Mitropoliți sub escortă (Pagini din istoria Războiului ruso-turc: 1806-1812)

În Scrisoarea istorică a Patriarhului român Teoctist către Patriarhul rus Alexei II (19 mai 1993) se menționa: „... nedreptatea, abuzul și silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptății și restabilirea adevărului precum și a drepturilor ce decurg din această restabilire. Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocși din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept și abuziv din punct de vedere al realității istorice și al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric”¹.

Vom aborda doar un episod din perioada Războiului ruso-turc (1806-1812), când Imperiul Rus înființează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei și Țării Românești, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Astfel, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, unul dintre marii cărturari ai timpului – Veniamin Costachi (1768-1846), este nevoit să se retragă din scaun la mănăstirea Neamț (1808), iar Mitropolitul Dositei Filitti (1734-1826) – un mare filantrop, Mitropolitul Ungrovlahiei (1793-1810), fiind îndepărtat din scaun, a fost trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituționalizează” prin Pacea nedreaptă, de la București, din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru la Imperiul Rus, care, până atunci aparținuseră, sub raport eclesiastic, de Mitropolia Moldovei, Episcopia Hușilor și Mitropolia Proilaviei. Credincioșii ortodocși basarabeni au fost rupți de biserica Principatului Moldovei și înglobați Patriarhiei ruse.

Războiul dintre ruși și turci, declanșat în toamna anului 1806, i-a făcut pe mitropoliții Principatelor Române să se opună măsurilor de acaparare a vieții bisericești de către ocupanții ruși. Aceasta i-a determinat pe ruși să-l destituie pe Dositei, în ianuarie 1810, și să-l deporteze la Dobrovăț, Tighina etc., cu toate că fusese distins cu decorația rusească Marele Cordon al Sfintei Ana. Eliberat prin intervenții austriece, mitropolitul Dositei se stabilește la Brașov, de unde, deși a fost poftit, nu s-a mai întors să-și ocupe scaunul de la București, fiind prea apăsat de bătrâneți². Astfel, autoritățile rusești care au ocupat Moldova și Țara Românească (1806-1812) au numit ca „exarh” al Bisericii românești din ambele Principate pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1808), care se instalase la Iași și a condus efectiv Mitropolia Moldovei timp de patru ani.

Biserica Rusă a fost un instrument al rusificării și promovării politicii autocrației pe tot parcursul dominației coloniale (1812-1917), iar Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni s-a manifestat chiar de la început ca un uzurpator al scaunelor Mitropoliei Moldovei și a Mitropoliei Ugro-Vlahiei, deoarece demnitatea de mitropolit era „în țară pe acele timpuri demnitate politică de primul rang”³. În efortul său nesimulat de a promova interesele politicii rusești, el a acceptat o titulatură venită din partea Sinodului rusesc, în care decizia finală îi aparținea oberprocurorului, adică unei persoane laice numită de împăratul Rusiei (fapt ce atestă imixtiunea guvernului de la Sankt-Petersburg în treburile bisericești); a încălcat prevederile canoanelor Sinoadelor Ecumenice, nefiind acceptat prin nicio hotărâre de către Patriarhul de la Constantinopol și a scindat spațiul canonic al Moldovei, inaugurând politica de rusificare în și prin Biserica din Basarabia, precum și pe cea de reorientare spre Patriarhia Rusă⁴. Astfel, odată cu anexarea teritorială a Moldovei din stânga Prutului, Rusia și-a anexat ilegal și o parte a Mitropoliei Moldovei și a Sucevei. Conform canonului al optulea al Soborului al III-lea ecumenic din secolul V d. Hr., Basarabia nu putea fi „dezlipită” de la Mitropolia sa istorică – dar, la 21.08.1813, Sinodul rus, uzurpând drepturile canonice ale Mitropoliei Moldovei, înființează pe teritoriul anexat Eparhia Chișinăului și Hotinului, cu rang de mitropolie și exarhat⁵, având reședința la Chișinău (în componența eparhiei au fost incluse 775 de biserici din Basarabia și circa 100 de biserici din Transnistria). Majoritatea bisericilor basarabene erau din lemn (95%), având hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil (310), Sf. Nicolae (182), Maicii Domnului (136) ș.a., fiind venerați în mod special Sf. Arhangheli, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru ș.a.⁶

