericilor, erau doar niște date sumare, pentru că nu aveam acces la documente și nici preotul paroh nu prea știa nimic despre istoria bisericii în care își ducea slujba, nici măcar în ce an a fost construită. De asemenea, scriam necrologuri pentru clericii decedați din eparhia noastră. 

A.R.: Vă era impusă o anume cenzură pentru articolele pe care le trimiteați spre publicare?

P.B.: Eu pregăteam materialul la eparhie, că activam în calitate de șef al arhivei eparhiale, și-l trimiteam la Moscova. Ei nu schimbau nimic.

A.R.: În ianuarie 1985 vi s-a publicat în „Jurnalul Patriarhiei Moscovei” un articol în care ați relatat despre evenimentele din 1984, organizate cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la „eliberarea Moldovei de sub jugul fascismului german”². Era epoca în care se insista pe faptul că românii au cotropit Basarabia în 1918, iar în 1944 rușii au eliberat pământul dintre Prut și Nistru de sub ocupație românească. Dumneavoastră folosiți sintagma „jugul fascismului german”, și nu „român”....

P.B.: Vedeți că nu se spune Basarabia...

A.R.: Nu! Se spune a „poporului moldovenesc”.

P.B.: Războiul a fost cu nemții, nu cu românii. Noi, în acele vremuri, eram obligați să comemorăm această zi ca un moment de eliberare și să aducem omagiu eroilor sovietici. În biserică a trebuit să facem slujbe de pomenire a răposaților și am mers împreună cu arhiepiscopul Ioanatan cu flori la monumentul eroilor. Așa ne obliga situația. În același timp, nici vorbă că aș fi putut zice eliberare de sub „jug românesc”. Și asta a fost din două motive. Întâi, că noi nu am fost ocupați de români, iar rușii ne-au eliberat de fasciștii nemți.  Și al doilea motiv era din considerentul că nu aveam dreptul să vorbim nimic de români. Era interzis să ne uităm peste Prut. Era Doamne ferește să pomenești de un erou român, de un preot deosebit care, de altfel, era de-al nostru. În general, cuvântul „român”, „România” sau că vorbim limba română erau lucruri interzise.

A.R.: Erau timpuri care induceau frică...

P.B.: N-am avut frică de ei niciodată, dar m-am străduit să nu calc pe greblă. Decât să mă scoată din preoție... Nu că am cedat vreodată undeva, dar nu am putut să fac câte ceva. Spre exemplu, era interzis ca să organizăm cateheze, mai ales cu copiii. Unica șansă să comunicăm în vreun fel cu adolescenții sub 18 ani era la Taina Mărturisirii. Și noi, preoții, am suferit pentru acest fapt. Nu ne simțeam împlinită slujirea noastră preoțească.

A.R.: Sunteți considerat printre norocoșii basarabeni care în epoca sovietică au avut ocazia să meargă de mai multe ori în România, dar și peste granițele lagărului sovietic, în Grecia, Siria, Palestina, Franța. Cum ați ajuns în România?

P.B.: Întâlnirea mea, pentru prima dată, cu România a fost una mai specială, umbrită de ruptura pe care noi, moldovenii, o aveam cu românii. S-a întâmplat în 1966. Eram  parte a delegației Patriarhiei Moscovei, care, în frunte cu mitropolitul Leningradului, Nicodim Rotov, a făcut, timp de o lună de zile, un pelerinaj la locurile sfinte din Grecia și Palestina. La întoarcere din Grecia spre Moscova, am avut o escală pe aeroportul din București. Nouă nu ni s-a permis să ieșim din zona de securitate a aeroportului. Am vrut să-i trimit o carte poștală Patriarhului Iustinian al României, prin care să-l anunț că suntem în România. Nu mi s-a permis. Am fost ținuți sub cordon. Asta a fost prima mea vizită în România. Ulterior, i-am povestit această pățanie Preafericirii Sale.

A.R.: În ce context l-ați cunoscut pe Patriarhul României, Iustinian?

