Cântecel de trezit viaţa
Pentru tiparFiecare zi fiecare zi fiecare zi începe cu o posibilă epocă a renaşterii
Renaşterea începe cu deşteptarea unui posibil poet universal
Opera poetului universal începe cu poemul cunoaşterii
Cunoaşterea începe – ca de obicei – odată
Cu punctul final
Amiaza începe din pagină nouă – cu lumina ei strălucitor de curată
Lumina strălucitoare cade oblic pe oglinjoara frumoasei Iluzii
Dar oglinjoara frumoasei Iluzii – oh – este spartă
Şi provoacă în univers uşoare confuzii
(Poetul se confundă cu Preafericitul cu Demiurgul cu Cuvântul
Cititorii săi se confundă cu îngerii şi cu sfinţii
Epopeea se confundă cu cerul şi pământul
Iar versurile sale – cu idolii inimii
Cu idolii minţii...)
Ora exactă începe dintr-odată c-un posibil secol al luminilor
Minutul începe cu posibile ere de modernitate
Secunda începe c-un ev mediu al suspinelor
Şi se încheie cu eroica antichitate
Cuaternara noastră mioritică debutează abia după chindie
Cu o cină posibil neozoică irodică decadentă
Trece prin milenarele seri de meta-poezie
Şi sfârşeşte aproape de miezul nopţii
C-un posibil manifest de proporţii
Al zeilor de mentă
Miezul nopţii începe cu posibile crize de viziune cosmică
Declanşând singurătăţi imemoriale dar şi de dată recentă
Şi continuă cu posibile crize de simţire patriotică
Provocând mutaţii de natură mecanică
Psihică morfologică
Astfel încât – până în zori –
Când Clipa-mamă vine să ne vindece
Când fătul verbal îi tresaltă în pântece
Când pur şi simplu nu mai e timp ca să mori –
Fericirea generală fericirea generală începe prin a fi dementă
Iar demenţa generală iar demenţa generală sfârşeşte sfârşeşte prin a fi logică
Scara întâi
I.
Urc pe scara interioară
Cu Albert Einstein sub subsuoară
(Volumul despre viaţa şi teoriile sale apărut
La Humanitas în ultimul deceniu al veacului trecut
Volum care – deşi îi cunosc conţinutul pe dinafară –
Îl mai iau uneori ca să-mi ţină de urât pe banca de-afară)
Urc treptele scării împiedicându-mă ba de cauză ba de efect
Rimez în gând inspiraţie cu transpiraţie
Rimez şi perfect cu defect
Făcând ironii pe seama liftului blocat şi a mecanicului Ion
Supranumit de locuitorii vechiului cartier liftierul Hyperion
Cel ce lucrase de-a lungul vieţii ajutor
apoi mecanic de locomotivă
Iar în prag de bătrâneţe se pomeni şef
pe cavoul cu mişcare relativă
Zi de zi coborând în cartier cantităţi importante
de trup efemer
Iar noaptea – pe întuneric – urcând sufleţele rătăcitoare
la cer
(Acest du-te-vino cu priză la real şi cu priză la transcendenţă
Oferind fiecărui locatar şanse unice la existenţă
şi non-existenţă)
Şi acum că întârzie la o bere sau la un parastas Hyperion liftiertul
Cine s-ar mai osteni să refacă legătura sacră
a pământului cu cerul?
E seara târziu şi e toamnă târzie – greieri
De cri-cri-cristal sună stingerea în arbori şi-n creieri –
În curând visătoarele frunze vor cădea întâi
foarte lin apoi rostogol
Urc scara interioară în formă de spirală Treaptă cu treaptă
Gol după gol
Dar scara spiralată devine tot mai înaltă tot mai îngustă
tot mai obscură
Şi trupul parcă mi se goleşte de sine iar sufletul
mi se urcă spre gură
Zadarnic bâjbâi prin beznă în căutarea uşii albastre
ce dă spre palier
Căci nu mai există pereţii nici uşa albastră
nici balustrada de fier
De care mă sprijineam cu o mână în timp ce mă
ridicam de la etaj la etaj
Şi care (abia acum recunosc) îmi dădea
sentimentul de siguranţă şi de curaj
Şi brusc îmi vine să strig îmi vine să ţip
îmi vine să urlu îmi vine să zbier:
„Dumnezeule! Aceasta nu e o scară de bloc!