Personalitatea controversată a lui Gavriil Bănulescu-Bodoni (născut Grigorie, 1746-1821), cel care a încălcat flagrant dreptul canonic, întrucât a acceptat titlul de „mitropolit și exarh” al Basarabiei, ceea ce însemna scindarea spațiului canonic a Mitropoliei Moldovei, a fost nu o singură dată obiect al cercetărilor istoricilor⁷.

Bodoni fiind considerat de către mai mulți autori ca fiind de „origine română”, totuși, după cum a remarcat unul dintre primii săi biografi (A. Stadnițki) – „el, prin educația sa și prin serviciul său a fost rus. Primind educația la Academia din Kiev, toată viața și-a dedicat-o slujirii bisericii și statului rus”⁸. Elena Chiaburu înaintează, pe bună dreptate, mari semne de întrebare în legătură cu originea viitorului exarh, deoarece „se poate ca biografia lui Gavriil să fi fost modificată încă de la finele sec. al XIX-lea, cu scopul legitimării prezenței sale în scaunul metropolitan de la Iași și Chișinău”⁹. Astfel că, în stadiul actual al cercetărilor, originea românească și patronimul real al exarhului Gavriil nu pot fi dovedite, iar posibilitatea ca Gavriil să fi fost de origine malorusă nu poate fi exclusă. Posibil că și numele de familie ar trebui să fie doar Bodoni, așa cum l-au menționat contemporanii, el provenind din Galiția învecinată cu Transilvania și Bucovina (unde există două ape numite Bistrița, care se unesc după orașul ucrainean actual Ivano-Frankovsk și se varsă în Nistru)¹⁰.

Aruncând o privire mai imparțială asupra biografiei scrise de Stadnițki încă la sfârșitul secolului al XIX-lea, preotul V. Jmakin constatase că „acțiunile ierarhului Gavriil sunt caracterizate nu de măreția de spirit, nu de curaj, ci de calculul practic, simplu și clar al unei persoane cu experiență și clarviziune politică... Reticența lui de a renunța la Mitropolia Moldovei rezidă în dorința de a rămâne mitropolitul Moldovei pentru totdeauna”¹¹.

Implicat în promovarea intereselor expansioniste ale Rusiei în Principatele Române, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, G. Bodoni activa în vederea implementării tendinței străine de a desfășura administrarea ecleziastică după modelul rusesc. După cum a observat Teodor Candu, Rusia vedea în Gavriil Bănulescu-Bodoni un promotor al politicilor sale în spațiul românesc extracarpatic, iar marele arhiereu vedea în susținerea politicii ruse o șansă în plus pentru a-și atinge scopul de a deveni cap al uneia dintre Bisericile Ortodoxe românești¹².

În zilele noastre, la 28 iulie 2016, Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova a reconfirmat o decizie anterioară a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse (din 15 iulie 2016) privind canonizarea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Canonizarea noului „sfânt” a avut loc la 3 septembrie 2016, ziua înființări Episcopiei Chișinăului și a Hotinului, în fruntea căreia s-a aflat timp de mai mulți ani, iar Tomosul de canonizare s-a citit la Mănăstirea Căpriana, unde este locul de veșnică odihnă al Mitropolitul Ortodox al Moldovei, de Ekaterinoslav și Herson-Tavriceski, al Kievului și ulterior al Basarabiei.

Şi-a făcut studiile la școala elementară din Bistrița, apoi la școala normală din Ardeal, desăvârșindu-și învățătura la Buda-Pesta, apoi la Academia Duhovnicească din Kiev (1771-1773), la școlile grecești din Patmos, Smirna și mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos (1773-1776, 1779-1780)¹³.