P.B.: L-am cunoscut cu ocazia festivităților din 26 mai – 2 iunie 1968, legate de aniversarea a cincizeci de ani de la restabilirea instituției patriarhale a Bisericii Ortodoxe Ruse. Iustinian Patriarhul a venit la această sărbătoare cu o delegație din care făcea parte și viitorul patriarh al României, Teoctist, pe atunci episcop al Aradului. Eu, în acea perioadă, făceam aspirantura la Academia Teologică de la Moscova, care își avea reședința în cadrul mănăstirii Sfântului Serghie de la Zagorsk și eram angajat în calitate de referent la Departamentul pentru Relațiile Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, al cărui președinte era Mitropolitul Nikodim (Rotov). Fiind român de origine, am însoțit delegația Bisericii Ortodoxe Române în calitate de traducător. Acolo ne-am cunoscut pentru prima dată cu Patriarhul Iustinian și am comunicat liber și pe îndelete. Atunci, de la Patriarhul Iustinian, am primit prima Cruce Patriarhală, cea mai înaltă distincție pentru clerici a Patriarhiei Române. De asemenea, am primit și câteva cărți și am stabilit o relație amicală.

A.R.: Și a doua vizită în România?

P.B.: A doua vizită a fost una foarte fastuoasă. A fost în perioada de timp 25-31 octombrie 1972. Am făcut parte din delegația patriarhului Pimen al Moscovei. După înscăunarea lui Pimen, în 1971, aceasta a făcut vizite protocolare omologilor lui, patriarhi ai Bisericilor Ortodoxe surori. Astfel, am fost la Belgrad, Atena, București. Din delegație mai făcea parte mitropolitul Leningradului, Nicodim, mitropolitul de Tula Iuvenalii, mitropolitul Odesei, Serghie, dar și arhiereul nostru, al Chișinăului, arhiepiscopul Ioanatan și alți mulți clerici ai Patriarhiei Ruse. Eu eram secretarul/traducătorul mitropolitului Iuvenalii. Este interesant să pomenesc că actualul patriarh Kiril al Moscovei, pe atunci arhimandrit, a mers în acea delegație în calitate de secretar al mitropolitului Nicodim Rotov. Eu am mai fost responsabil și de cuvântările oficiale ale Patriarhului pentru aceste vizite. Am fost chemat din timp la Moscova pentru această misiune. Am pregătit șase referate pentru întâlnirile oficiale din Grecia cu președintele, prim-ministrul, arhiepiscopul Eladei, la deschiderea unui spital special pentru clericii Bisericii din Grecia... Eu am pregătit toate aceste șase cuvântări. Dumnezeu știe cum le-am pregătit. L-am rugat pe secretarul Departamentului Relații Externe Bisericești al Patriarhiei, Buevschii Alexei, să-mi pună la dispoziție ceva materiale sau informații, pentru a reuși să scriu discursurile. El mi-a zis că știe tot atât cât știu și eu (râde). În câteva zile le-am scris. Mi-a dat Dumnezeu minte. Au fost acceptate toate, fără a îndrepta măcar o literă. Din toate șase, cinci au fost publicate în „Jurnalul Patriarhiei Ruse”.

Când am ajuns în România, aveam o nelămurire: să port Crucea Patriarhală, pe care am primit-o în 1968, sau ar fi potrivit să nu o port, ținând cont de faptul că eu eram moldovean și știm care erau opiniile despre moldoveni și români în perioada ceea. Mă gândeam: ce vor zice membrii delegației, mai ales mitropolitul Nicodim? Am îndrăznit să întreb: „Înaltpreasfințite, eu am primit la Zagorsk drept distincție Crucea Patriarhală a Bisericii Române. Pot să o port?” „Da, da, poart-o”, mi-a răspuns (râde).

A.R.: Și ați purtat-o?

P.B.: Da, am purtat-o! Dar să vezi ce-a fost mai departe. La aeroport, când m-a văzut Patriarhul Iustinian cu decorația lui la piept, mi-a zis: „Petrică, eu ți-am dat crucea, dar mai am una pregătită pentru tine”. Atunci a început diversiunea. Cum de am eu două cruci de la Patriarh.

Încă o chestiune legată de această a doua vizită în România. În ajunul plecării noastre din Moscova, la Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a fost luată hotărârea de a-l schimba pe arhiepiscopul Bartolomeu de la Chișinău cu arhiepiscopul Ioanatan, care până atunci era de Tambov. Ahiepiscopul Ioanatan a fost și el membru al delegației noastre. Astfel, în această călătorie l-am cunoscut pentru prima dată și pe noul arhiereu al Chișinăului și Moldovei, sub jurisdicția căruia mă aflam și eu.

Prin România eu am fost alături de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Iustin, următorul Patriarh al României după Iustinian, și Mitropolitul Nicodim Rotov. Eram în rol de traducător. Și în mașină sau pe oriunde am fost, eram alături de ei. Mi-a rămas în minte situația când, la un moment dat, în mașină, lui Nicodim i s-a făcut rău. Foarte rău. De acolo a fost imediat evacuat la Moscova și nu l-am mai văzut.