Aceasta nu e o scară de bloc!
Aceasta e o scară pusă la cer!!!”
(***)
III.
Sui pe scară
Printre îngerii care zboară
Privind cum plouă şi cum spiritele greoaie
Cad de la mari înălţimi precum picăturile umflate de ploaie
Sui pe scară dintr-o boltă în alta Dintr-un gol în alt gol
Închid ochii de groază întrezărind ca prin somn
barul Peştera de la subsol
Unde mă aşteaptă de sute de ani prietenii mei
(cei şapte dorminzi)
Amorezaţi-lulea de cele şapte oglinzi
Prăbuşiţi printre vise-vederi şi vise-extaze
Înmărmuriţi într-un fel de măreţie lichidă pe sub raze
şi fraze
Mă uit cu jind la mesele stropite cu purpură din belşug
pe care
Stau şapte potire pline-ochi cu lumină dulce hipnotică
orbitoare
(Oare câţi s-au perindat şi se vor mai perinda în jurul
acestor mese?
Oare câţi au gustat şi vor mai gusta din aceste
potire alese?)
Iar cel ce toarnă fiinţa luminii în potire subţiri de argint
Pare să fi-nmărmurit şi el în starea sa de văzător
desăvârşit
„La Peştera! Mergem la Peştera! Hotărât!” –
Aud strigătul orbilor îmbătaţi cu apă de ploaie
„Haideţi la Văzător! Haideţi la Văzătorul desăvârşit!” –
Aud strigătul orbilor gârboviţi de prăbuşirea spiritelor greoaie
De groază – deschid ochii Urc pe scară Mă înalţ
Cu Albert Einstein sub braţ
Scara a doua
(***)
(21-09-2007 Dimineaţă de toamnă senină
Hramul bisericii Naşterea Maicii Domnului de pe
strada Ginta Latină
Clopotele bat Inima îmi bate
De la poartă până în prag se aşterne o cărare din ţoluri
covoare şi lăicere vărgate
(Cărarea spre Împărăţie a lumii sărace?)
Pe care însă puţină lume se încumetă să calce
Depun în capelă pomelnicul cu nume de suflete pe care le-am iubit
Le voi iubi Le iubesc
Mă-nchin creştineşte la răstignirea cu Chipul suferinţei
Iau (nouă) lumânări Plătesc
Apoi intru în lăcaş ca să reuşesc la Crez (simbolul credinţei)
Căci doar cântând simfonia colectivă a Crezului împreună
cu invizibilul cor
Îmi pot îndulci întrucâtva însingurarea în care
am să mor
Întotdeauna trec pragul bisericii cu sentimentul că intru
în veşnicie
Iar imaginile arătate mie acum sunt demne Doamne de
marea Ta poezie
În interior – adevărată minune! – toată suflarea
stă-ncremenită pe loc
Mişcându-se-n voie doar fumul de lumânare Doar mireasma
de crizantemă gutuie şi busuioc –
Surprinşi departe de ură şi dispreţ Departe de
umbra suspiciunii
Încremeniţi în frenezia mistuitoare a rugăciunii
Creştinii stau în genunchi ca nişte străvechi figuri de ceară
(Ei par să se roage aşa neclintiţi
de două mii de ani împliniţi)
Răspândind un iz abia perceptibil de sfânt de om şi de fiară
Iar în faţa altarului
Împodobit cu aurul amarului
(Acolo unde – după ascunderea ascunsului
Şi nepătrunderea pătrunsului –
Dintr-o clipă în alta se va deschide deschisul
Şi va cuprinde necuprinsul!)