În timpul Războiului ruso-turc din 1787-1791/1792, pe teritoriul ocupat de armata rusă a fost înființată, în 1789, prin decretul împărătesei Ecaterina a II-a, Exarhia moldovlahă pentru populația ortodoxă locală, condusă de arhiepiscopul de Ekaterinoslav Ambrozie, care era atașat de armata rusă la Iași, cu titlul de „местоблюститель Молдовлахийской экзархии” (ocârmuitorul Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse al Bisericii din Moldova, 1788-1792).

Părintele Gavriil a fost chemat din Rusia înapoi în Moldova și în 1789 a fost numit primul membru al consistoriului duhovnicesc ieșean. La 26 decembrie 1791, arhimandritul Gavriil a fost hirotonit de către Arhiepiscopul Ambrozie, împreună cu alți ierarhi din Iași, ca Episcop de Cetatea Albă (Ackerman) și Bender, vicar al acestei mitropolii de război a Moldovei.

În 1792, în legătură cu încheierea păcii de la Iași, între Imperiile Otoman și Rus, Moldova și Țara Românească urmau să revină sub stăpânirea otomană, iar în termeni ecleziastici – sub controlul Patriarhului Constantinopolului. Cu toate acestea, înainte de plecarea trupelor ruse, s-a hotărât numirea devotatului episcop Gavriil ca șef spiritual al Principatelor de la Dunăre – prin ordinul Ecaterinei a II-a, la 11 februarie 1792, el a fost ridicat la gradul de mitropolit și numit exarh al Moldovei, Țării Românești și Basarabiei.

Fiind o creatură a rușilor, episcopul Gavril a întâmpinat opoziția autorităților locale, care au revenit în țară. Patriarhul Neofit al VII-lea al Constantinopolului a considerat numirea lui o intruziune în jurisdicția sa și l-a determinat pe noul domn, Alexandru Moruzi (1792 martie-decembrie), să ceară plecarea lui Gavriil din scaunul mitropolitan, avertizându-l că, patriarhul deja și-a trimis dezaprobarea („извержение свое послали”) împotriva lui, pentru care i-a prezentat obiceiul și avantajul eparhiei Moldovalahe, aprobate prin decretele sultanului¹⁴. Mitropolitul Gavriil a refuzat să părăsească scaunul fără confirmarea printr-un decret imperial din Rusia, drept răspuns la care Patriarhul Neofit și o adunare a episcopilor locali au declarat vacant Scaunul Moldovei. Totodată, patriarhul a cerut sultanului un mandat de arestare pentru episcopul Gavriil, care a fost escortat în iunie 1792 la Constantinopol. Patriarhul a încercat să-l convingă pe mitropolitul Gavriil să accepte scaunul episcopal din Grecia, dar el a refuzat să renunțe la cetățenia rusă. După aceasta, Sinodul Bisericii Ortodoxe din Constantinopol, prezidat de Patriarhul Neofit al VII-lea, l-a anatematizat¹⁵. Stând patru luni în arest, Gavriil Bodoni a fost eliberat doar la cererea ambasadorului rus la Constantinopol V.P. Kociubei și a plecat în Rusia, unde a fost numit mitropolit al Poltavei (1793-1799), apoi al Kievului (1799-1803), iar în 1801 noul împărat rus Alexandru I l-a numit membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. S-a pensionat în 1803, stabilindu-se la Odesa.