Trebuie să mai pun la vedere un moment. De data aceasta legat de mitropolitul Iustin. Când am urcat în mașină, împreună cu Iustin, să mergem de la Iași la Craiova, mitropolitul, care mă cunoștea de mai demult, m-a întrebat: „Petre, tu ce ești, român, moldovan, sau rus?” Mitropolitul Nicodim a izbucnit în râs și a zis „он homus sovieticus”. Așa a împăcat lucrurile (râde).

Am mai avut și alte plecări în România în epoca sovietică. Tot în delegații ale Patriarhiei Ruse. Spre exemplu, în 1986 am fost la întronizarea patriarhului Teoctist. Atunci, la întronizare, am tradus scrisoarea de felicitare a patriarhului Pimen, adresată nou-înscăunatului patriarh Teoctist și am citit-o în Sinodul Patriarhiei Române. Dar vizita din 1988 este una interesantă. În acel an am plecat în România, împreună cu soția mea, Nadejda, într-o călătorie privată, de familie. Pentru a putea să dobândesc viză de intrare în România, în acord cu părintele Paul Mihăilă, basarabeanul nostru care trăia la București, am indicat în acte că sunt nepotul lui. E adevărat că, pentru această vizită, au intervenit și mitropolitul Antonie Plămădeală, și cancelaria Patriarhiei Române. Astfel, am fost invitat pentru o lună de zile în România. Am vizitat Bucureștiul, după care, cu episcopul Vicențiu, pe atunci secretar al mitropolitului Nestor al Craiovei, am mers în pelerinaj pe la mănăstirile Olteniei, după care am vizitat Ardealul, unde am fost primiți cu multă căldură de mitropolitul Antonie Plămădeală. În Ardeal am fost găzduiți în palatul mitropolitan de la Sibiu. Am fost frapat de biblioteca mitropolitului. La București, în acele zile, erau sărbătoriți cei trei sute de ani ai Bibliei românești. Am participat și eu la unele evenimente, iar patriarhul Teoctist mi-a înmânat o Biblie jubiliară. Iată așa am fost primit în România de basarabenii noști Paul Mihail, Antonie Plămădeală și Nestor Vornicescu.

A.R.: De unde îi cunoșteați pe Paul Mihăilă, Antonie Plămădeală și Nestor Vornicescu?

P.B.: Cu părintele Paul Mihail e o istorie interesantă. S-a întâmplat în vara anului 1982. Nu mai știu ce zi a săptămânii era, dar venea de-acum spre amiază. Am ieșit pe scările Bisericii Sfintei Troițe, de lângă gara de trenuri, unde eram paroh în acele vremuri. Știi cum sunt scările acestei biserici, așa, înalte? De pe aceste scări, așa cum stăteam, am văzut că din vale urcau spre biserică un bătrânel împreună cu o femeie de vârstă medie. Când au ajuns în dreptul scărilor, am întrebat: „Pe cine căutați?” Mi-a răspuns bătrânelul: „Pe părintele Petru Buburuz, nu sunteți dumneavoastră?” Le-am zis că eu sunt, iar ei s-au prezentat: preotul Paul Mihăilă și fiica lui, Zamfira Mihăilă. Veneau de la o conferință de istorie bizantină din Iaroslav. Că Zamfira, care e mai mare decât mine cu patru luni, este cercetătoare a istoriei Bizanțului. Iată așa ne-am cunoscut și am legat o prietenie sfântă. Am comunicat prin scrisori, pe care le păstrez în arhiva mea, și ne-am întâlnit de mai multe ori. După ce părintele Paul, în 1994, a plecat la Domnul, am ținut corespondență cu Zamfira. Acum nu ne mai scriem, dar discutăm prin telefon.

A.R.: De unde știa Paul Mihail de dumneavoastră?

P.B.: Chiar nu știu acest lucru.

A.R.: Și cu cei doi arhierei basarabeni de unde vă știați?

P.B.: Din călătoriile anterioare în România.

A.R.: Cum ați simțit perestroika lui Gorbaciov?

