Despre viață îndelungată în zonele albastre

Nu toți am avut timpul, răbdarea să urmărim pe Netflix un film documentar recent „despre longevitate în zonele albastre” de pe glob¹, sau să citim „Soluția zonelor albastre. Cum să mâncăm și să trăim asemenea celor mai sănătoși oameni de pe planetă”². Încerc să rezum câteva idei ale autorului Dan Buettner, explorator al National Geografic, autorul unor cărți și articole pe tema longevității oamenilor, care „nu dă sfaturi” medicale, ci oferă sugestii, informații utile unor interesați de asemenea temă. Mulți dintre noi nu avem răbdarea să ne gândim la pierderea vitalității, la îmbătrânire, la moarte, dar toate acestea vin, la unii mai devreme, la alții mai târziu... Nu putem preveni moartea, dar putem învăța să trăim. Buettner și-a reconstituit traiectoria vieții, amintindu-și că bunicii și părinții i-au insuflat gustul aventurii, ducându-l de mic „prin sălbăticie”, inoculându-i idei despre viața sănătoasă, amintindu-și că prima bicicletă a fost un adevărat bilet de „intrare pe poarta lumii”. A terminat facultatea, după care a traversat cu bicicleta cinci continente, înfruntând vicisitudini naturale și sociale, intrând în Guinness Book… În acest timp și-a conturat scopul călătoriilor în jurul lumii: să afle dacă și cum ar putea fi controlată longevitatea. Mai bine de două decenii, a căutat pe tot globul „zone albastre” (zone cu oameni longevivi) și a adunat informații, explicații, soluții pentru a încerca să le implementeze în comunități din SUA, cu scopul de a crește speranța de viață a oamenilor. În loc să caute răspunsurile în cabinete, în laboratoare, în eprubete, a identificat zone ale lumii (comunități izolate sau aglomerate) în care oamenii trăiesc foarte mult. Analizând informațiile aflate și propriile sale observații a reținut „o formulă de produs oameni cu vieți îndelungate”, pline, active, fericite.

Într-un material publicat de Organizația Mondială a Sănătății, Buettner a descoperit informația că în Okinawa (Japonia) trăiesc unii dintre cei mai longevivi oameni din lume. În acest grup de insule aflate la 1 450 km sud de Tokyo, cu nisip fin, ape turcoaz și jungle tropicale, oamenii trăiesc în jur de 100 de ani, rata diabetului este insignifiantă, bolile de inimă și bolile psihice sunt rare… Una dintre femeile centenare de acolo recomanda: Nu te enerva! Să nu răcești! Să nu cazi! Simte-te bine cu toată lumea! Fă-i pe toți fericiți! Distrează-te! Fii relaxat! Nu lăsa pe nimeni și nimic să te supere! Iartă repede! Vorbește mult cu ceilalți! Dacă râdem împreună, ne prelungim viața… La 104 ani, Umeto-San cânta la un instrument, ciupea corzile cu precizie, era plină de viață, cu spirit pozitiv, energică, amuzantă, cu mare abilitate cognitivă.

Cu cât mergi spre sudul Japoniei, spre ecuator, unde e mai cald, cu atât crește concentrația de centenari, a constatat Buettner. Ce rol ar putea avea clima caldă asupra vieții îndelungate? Ce cultivă, ce mănâncă și ce beau oamenii din aceste zone? Uitându-se prin cercetările privind dieta localnicilor, a găsit pe lista alimentelor consumate… carne, ouă, pește (cam 1-2% din aportul caloric) și un aliment agreat de către 70% dintre ei: „beni imo”, cartoful mov, dulce. Acest cartof a fost cultivat din cauza rezistenței la furtunile specifice insulelor, fiind plin de carbohidrați și fibre complexe (având cu 150% mai mulți antioxidanți activi decât afinele, de exemplu). În perioadele de penurie alimentară, cei din Okinawa au fost salvați de acest cartof, dar și de frunzele de mure (bune pentru durerile de gât), de supa de calamar (bună pentru detoxifiere), de algele de mare și arnică (antiinflamatoare), de goya (cu compuși care scad nivelul zahărului din sânge), de tofu făcut din boabe de soia (care scade colesterolul, riscul bolilor de inimă și încetinește progresia unor tipuri de cancer). E greu de afirmat că există un ingredient sau un compus anume responsabil pentru longevitatea celor din Okinawa, spune Buettner, dar sigur e faptul că ei consumă de foarte mult timp astfel de alimente cu proprietăți medicinale. 