În timpul următorului Război ruso-turc (1806-1812), trupele ruse au invadat din nou Principatele Române și G. Bodoni a fost readus pentru administrarea religioasă a teritoriilor ocupate. La 27 martie 1808 a fost numit din nou membru al Sfântului Sinod și exarh al Moldovei, Țării Românești și Basarabiei, cu scaunul la Iași. La 22 mai 1808, în biserica catedrală Sf. Mare Mucenic Gheorghe din Iași, Mitropolitul Gavriil și-a depus jurământul în noua funcție. Feldmareșalul Prozorovski le-a adus la cunoștința Divanelor Principatelor Moldovei și Ţării Românești că: „Referitor la renunțarea Preasfințitului Veniamin, fostul Mitropolit al Moldovei, de la conducerea turmei care i-a fost încredințată și de la toate îndatoririle sale anterioare, Majestatea Sa Imperială, prea milostiv suveran al meu, în calitate de șef al Bisericii Ortodoxe Greco-Catolice, prin cel mai înalt decret dat Preasfințitului Sinod, demn de a porunci prea milostiv, fostul Mitropolit al Kievului, Preasfințitul Gavriil va fi din nou membru al Sinodului și Exarh în Moldova, Țara Românească și Basarabia. Ca urmare, și în împlinirea voinței Suveranului Împărat, anunțată mie la sosirea aici a IPS Mitropolit Gavriil, turma menționată a fost încredințată administrației sale”. În această copie a relației generalului feldmareșal principelui Prozorovski către mitropolitul Țării Românești din 23 mai 1808 se menționa special că, „Gavriil a fost numit Exarh al Sfântului Sinod nu numai pentru Moldova și Basarabia, ci și pentru Țara Românească”¹⁶.

După semnarea acordurilor de la Tilsit (1807) și Erfurt (1808), între Napoleon I și Alexandru I¹⁷, posibilitatea anexării Principatelor de la nord de Dunăre de către Imperiul Rus devenise mult mai reală, iar mitropolitul Gavriil a început și el să chivernisească viața bisericească mai aproape de obiceiurile și normele care existau în Biserica Ortodoxă Rusă. La sugestia sa, limba rusă a început să fie studiată în școlile teologice¹⁸.

Fiind școlit și în Grecia, la un șir de mănăstiri și școli eclesiastice, Gavriil Bodoni a avut, totuși, interacțiuni nu dintre cele mai frățești cu uni ierarhii athoniți stabiliți în Țara Moldovei.

Iar cazul mitropolitului grec Grigore Irinupoleos, care a trăit și activat în Principatele Române și în Basarabia în prima jumătate a sec. al XIX-lea, ilustrează o pagină importantă a relațiilor Bisericilor ortodoxe din perioada Războiului ruso-turc (1806-1812). Mitropolitul athonit Grigore Irinupoleos (23.01./03.02.1764 – 3.01./15.01.1846) a avut o activitate diversă și de lungă durată în Țara Moldovei și mai ales în Basarabia, după anexarea acestui teritoriu (1812). Concomitent cu funcția de egumen la Mera, Grigore Irinupoleos este atestat și în calitate de proegumen și vechil al Goliei la 1803. În timpul Războiului ruso-turc din 1806-1812 el deținea funcția de egumen al mănăstirii Golia (din 1807) și Răchitoasa (din 1808). La 1806 s-a stabilit la Iași, unde deținea, începând din 1807, egumenia mănăstirii Golia și s-a aflat în fruntea mănăstirii până în anul 1811 când, în urma conflictului cu autoritățile de ocupație, a fost scos din funcțiile pe care le deținea, fiind expulzat în Rusia. În locul său a fost numit, la 5 iulie 1811, Dimitrie Sulima¹⁹. La 1808 și ulterior (la 1809, 1813), deținând funcția de egumen al Goliei, a fost numit exarh al Kinotitei din Principatul Moldovei, pentru a verifica finanțele mănăstirii Trei Ierarhi din Iași²⁰. Devenind administrator principal al mănăstirilor și schiturilor din Principatul Moldovei – metocuri bogate ale Vatopedului – mitropolitul avea să rămână în acest post până la moartea sa.