P.B.: De prin 1985, de când a venit Gorbaciov la putere, a început să se simtă un suflu de libertate. La Moscova erau mai liberali decât la noi, aici, la Chișinău. Trebuie să vă spun un lucru cu privire la acest subiect. În colaborare cu Moscova, începând cu 1981, nouă ni s-a permis să edităm Trebnicul și Liturghierul în limba moldovenească. Înaltpreasfințitul Ioanatan a înființat o comisie, cu părintele Gheorghe Armașu președinte și eu în rol de secretar al comisiei de redactare și editare. Din comisie au mai făcut parte părintele Filaret Ciobanu de la Costești, părintele Alexei Adam de la Catedrală și alți câțiva. Părintele Gheorghe Armașu era foarte buchinist. În vederea redactării ne-am folosit de Trebnicul din 1908. Sigur, trebuia „spălat”, pentru că avea multe arhaisme sau chiar neconcordanțe stilistice. Am scos cuvintele „curvă”, „jidan” și alte astfel de cuvinte sau expresii care nu mai erau uzuale în timpul când lucram noi asupra textului. Când am terminat lucru asupra Trebnicului, prin 1986-1987, și l-am propus spre editare, cei de la Moscova insistau să fie tipărit la Chișinău, iar responsabilii pentru cultele religioase din RSSM refuzau categoric să accepte tipărirea cărții în Moldova, zicându-ne să mergem măcar la Paris, dar categoric nu la Chișinău. A fost lupta aceasta. Ziceam: la Moscova și-au dat seama că intrăm într-o altă epocă, dar voi, aici, rămâneți în bula voastră ateistă. Într-un final, a fost tipărit abia în 1989 la Chișinău. Nu mai știu dacă Moscova i-a impus sau ei singuri, adică cei de la Chișinău, și-au dat seama că timpurile se schimbă.

Urmăream cu atenție textele care erau scrise în „Jurnalul Patriarhiei Ruse”. De-acum, începând cu 1986, inclusiv din articolele Jurnalului, era evidentă libertatea care venea pentru Biserică. Este adevărat că Biserica nu prea știa cum să se folosească de această libertate, dar asta e o altă poveste.

A.R.: Când ați simțit că sunteți liber cu desăvârșire?

P.B.: Începând cu anul 1988, an în care s-a serbat jubileul de 1 000 de ani de la creștinarea Rusiei.

A.R.: Dacă ne întoarcem înapoi la Trebnic. Ați consultat și varianta românească a Trebnicului, atunci când ați lucrat pentru varianta ediției „moldovenești” a acestei cărți de cult?

P.B.: Prin arhiereu ni s-a transmis să nu punem mâna pe niciun dicționar, molitfelnic sau altfel de carte românească. Categoric! Dar noi, desigur, am încălcat această regulă. N-am ținut cont. De altfel, și mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni i s-a zis așa, atunci când în 1813 a tipărit Biblia în română la Petersburg. Dar el nu a ținut cont de ucazul imperial. A luat Biblia de la București și a tipărit-o și gata.

Eu mi-am dat seama mai târziu că am fi putut lua textul românesc și, fără nici o modificare, să-l tipărim. Că nu ne-ar fi controlat nimeni.

A.R.: Nu ați făcut-o pentru că plana frica epocii?

P.B.: Da! Trebuie să știți că părintele Gheorghe Armașu, președintele comisiei, a fost deportat în anii lui Stalin în taigaua siberiană. Și el a trăit cu o frică continuă. Și frica lui era, cumva, întemeiată, pentru că întreaga viață a fost urmărit de securitate. El ne povestea cum veneau seara, la el acasă, KGB-iști și-l intimidau cu anumite lucruri. Au fost timpuri grele...

Probabil, dacă aș fi fost eu președintele comisiei, aș fi folosit mai mult text din Molitfenicul românesc. Că aveam acasă toate cărțile de cult, editate la București.

A.R.: Trebuie să vă întreb: ați fost în anii sovietici de multe ori în România. Știați situația din RSSM. Înțelegeați nedreptatea care li s-a întâmplat românilor de la est de Prut? Ce simțăminte trăiați?

P.B.: Eu în lumea aceasta le primesc pe toate real și nu mă miră multe lucruri. Dar ceea ce căutați dumneavoastră să aflați, era. Sentimentul de neînțelegere sau, mai bine zis, de greutate că frații sunt despărțiți. Am fost un norocos că am reușit să cunosc România în acei ani. Și nu doar România, dar și locurile sfinte ale creștinismului.

A.R.: Dacă-mi permiteți, aș vrea să abordăm și subiectul Mișcării de Renaștere Națională, în care ați fost implicat în mod direct. Procesul de renaștere națională a coincis cu revitalizarea vieții religioase. Aceste două mișcări s-au desfășurat într-o formă unitară sau totuși au fost distincte?