Părintele Gheorghe – cu braţele ridicate a iertare şi smerire
spre cer –
Le arată înmărmuriţilor ca şi el calea cea mai scurtă de la rătăcire
înspre mister
Lumânările ard Sufletul îmi arde
Deasupra candelelor de la icoane plutesc flăcărui de ametiste
rubine şi smaralde
Sub privirea copilului de-alături – străluminată
de o mirare calmă –
Văpaia topeşte deopotrivă timp lumânare şi palmă
O! iar când cuantele de energie izvorâte din adâncul orbitelor
de sfinţi
Prind a se lovi haotic de rotunjimea cupolei şi de pereţii
încă nezugrăviţi
Un mesaj telefonic aiuritor trimis de Wera
Transformă – nepermis – atmosfera
Ies în curte unde creştinii sunt aşteptaţi de mesele încărcate cu flori
cu daruri cu bucate
Unde soarele – printre plopi şi frunze tremurătoare – creşte
din propria-i luminozitate
Citesc mesajul: „Teo plus Tao egal Rutină
Zi de sărbătoare
Lumină lină
Soare
Lecturi spirituale
Pentru timpul nostru debil:
Buraga – Scrisori din casa de nebuni
Pascal – Scrisori provinciale
Ovidiu – Scrisori din exil” )
(***)
Scara a treia
(***)
V.
Mă gândesc:
„Tată ceresc –
Urcarea mea e asemănătoare
Cu ieşirea la suprafaţă a pescuitorului de mărgăritare
Cu ieşirea-i anevoioasă printre bule baloane şi sfere pline cu duh
Înălţându-se înălţându-se prin genunile mării ca prin văzduh...”
Urc pe scară şi dintr-odată zăresc
Cum duhul mării sparge zarea şi se înalţă la duhul ceresc
Văd cum – scăldate de lacrimi – feţele
Sărută – peste mări şi ţări peste ceruri şi adevăruri – suprafeţele
Cum extremele se ating şi limitele se contopesc
Peste urme de îngeri zburând în cete
Peste polarităţi analogii faţete
Scara a patra
I.
Miez de vară
Biblică balcanică larvară
Şi mica fiinţă târâtoare încălzindu-se la soare
În grădina Casei de creaţie cu vedere la munţi şi la mare
(De jur-împrejur
Orizontul era clar-obscur
De sus până jos şi de jos până sus
Vârtejuri de lumini şi de umbre s-au suprapus
Astfel încât – strânse laolaltă sub al cerurilor clopot –
Mineralul vegetalul animalicul demonicul angelicul şi alte mijloace
artistice dădeau în clocot –
Iar Creatorul intra şi ieşea din opera sa printr-un sistem subtil de
supape)
(***)
III.
„Îmi pierd Memoria – bucăţi mai mari bucăţi mai mici
Mă pierde Istoria printre amicii-duşmani şi duşmanii-amici
Eu cine am fost pe acest pământ? Cine sunt?
Deşert... Deşertăciune... Vânt...
Între munte şi mare
Stau grămăjoară muţii şi surzii
Povestindu-le orbilor – cu lux de amănunte –
Despre cum – încoronatul cap – a zburat pe Câmpia Turzii...”
IV.
A trecut vara cea fără slavă?
A trecut şi iarna – imperială şi sclavă?
Câte veacuri imperiale şi s(c)lave au trecut de atunci?
Peste munte şi mare azi plouă torenţial repezit cu bulbuci
Iar când vine primăvara şi peste munte şi mare plouă
Şopârla schiloadă
Biata Şopârlă fără coadă
Aşteaptă – înfrigurată – să-i răsară coada cea nouă
Târâtoarea se screme se opinteşte începe să ofteze
Însă coada regenerabilă nu mai poate sau nu mai vrea
să regenereze
(Ai blestemat-o Doamne cumva? Ai condamnat-o la grea suferinţă
Că a renunţat la coadă – pentru a câta oară – cu-atâta uşurinţă?