Impactul războiului ruso-turc s-a răsfrânt nemijlocit și asupra situației mănăstirilor din Principatele Române închinate Sfântului Munte Athos. Mitropolitul Grigore Irinupoleos, întâmpinând greutăți din cauza condițiilor dure ale acestui conflict devastator, reușea să asigure organizarea și întreținerea mănăstirilor moldovene, aflate sub administrarea sa. În 1808 reprezentanții mănăstirilor închinate i-au cerut senatorului S.S. Kușnikov (președinte al Divanurilor Moldovei și Ţării Românești) să li se restituie moșiile care le aparținuseră anterior. Această cerere a fost sprijinită de exarhul Principatelor și mitropolitul Moldovei, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Senatorul a conchis să-i raporteze generalului Al. Prozorovski faptul că ar fi oportun „ca în timpul de față să fie date mănăstirilor moșiile din raiaua Hotinului (retrocedată de curând Principatului Moldovei – n.n.), până va fi decisă soarta ambelor Principate, îndepărtându-se astfel și cea mai mică îndoială a clerului”²¹.

S-a reușit, astfel, ca vechile moșii mănăstirești trecute abuziv la raiaua turcească din Hotin să fie readuse sub jurisdicția bisericească. Prozorovski a aprobat propunerile lui Kușnikov, însărcinându-l ca să fie prezentate spre confirmare actele cu drepturile mănăstirilor asupra acelor moșii. Astfel, la 13 august 1809, Divanului Cnejiei Moldovei i-au fost înfățișate de către Grigore Irinupoleos „mai marele mănăstirii Golia din Iași”, documentele vechi ale moșiilor din ținutul Hotin: Clocușna, Bogdănești, Drăgușeni pe Prut, la gura Viliei (afluent din partea stângă a Prutului), Clișcăuți, Mălinești, Trebujeni, care îi sunt reîntărite²².

În pofida așteptărilor rușilor, războiul ruso-turc s-a prelungit și, prin urmare, lui Grigore Irinupoleos i s-a cerut, până la urmă, ca Golia să treacă sub conducerea autorităților țariste²³. Mitropolitul, fiind epitropul (egumenul) acestei importante mănăstiri din Iași²⁴, s-a ridicat în fruntea grecilor de la mănăstirile închinate împotriva exarhului moldovean Gavriil Bănulescu-Bodoni și, drept urmare, а fost exilat, sub escortă, la Reazan (Рязань), la mănăstirea Spaso-Preobrajensk („Schimbarea la Față”)²⁵.

Această acțiune represivă a rușilor a vizat nemijlocit un șir de persoane sus-puse ale clerului Moldovei. Deoarece, în cele din urmă, în luna mai 1811 autoritățile locale au primit „permisiunea Preasfințitului Sinod cu privire la stareții mănăstirilor care fuseseră arestați pentru că au ieșit din ascultare, dintre care s-a poruncit deportarea: Arhiereului Grigorie de Irinupoleos la Mănăstirea Spassk de clasa a II-a din Reazan, Arhiereului Teoclit ... la Mănăstirea Maica Domnului Sviajsk de primă clasă, care se află în eparhia Reazan, arhimandritului Serafim la Mănăstirea Peciora din Nijni Novgorod, arhimandritului Grigorie la Mănăstirea Pahnutiev Borovsk din Kaluga. Arhimandriții Antim din Căpriana și Antim din Pobrata au fost și ei supuși aceleiași deportări, dar fiind arestați, primul a avut o apoplexie și și-a pierdut vorbirea, iar cel din urmă, fiind și el precar de sănătate, și-a adus pocăință și scuze că, deși acceptase încă de la început să scrie o cerere de revocare de la depunerea actului de conturi, dar a făcut-o în sens neofensiv, pentru ca să fie depusă la comandă” (adică, conform regulamentului)²⁶.