P.B.:  Au avut loc în același timp și au fost determinate de aceeași cauză: perestroika lui Gorbaciov care, într-un final, a dus la căderea Uniunii Sovietice. Au existat și elemente comune. Spre exemplu, spre surprinderea tuturor, în 1987, când se împlineau 175 de ani de la înființarea arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, la Chișinău a fost organizată o conferință. În cadrul acestei conferințe au fost abordate subiecte religioase, care implicau și factorul național. Spre exemplu, eu am scris un articol despre Alexei Mateevici, pe care l-am publicat și în „Jurnalul Patriarhiei Ruse”. Un articol scris cu materialele pe care le-am avut la dispoziție, dar l-am prezentat pe Mateevici ca preot și poet care a scris despre limba noastră³. Un lucru care mai devreme nu se putea.

Un alt lucru, pe care noi l-am considerat de minune pentru acea perioadă, s-a întâmplat în  primăvara lui 1987, când arhiepiscopul Ioanatan a fost invitat în audiență de șeful guvernului de la Chișinău, Platon. Zic că a fost un fapt de minune, pentru că până la acel moment Ioanatan, în ceea ce privește organele de stat, nu a putut discuta decât cu așa-zisul „уполномоченный”, adică însărcinatul pentru problemele religiei din RSSM. Acest lucru însemna că Biserica este luată în seamă și prevestea schimbări serioase în relația stat-Biserică.

Este adevărat că și promotorii Mișcării de Eliberare Națională, Nicolae Dabija, Ion Ungureanu, Ion Hadârcă, Grigore Vieru, alături de limba română, de cultura românească, au fost interesați și de spiritualitatea ortodoxă, pe care au considerat-o indispensabilă redeșteptării naționale. Așa cum vedeți, au existat niște puncte comune.

A.R.: Dumneavoastră ați fost prins de valul emancipării naționale?

P.B.: Sigur că da! Drept mărturie e și interviul pe care l-am dat lui Dinu Mihail și a fost publicat în „Literatura și Arta” în 1988 cu titlul Cartagina tăcerii trebuie să fie demolată. În acest articol am vorbit încă atunci, în 1988, despre istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia, care este una comună cu cea a Bisericii românești. Și tot acolo am vorbit despre necesitatea reintroducerii limbii românești în viața socială și cea religioasă din țara noastră⁴. De altfel, acest interviu m-a scos, cumva, în față. Am fost luat în seamă și promovat din partea populației din RSSM la funcția de deputat al Uniunii Sovietice.

A.R.: De unde cunoșteați istoria Bisericii din Basarabia? Că erau timpuri în care învățați alt fel de istorie.

P.B.: Eu am avut acces la cărți românești de istorie. Spre exemplu, aveam acasă Istoria Bisericii din Basarabia din secolul al XIX-lea, de Nicolae Popovschi. Fiind student la Paris, am avut acces și la alte multe cărți, din care am cunoscut istoria adevărată. Alta e problema: până la 1988 nu puteam să vorbesc nimănui despre adevărul din aceste cărți.

A.R.: Și limba română?

P.B.: Limba românească am studiat-o de pe Liturghierul românesc, la care am avut acces, fiind student la Academia Teologică din Leningrad. Acolo nimeni nu mi-a interzis acest lucru. Astfel, limba mea este limba Liturghierului. El m-a învățat limba românească. Și-n România deseori am fost întrebat despre cum de vorbesc atât de bine în română. Și tuturor le-am răspuns că cărțile de cult mi-au fost pedagogi.

A.R.: Pe 21 mai 1989 ați fost ales deputat popular al URSS în circumscripția electorală teritorială Chișinău-Lenin, numărul 695. La aceste alegeri nu ați fost unicul cleric ales în funcția de deputat al Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice. Au mai fost mitropoliții Alexei și Pitirim... După o perioadă în care Biserica a fost prigonită, iată că vine timpul când clericii Bisericii Ortodoxe Ruse au acces în forumul legislativ al celui mai ateist stat. Cum s-a întâmplat?