Că trecutul ei glorios – epopee unificatoare zidită pe vii personaje
de mit de basm de baladă –
S-a prăbuşit sub propria-i măreţie şi-acum degenerează –
Literar şi istoric vorbind – într-o fabulă
Gnomică didacticistă şi fadă?)
Şopârla-fără-coadă agonizează...
V.
Şi pentru ca starea de agonie să fie memorabilă relevantă sugestivă
Firele acţiunii – funii împletite din fibre vegetale animale
şi umane – ridică Memoria costelivă
A Şopârlei-fără-coadă şi o trece – cu tot cu Înger
cu lumânare şi colivă –
Dincolo de prima gârlă
Unde zace părăsită Coada-fără-de-şopârlă:
„Îngere, e slut la Prut!”
Apoi dincolo de-a doua gârlă
Unde zace părăsită Coada-cozii-fără-de-şopârlă:
„Îngere, la Nistru e sinistru!”
Tot aşa – trecând gârlă după gârlă –
Memoria cea slabă e târâtă prin noroaie şi mocirlă
Până dincolo de Bug:
„Încotro, Îngere, să fug?”
Apoi dincolo de Don:
„Îngere, în braţele tale piere Ion!?”
Apoi dincolo de matuşka Volga:
„Îngere, un urma ta se spulberă legenda despre Molda!?”
Apoi dincolo de-ndepărtatul Ural:
„Oh Îngere ideal –
Te-ai prăbuşit lovindu-te cu fruntea îngerească de real!”
Apoi dincolo de Enisei şi dincolo de Irtâş:
„Îngere rănit, de-acum te mişti şi tu mai mult târâş
De-acum respiri şi tu atât de greu –
Înger al lui Dumnezeu...”
Tot aşa tot aşa până dincolo de Aurora boreală
Care separă – precum panglica maşinii de scris – lumea reală de cea ireală
Şi de acolo – până Dincolo de dincolo – în lumea lumilor de apoi
De unde – legaţi de limbă cu firul logic al acţiunii –
Memoria şi Îngerul rănit al naţiunii
Sunt târâţi – imposibil de greu – înapoi înapoi
În universul operei – şi nu de dragul unor po(i)etice cuvinte
sau necuvinte
Ci întru cunoaştere aducere şi ţinere
De minte...
(***)
VI.
(***)
(Iar Teo-dorul nostru de munte şi Teo-dorul nostru de mare
Mări se vorbiră Şi se sfătuiră Pe l-apus de soare
Ca să mi-l doboare Pe Teo-dorul de cer
Că-i mai înalt Şi-i mai plin de mister
Că are stele multe Văzute
Şi nevăzute...)
Apoi – când până la deznodământ
Nu mai rămâne decât un singur cuvânt
(Osândă? Blestem? Supliciu? Târzie refulare
Pentru Îngerul cel târâtor? Pentru Reptila cea zburătoare?) –
Contopit cu propria-i operă Creatorul se metamorfozează – demiurgic –
în unicul său cititor
Iar unicul său cititor se transformă într-un biet cerşetor
Colindând – inocent apostolic sentimental –
Printre podoabele noului Centru comercial
Construit cu patimă şi multă abnegaţie
Pe ruinele Casei de creaţie
Scara a cincea
I.
(***)
Mă opresc în faţa mişcării planetelor: plâng strict ştiinţific –
printre plante şi animale
Aş vrea să aflu legătura lucrurilor naturale cu lucrurile supranaturale...
Iată: lumina reflexiei realizează idealul simplităţii
geometrice: lacrima strălucind în văzduh
Asemeni unui punct material în mişcare ticsit cu harul
Sfântului duh
– Mă fură cerul sau poate misterul?
Eu plâng de stele nu de jele
Eu plâng de har nu de amar
II.
A gândi a scrie a citi – grele războaie ale virtuţii
aşteptându-şi clipa când vor fi cucerite eroic
Întinderile şi duratele dintre ele fiind ca de la precambrian
la neozoic
Dar
După arşiţa anonimatului milenar
Peste naţiune se abat ploile repezi ale fascinaţiei
Pentru a-i surprinde copiii dormind la umbra mândrului edificiu
al afirmaţiei:
Românul e născut poet!