Dintre toți egumenii exilați în guberniile centrale ale Rusiei, Grigore Irinupoleos а cerut cel mai activ reîntoarcerea sa în Moldova, susținându-și „nevinovăția” și scriind că а fost obligat să adere la „complot”, despre acest fapt mărturisind atât prietenii, cât și rudele sale. Autoritățile ruse i-au înaintat mai multe condiții pentru eliberare: să depună jurământul de credință către împăratul Rusiei, să renunțe la orice corespondență cu Constantinopolul și cu supușii otomani, să nu se amestece în conducerea bisericească și să nu uneltească acțiuni tainice împreună cu alți clerici, recunoscând în scris atât guvernarea civilă, cât și cea ecleziastică de pe teritoriul aflat sub armele imperiale etc. Mitropolitul s-a arătat dispus să recunoască autoritatea țaristă, însă refuza să semneze celelalte condiții, ceea ce a determinat aflarea lui în Reazan până la terminarea războiului²⁷. Pentru a se apăra, unii egumeni au apelat la consulul francez, declarându-se chiar supuși francezi. În consecință, chestiunea a rămas la ordinea zilei, egumenii continuând pe diferite căi să-l critice pe mitropolitul și exarhul Gavriil²⁸.

După încheierea războiului cu turcii Consiliul de Miniștri al Rusiei hotărâse, la 27 august 1812, să le acorde libertatea de а pleca tuturor egumenilor greci, reîntorcându-i la vechile mănăstiri (dându-le de drum câte 10 cai – mitropoliților, câte 6 cai – arhimandriților și încă câte 500 ruble – bani de cheltuială)²⁹. G. Bodoni încerca chiar atunci să aducă la cunoștința comandantului suprem din Principate amiralului P.V. Ciceagov că acești egumeni „nu au fost deportați într-un exil, ci au fost repartizați pe la mănăstirile Rusiei” și astfel, „cei scoși din mănăstiri nu vor crede că sunt îndreptățiți de guvernul rus și că sunt pedepsiți nevinovat de cea mai înaltă dispoziție a autorităților, iar stareții nou numiți nu se vor simți jigniți de guvernul cărui i-au servit și se supun din toată inima”³⁰. Despre întoarcerea „mitropolitului Irinupolisului și Vatopedului” Grigore și celorlalți clerici din exilul rusesc în Moldova, s-au păstrat documente interesante și inedite în Arhiva Națională a Republicii Moldova³¹.

Constatăm că, încă până la anexarea teritoriului Moldovei dintre Prut, Dunăre și Nistru, conform prevederilor Tratatului de pace de la București din 16 (28) mai 1812, în timpul Războiului ruso-turc din 1806-1812, împăratul Alexandru I a înființat exarhatul Moldovei, Valahiei şi Basarabiei (27 martie 1808) – fapt ce demonstrează intențiile expansioniste ale Rusiei, susținute inclusiv de clerul rus, cu ajutorul și prin intermediul Bisericii Ruse. 

Note și referinţe

¹ Scrisoarea Patriarhului Teoctist către Alexei al Moscovei (1993). Disponibil: https://evenimentulistoric.ro/scrisoarea-istorica-a-patriarhului-teoctist-catre-alexei-al-moscovei-dreptul-nostru-este-sfant-13-ani-de-la-adormire-si-18-ani-de-la-inregistrarea-mitropoliei-basarabiei.html/2 (Accesat: 17.05.2024)

² Policarp Chiţulescu, Un mare filantrop: Mitropolitul Dositei Filitti al Ungrovlahiei (1793-1810). În: „Îndrumător pastoral”. Episcopia Tulcii, 2020, nr. 12, p. 99.

³ Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Chișinău: Știința, 1992, p. 167.

⁴ Mischevca Ion, Ca să fii canonizat trebuie să încalci canoanele? Disponibil:  http://mischescu.blogspot.com/2012/10/ca-sa-fii-canonizat-trebuie-sa-incalci.html?spref=fb  (Ultima accesare 17.05.2024).

⁵ Полное собрание законов Российской Империи (ПСЗРИ). Собр. 1. Т. XXXII, 1813. Nr. 25441-а, СПб., 1830, с. 613-619.

⁶ Труды Бессарабской губернской Учёной архивной комиссии / Под. ред. И.Н. Халиппы, Том III, Кишинев, 1907, c. 295-296.