P.B.: Nu m-am gândit niciodată la faptul că aș putea deveni deputat sau că m-aș încumeta să fac politică. După 1987 și, mai ales după 1988, am fost o voce a Bisericii din RSSM, care a avut îndrăzneala să spună în mod public lucruri care altă dată nu trebuiau acceptate nici în gând. Despre istoria noastră, despre limbă. În 1988 am fost invitat la Uniunea Scriitorilor pentru a prezenta, împreună cu corul de psalți de la biserica mea, un concert de muzică religioasă. În felul acesta, am devenit apropiat cu scriitorii de la Uniune și am participat la alte întruniri la care se discutau problemele naționale. În aceste discuții și Biserica era luată în considerație și aveam și eu un cuvânt de spus. Așa mi s-a și propus să candidez pentru fotoliul de deputat. Inițiativa a venit din partea literatului Vasile Malanețchi, fiul dascălului din Grătiești. De la el a venit întrebarea: de ce n-am avea și un preot deputat? La început nu am vrut să accept, după care m-am gândit că e timpul potrivit să mergem la Moscova, în Sovietul Suprem, și să cerem drepturi Bisericii. În programul meu electoral am vorbit despre ecologia spiritului, ecologia culturii și ecologia naturii. Am pledat pentru refacerea tradițiilor culturale și educaționale ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, republicarea Bibliei și a altei literaturi de cateheză, publicarea revistelor și calendarelor bisericești în limba moldovenească, deschiderea Seminarului Teologic de la Chișinău, crearea unui muzeu arheologic bisericesc, a unui muzeu al cărților bisericești antice, precum și a unui centru iconografic cu scopul de a studia tradițiile picturii icoanelor din Moldova și de a satisface nevoile urgente ale bisericilor și credincioșilor, deschiderea centrelor  religioase în care să se organizeze cursuri de predare a învățăturii creștine. De aceea, atunci când sunt învinuit că aș fi făcut politică, eu, de fapt, nu am avut nicio intenție de a mă ocupa cu această îndeletnicire. Un singur lucru mi-am dorit întreaga viață: să slujesc Biserica lui Hristos.

A.R.: Din cele povestite de dumneavoastră, este evident că renașterea religioasă a mers mână în mână cu emanciparea națională. Și Biserica și-a dorit limba română în cultul liturgic, cărți religioase în limba română, acces la istoria adevărată a Bisericii basarabene. Timpurile pe care le trăim ne provoacă să punem următoarea întrebare: cum să înțelegem faptul că astăzi majoritatea clericilor din Republica Moldova își doresc cu tot dinadinsul să rămână parte a Bisericii Ruse și încă luptă cu tărie împotriva jurisdicției Bisericii Ortodoxe Române în țara noastră? Ce s-a întâmplat între timp?

P.B.: Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să fac un recurs la istoria recentă a Bisericii din Basarabia. Perioada de arhierie a lui vlădica Ioanatan în Moldova a fost una de stabilitate pentru Biserică. Ioanatan a știut cum să aranjeze lucrurile cu statul ateu, încât Biserica să nu fie afectată. În același timp, a avut o atitudine părintească față de preoți și credincioși, fiind îndrăgit de toți. Avea o educație aleasă, știa multe limbi străine, cunoștea duhul vremii și avea capacitatea să gestioneze impecabil viața bisericească. Eu acum îl consider un om sfânt. După plecarea lui, în 1987, la conducerea eparhiei de Chișinău este rânduit de către Moscova banditul de Serapion. Pe lângă faptul că era românofob, a venit cu scopul să jefuiască, să sodomizeze și să dezbine Biserica din Basarabia.

A.R.: Într-un articol despre istoria Bisericii din Moldova, publicat încă în 1992 în revista „Luminătorul”, îl numeați pe mitropolitul Serapion „tiran care a încălcat toate normele canonice și morale”⁵.

P.B.: Acesta a devenit respingător încă din momentul în care l-am întâlnit la gară. Era în mijlocul verii lui 1987. A ieșit din ultimul vagon al trenului Moscova-Chișinău, îmbrăcat într-un caftan transparent, de culoare albă, cu buline negre. Ne-a anunțat din start că a fost trimis în surghiun și era clar că nu-l interesa viața bisericească. A impus taxe exagerate preoților și organiza banchete și dezmățuri, inclusiv în perioada posturilor, de cea mai mare sminteală. A eliberat marea majoritate a angajaților de la mitropolie, care au slujit împreună cu arhiepiscopul Ioanatan, inclusiv pe părintele Vasile Petrache, secretarul mitropoliei, pe care l-a umilit eliberându-l și din funcția de paroh al bisericii Sfânta Vineri din Chișinău. Pe părintele Mihălaș, de asemenea, l-a umilit urât: în același caftan transparent, cu buline, prin care i se vedeau izmenele, l-a întâlnit la poarta mitropoliei, care pe atunci era pe strada Tighina, și l-a înjurat și ponegrit cu cele mai urâte vorbe.  Preoții, pentru a intra în grația lui Serapion, trebuiau să-i ducă acestuia bani și daruri. Până la patru mii de ruble erau taxele impuse pentru anumite favoruri. Acești bani erau dați secretarului mitropolitului, unui oarecare arhimandrit Kiril, venit din Rusia împreună cu Serapion. Acum, și acesta este mitropolit pe undeva, prin Rusia. Când mergeau prin vizite în parohii, dacă vedeau în biserică vreo icoană de valoare și vase liturgice, obligau preotul să i le ofere. Astfel, erau înstrăinate din parohie și duse, ulterior, la Moscova.