Sprijinindu-mă cu greu de râsu-mi-plânsu-mi
În faţa Bibliotecii Naţionale mă-mpiedic ruşinos de mine însumi
(poetul român e cam desuet?!)
Şi-n timp ce-mi port fiinţiala rană ca pe-un titlu de glorie
Moştenit prin obscura alianţă a petelor din soare cu gropile
din istorie –
Îl salut ceremonios pe monumentalul Vasile Alecsandri
Cel care – deşi edificiul afirmaţiei sale devine an de an
tot mai rece şi tot mai gri –
Continuă să poarte cu aceeaşi nonşalanţă regească mustaţa
curbată a lui Albert Einstein
Bastonul şi pălăria de satin
ale lui Charles Chaplin
(***)
Scara a opta
(***)
III.
(***)
„Aminteşte-ţi cele spuse
De vocea mută a izvoarelor ascunse:
Dacă Adam nu ar fi greşit
Fiinţa omenească s-ar fi înmulţit prin cuvânt…”
IV.
Urc din tată în fiu Din tată în fiu –
Din tatăl care sunt în fiul care o să fiu –
Urc din vreme în vreme Urc din vierme în vierme
Deşi în vierme e încă devreme iar în vreme – e târziu
Din cuvânt urc în cuvânt şi mai am un singur gând
De pe-un nor urc pe-un alt nor şi mai am un singur dor
Din abis urc în abis şi mai am un singur vis Doar un singur vis –
Să-nclin cumpăna de stele înspre Logos – echilibrul perfect
Între real şi ireal Între voinţă inteligenţă afect –
Liniuţa de legătură între antinomii-dihotomii
Cuvântul ultim ce leagă morţii de vii
(***)
Scara a noua
III.
Smerit fericit
aproape desăvârşit
Precum gându-mi
originar divizându-se la nesfârşit
(Andreea:
Orhideea Dulcineea Medeea Galateea Salomeea Teea...)
De ani de luni de săptămâni
Cu mintea coborâtă în inimă
Cu aceeaşi carte deschisă în mâini –
Acum când sunt în al nouălea cer
Şi doar Moartea îşi mai aminteşte de mine în cartier
Acum când s-a revărsat şi ultimul strop al iubirii din mine
Acum când îmi văd îmi văd sufletul zburând spre o nouă vechime –
Dată fiind implacabila înserare a civilizaţiei a culturii a versului
Dată fiind brusca expansiune a Universului –
Acum acum: ce-mi este îngăduit să mai sper???
Cântecel de adormit moartea
A fost frumos a fost adevărat a fost bine
Cititul şi răscititul cărţilor mi-au mâncat tinereţea
Din opera lui T. S. Eliot preferam „Oamenii goi de sine”
În traducerea strălucitului eminescolog român Petru Creţia
A fost frumos a fost adevărat a fost foarte bine
Cititul în stele îmi va mânca bătrâneţea
Va fi bine va fi frumos va fi adevărat
Diamantele ploii se vor împrăştia pe asfalt
Luna îşi va pune masca de aur a soarelui cu dinţi
Pe de-asupra grotelor de lumină devoratoare de sfinţi
Va fi bine va fi frumos va fi foarte adevărat
Din ochii mei va curge albastru cristalizat
La vederea grotelor de lumină împodobite
Cu raze-stalactite cu raze-stalagmite
Este adevărat este bine este frumos
Îngerii cântă sufletele zburdă zeii se veselesc
Las cartea din mâini şi cartea pluteşte – nu cade jos
Este adevărat este bine este îngrozitor de frumos
Precum călăuza lui Tarkovski prin zona memoriei rătăcesc
Strigând – cutremurat – la fiece pas: „Îmi amintesc!
Îmi amintesc!! Îmi amintesc!!!”
* Prezentul grupaj de poeme face parte din volumul Monstrul Sacru (scările lui Teo) aflat în curs de apariţie.