⁷ Стадницкий А., Гавриил Банулеско- Бодони, экзарх Молдо-Влахийский (1808–12 гг.) и митрополит Кишиневский (1813-21 гг.), Кишинев, 1894; Жмакин В., Митрополит Гавриил Бодони. În: „Русский архив”, 1898. № 11, c. 309-377; Зыков Г., Очерк деятельности митр. Гавриила по улучшению положения Церкви и православного духовенства в княжествах Молдавии, Валахии и Бессарабии с 1808 по 1812 гг.. În: „Кишиневские епархиальные ведомости”, 1879. № 14, c. 538-562. № 15, c. 574-595; Накко А., Очерк гражданского устройства Бессарабской области с 1812 по 1828 г. În: „Записки Одесского общества истории и древности”, Одесса, 1900. Т. 22, c. 109-221; Stephen K. Batalden, Metropolitan Gavriil (Banulesko-Bodoni) and Greek-Russian Conflict over Dedicated Monastic Estates, 1787-1812. În: „Church History” , Volume 52, Issue 4 , December 1983, p. 468-478; Nicolae Fuștei, Atitudinea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni față de unele fenomene negative din viaţa societăţii şi a bisericii în perioada Exarhatului Moldovei, Valahiei și Basarabiei (1808-1812). În: „Tyragetia”, s.n., vol. VI [XXI], nr. 2, 2012, 137-147; Elena Chiaburu, Interpretări noi cu privire la originea și numele lui Gavriil Bănulescu (Bodoni). În: „Tyragetia”, s.n., vol. VIII [XXIII], nr. 2, 2014, p. 31-39; Candu Teodor, Gavriil Bănulescu-Bodoni – unele aspecte ale politicii monahale în perioada 1806-1812. În: Tradiţii istorice românești şi perspective europene: in honorem academician Ioan-Aurel Pop / coord.: Sorin Șipoș, Dan Octavian Cepraga, Ion Gumenâi. Oradea – Chișinău, 2015, p. 250-274; Morozan V., Candu T., Aspecte controversate privitoare la activitatea lui Gavril Bănulescu Bodoni până la 1789. În: „Revista de Istorie”, 2017, nr. 3, p. 153-164; В. В. Морозан, Церковная и государственная деятельность митрополита Гавриила (Григория Бэнулеску- Бодони). În: „Вестник  Исторического общества Санкт-Петербургской Духовной Академии”, № 2 (10), 2022, c. 8-21.

⁸ Авксентий Стадницкий, Гавриил Банулеско-Бодони, экзарх молдо-влахийский (1808-12 гг.) и Митрополит Кишиневский (1813-21 гг.), Кишинев, 1894, с. I.

⁹ Elena Chiaburu, Interpretări noi cu privire la originea și numele lui Gavriil Bănulescu (Bodoni). În: „Tyragetia”, s.n., vol. VIII [XXIII], nr. 2, 2014, p. 31-35.

¹⁰ Ibidem, p. 36-37.

¹¹ Василий Жмакин, Митрополит Гаврил Бодони. În: „Русский архив”, № 8, Москва, 1898, с. 319.

¹² Teodor Candu, Gavriil Bănulescu-Bodoni – unele aspecte ale politicii monahale în perioada 1806-1812. În: Tradiţii istorice românești şi perspective europene: in honorem academician Ioan-Aurel Pop / coord.: Sorin Șipoș, Dan Octavian Cepraga, Ion Gumenâi. Oradea – Chișinău, 2015, p. 254.

¹³ Calendar Naţional – 2006, Chișinău, 2006, p. 399-400.

¹⁴ В. В. Морозан, Церковная и государственная деятельность митрополита Гавриила (Григория Бэнулеску-Бодони). În: „Вестник Исторического общества”, № 2 (10), 2022, c. 16.