Când Serapion a plecat din Moldova, aici au rămas să conducă Biserica cei promovați de el. Unii dintre ei și azi sunt în fruntea Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove. Anume aceștia, ucenici de-ai lui Serapion, fac politica bisericească din Republica Moldova, care este filorusească și românofobă. Prin aceasta se explică nedumerirea dumneavoastră cu referire la faptul că preoțimea din Moldova nu acceptă să revină în cadrul Patriarhiei Române, acolo unde, de fapt, ne este locul și demnitatea.

Eu, în timpul lui Serapion, am protestat împotriva nelegiuirilor săvârșite de acesta. Am protestat și împotriva fărădelegilor care au continuat să se întâmple în Biserică și după ce la Chișinău a venit mitropolitul Vladimir. Am adresat nouă scrisori patriarhului Pimen, în care am redat situația dezastruoasă din Biserica din RSSM, făcută de Serapion și acoliții lui. Ultima scrisoare a fost pusă în discuție în Sinodul de la Moscova și a condiționat retragerea lui Serapion din Moldova. Aceaste scrisori sunt traduse și fragmente din ele sunt publicate în revista „Luminătorul”.

Să vă mai zic ceva de românofobia din Republica Moldova, care este promovată deschis și de majoritatea preoțimii din Mitropolia subordonată Moscovei. În 1991, când am fost la o conferință la Constanța, m-am împrietenit cu părintele Constantin Popovici de la Iași. Iubea Basarabia și  pe basarabeni. Păi, iată, acest părinte Constantin a reușit să adune două mașini de carte românească pentru basarabeni. Că pe atunci noi duceam mare lipsă de carte românească. În drum spre Chișinău o mașină s-a stricat. Sărmanul, a avut mult necaz pănă la Chișinău. De aici, eu cu Ion Hadârcă ne-am angajat să-l întâlnim. În vamă, împreună cu Hadârcă, l-am așteptat pe părintele Constantin timp de șapte ore și jumătate. Am ajuns împreună, într-un final, la Chișinău. A doua zi nu am mai putut fi împreună cu el. Deoarece cărțile erau destinate Bisericii din Moldova, Părintele Constantin dimineață s-a dus la sediul eparhiei de pe strada Tighina, pentru a oferi donația. La poarta eparhiei a fost întâlnit de secretarul eparhial, părintele V.R. Părintele Constantin s-a prezentat, anunțându-l că a venit cu două mașini pline cu carte românească, drept donație pentru Biserica din Moldova. Reacția lui V.R. a fost următoarea: „Ci, wăi, umblați și voi cu cărțile voastre, cui trebuie cărțile voastre? Du-te-n ***** mă-ti cu cărțile tale”. Vă închipuiți ce a simțit bătrânul părinte de la Iași, care, cu atâtea sentimente față de Basarabia, a venit să-și manifeste dragostea față de frați. Să-l întâlnească așa la eparhia Chișinăului. Nu comuniștii! Atunci am înțeles eu cum stau, de fapt, lucrurile în Biserica noastră. Și acest fapt m-a determinat să facem pașii spre aderare la Patriarhia Română. Nu găseam cu putință să mai rămân în această eparhie românofobă.

Adevărata românofobie a preoților moldoveni a ieșit la iveală în contextul războiului de pe Nistru din 1992.

A.R.: Haideți să precizăm: reactivarea Mitropoliei Basarabiei a fost o consecință a românofobiei, exprimată de preoți din cadrul Bisericii subordonate Patriarhiei Ruse.

P.B.: Da! Da, acesta a fost motivul principal! Dar au mai existat și abuzuri l-a care am fost supuși unii dintre noi. Au fost excluși preoții cărturari, cu Seminar și Academie, și numiți în funcții preoții fără studii, din camarila lui Serapion. Aceștia erau obraznici. Cereau câte trei mii de ruble pentru deschiderea bisericilor, că era perioada în care se redeschideau bisericile de prin sate. Astfel, cereau bani de la comunități pentru a binecuvânta deschiderea bisericilor și rânduirea unui preot spre păstorire.

Războiul din 1992 a arătat adevărata față a eparhiei Chișinăului și a Moldovei. Manifestările arhimandritului Marchel Mihăiescu, actualul episcop al rușilor care cântă osanale lui Stalin, au fost oribile, mai ales când, cu cazacii, l-au alungat pe vlădica Petru Păduraru din episcopie sub motiv că prea des merge în România și că se declară român.

A.R.: În același timp, erau în toi revindecările naționale...

P.B.: Da! Am avut îndemnul Frontului Popular de a face pașii cuveniți de readucere a Bisericii din Moldova în cadrul canonic al Patriarhiei Române. Din primăvara lui 1992 am început să ne adunăm, împreună cu scriitorii și intelectualii din Chișinău, în vederea demersului de aderare la Biserica românească.  

A.R.: Pe 19 decembrie 1992, la București, prin act sinodal, a fost reactivată Mitropolia Basarabiei. Atunci credeați că vor adera mulți preoți la Mitropolia Basarabiei?

P.B.: Sigur, era firesc să vină marea majoritate a  preoților. Însă și în acest demers factorul politic s-a amestecat. Am un document, mărturie a lui Armașu, care era șeful Departamentului Culte din guvernul Moldovei. Atunci când în guvern s-a pus problema înregistrării Mitropoliei Basarabiei, el a scris un raport prin care cerea guvernului să nu înregistreze în niciun caz Mitropolia Basarabiei. Își argumenta cererea  astfel: înregistrarea Mitropoliei Basarabiei ar conduce la aderarea a cel puțin 500 de preoți de la Mitropolia Moldovei la cea a Basarabiei și, în consecință, acest fapt ar condiționa dizolvarea Mitropoliei Moldovei, subordonată Moscovei. Astfel, a fost tergiversat procesul de înregistrare a Mitropoliei Basarabiei până în 2002, când Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a obligat guvernul de la Chișinău să ne înregistreze. Și așa s-a făcut dreptate.

A.R.: Părinte Petru, care e boala preoțimii actuale din Republica Moldova?

P.B.: Șmecheria și interesul personal, în detrimentul binelui, unității și a slujirii jertfelnice Bisericii lui Hristos. Iată cu ce ne confruntăm noi. Biserica nu e nici a mitropolitului Vladimir și nici a mitropolitului Petru. Biserica e a lui Hristos și a poporului.

Biserica din Republica Moldova a suferit enorm de mult pe parcursul câtorva secole din cauza moscalilor. Și în ultimii treizeci de ani a fost pângărită de ierarhi și clerici nevrednici. Eu, personal, vreau să văd Mitropolia Basarabiei o făclie aprinsă pentru toată Basarabia noastră, pentru tot poporul nostru. Visez la o Biserică unită în Basarabia, cu un mitropolit Gurie Grosu în frunte! Așa să ne ajute Dumnezeu! „Doamne al Puterilor, fii cu noi!”.   

Note și referințe:

¹ „ЖМП” – „Журнал Московской Патриархии”

² Петр Бубуруз, Юбилейные торжества в Молдавии. În: „ЖМП”, nr. 1 (1985), p. 49.

³ Петр Бубуруз, Священник Алексий Матеевич — поэт и писатель Молдавии. În: „ЖМП”, nr. 10 (1988), p. 21-23.

⁴ Petru Buburuz, Dinu Mihail, Cartagina tăcerii trebuie să fie demolată. În: „Literatura și Arta” (23 iunie 1988), 26 (2238), Chişinău, p. 7.

⁵ Petru Buburuz, Istoria Bisericii din Moldova în timpul veacurilor (II), În: „Luminătorul”, nr. 5 (1992), p. 27.

Andrei Rusu talking to the Priest Petru Buburuz.

The Orthodox Church in the Republic of Moldova: between communist dictatorship and ”russkii mir”

Keywords: Orthodox Church from the Republic of Moldova; perestroika; national identity; Metropolis of Bessarabia; religious oppression; USSR; Soviet period

The text presents a dialog with Father Petru Buburuz, who offers a historical and personal perspective on the Orthodox Church in the Republic of Moldova, highlighting its transformations from the Soviet period to the present. The Father talks about religious oppression under the Soviet regime, the effects of perestroika on church life, and the challenges related to national and religious identity in the face of the influence of the Russian Orthodox Church. Also, the post-Soviet spiritual and cultural revival efforts are highlighted, including the reactivation of the Bessarabia Metropolis and its role in strengthening the Romanian identity.