¹⁵ Гавриил (Бэнулеску-Бодони) — Википедия (wikipedia.org) https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%93%D0%B0%D0%B2%D1%80%D0%B8%D0%B8%D0%BB_(%D0%91%D1%8D%D0%BD%D1%83%D0%BB%D0%B5%D1%81%D0%BA%D1%83-%D0%91%D0%BE%D0%B4%D0%BE%D0%BD%D0%B8) (Accesat: 18.05.2024)

¹⁶ Arhiva Națională a Republicii Moldova (ANRM). F. 1, Inv. 1, Dosar 2090, f. 15.

¹⁷ Vlad Mischevca, Chestiunea Principatelor Române în politica europeană: Tilsit, 1807. În: Anuarul Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei: Materialele sesiunii ştiinţifice anuale, 23 decembrie 2014. Chişinău: Tehnica-Info, 2015, p. 85-109; Idem, Chestiunea Principatele Române în raporturile ruso-franceze după Tilsit (1807-1808). În: Anuarul Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei: Materialele sesiunii ştiinţifice anuale, 23 decembrie 2015. Chişinău: Institutul de Istorie, 2016, p. 132-153; Idem, Tratatele de la Tilsit şi Erfurt vs pactul Ribbentrop-Molotov (Paralele istorice basarabene: 1807-1808 şi 1939-1940). În: 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist: consecinţele raptului teritorial pentru românii basarabeni: Materialele Simpozionului ştiinţific internaţional (12-13 mai 2012), Cahul, 2012, p. 94-101.

¹⁸ ГАВРИИЛ (БАНУЛЕСКО-БОДОНИ) / „Древо”, открытая православная энциклопедия. Disponibil:  https://drevo-info.ru/articles/11259.html (Accesat: 18.05.2024)

¹⁹ Florin Marinescu, Vlad Mischevca, Mitropolitul Grigore Irinupoleos (1764-1846), un egumen grec la Golia, Iași: AXA, 2020, p. 14.

²⁰ Χαράλαμπος Γάσπαρης, Αρχείο Πρωτάτου, Αθήνα, 1991, σ. 135-137.

²¹ Al. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-1812), Chişinău, 2008, p. 109-115.

²² Arhiva românească a mănăstirii Vatoped (ARMV), doc. nr. 4153 (1809), copie după traducerea rusă a originalului românesc.

²³ Σοφοκλής Κ. του εξ΄Οικονόμων, Βίος Γρηγορίου Μητροπολίτου Ειρηνουπόλεως και Βατοπαιδιου. – Αθήναι, 1860, σ. 26.

²⁴ ARMV, doc. nr. 8308 (1809).

²⁵ Спасо-Преображенский мужской монастырь в Рязани. Între anii 1761-1813 Arhimandritul acestei mănăstiri era Antonie (Ядрило).

²⁶ Arhiva Națională a Republicii Moldova (ANRM). F. 1, Inv. 1, Dosar 2090, f. 155.

²⁷ И.Н. Халиппа, Восточные святители, нашедшие пристанище в пределах Кишиневской епархии среди смут греческого восстания 1821-28 гг.. În: Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии. Т.1, Кишинев, 1900, с. 33-34.

²⁸ Candu Teodor, Gavriil Bănulescu-Bodoni – unele aspecte ale politicii monahale în perioada 1806-1812..., p. 265.

²⁹ И.Н. Халиппа, Восточные святители..., p. 34.

³⁰ ANRM, Fond 1, Inv. 1, Dosar 2090, f. 252.

³¹ Fondurile Direcției generale ale Agenției Naționale a Arhivelor (ANRM): Fond 733, Inv.1, Dosar 530; Fond 1, Inv. 1, Dosar 170; Fond 1, Inv. 1, d. 1304; Fond 1, Inv. 1, Dosar 2090 (Дело по рассмотрению жалоб настоятелей и игуменов монастырей Молдавии на нарушение их прав митрополитом и экзархом Гавриилом. 19.10.1810 – 14.08.1812) ș.a.