O altă întrebare la care cercetătorul a căutat răspuns: cât mănâncă locuitorii acestor zone? În SUA, FDA³ recomandă circa 2 000 de calorii de persoană pe zi, dar americanii consumă în medie 3 600 de calorii pe zi, iar circa 73% dintre ei sunt obezi,  supraponderali⁴. În Okinawa, oamenii mănâncă puțin în fiecare zi, hrana e densă nutrițional, fără multe calorii. În SUA, la prânz unii mănâncă un hamburger, într-un minut sau două. În Okinawa, la prânz oamenii mănâncă tihnit legume prăjite, cu multe ierburi și tofu (chanpuru) și au o „regulă” ingenioasă respectată cu sfințenie: hara hachi bu, opt din zece, adică să nu mai mănânci atunci când stomacul e plin în proporție de 80%, adică să nu te îndopi…

În orașele din Okinawa sunt astăzi toate „capcanele” vieții urbane: străzi cu trafic intens, restaurante fast-food etc. În zonele rurale însă, mai poate fi identificat stilul de viață care a produs centenari. La vârste foarte înaintate, oamenii merg mult pe jos (Nu e suficient să mergi pe jos – spune o femeie de 97 de ani – trebuie să mergi cu viteză...). În case nu au multă mobilă înafara mesei joase și a nelipsitului covor tatami. Oamenii se așază și se ridică de pe podea de zeci de ori pe zi, inclusiv bătrânii, ceea ce echivalează cu zeci de genuflexiuni care întăresc trunchiul, partea inferioară a corpului și îmbunătățesc echilibrul⁵.

În Okinawa, cei în vârstă au grădină, însămânțează, udă plantele, plivesc sau culeg fructe și legume proaspete, ceea ce înseamnă mișcare, activitate fizică moderată, plăcută.

Are impact benefic aici și „moai”-ul (cercuri sociale în care oamenii se implică punând bani în comun pentru a se ajuta reciproc în situații dificile⁶). Beneficiile, spun localnicii, depășesc simplul ajutor financiar, fiindcă membrii devin prieteni, învață să se întâlnească, să vorbească, să cânte, să danseze împreună⁷.

Și mai există în Okinawa un concept identificat de Buettner: „ikigai” (misiune, scop în viață), care ar putea fi o altă explicație a sănătății spirituale și fizice a centenarilor. La vârste foarte înaintate, cei din Okinawa muncesc, nu știu de pensionare… Când se scoală dimineața își spun: ești norocos că te-ai trezit, ești valoros, e nevoie de tine! Oamenii își țin mințile ocupate, trupurile în mișcare, au „simțul scopului”, își recunosc valorile la care țin.

Baunei este unul dintre satele de la munte ale Sardiniei, cu case văruite în alb, cu străzi aproape verticale pe un teren accidentat. În 1999, un cercetător italian prezenta la o conferință internațională informații despre concentrarea excepțională de centenari acolo.

Să fie altitudinea la care e așezată comunitatea o ipoteză a longevității? Buettner a mers pe teren și a aflat de la localnici că trăiesc mult și rămân sănătoși datorită… credinței și speranței. La vârsta de 100 de ani, sătencele gătesc plăcinte cu cartofi și brânză (gathulis), merg aproape zilnic la biserică, pe jos, pe un drum pe care abia îl urci pieptiș… A intervievat sute de centenari, a corelat vârsta cu înălțimea la care e situată localitatea și a adăugat concluziilor sale altitudinea ca factor predictiv al longevității, ca și mersul pe jos pe teren denivelat. În plus, aici, cele mai multe case au două, trei sau patru nivele și, în fiecare zi, locuitorii urcă și coboară zeci de trepte…

Ce facem mulți dintre noi? se întreabă Buettner. Ne mutăm din mașini în birouri, apoi acasă pe canapele, iar inactivitatea fizică prelungită crește riscul de diabet și boli de inimă care ne scurtează viața. Dacă am vrea să trăim mai mult, în loc să plătim „abonament la sală”, ar fi bine să facem mișcare, să urcăm scările pe jos, nu să luăm liftul etc.

De la istorici, autorul a aflat apoi povestea băștinașilor care au colonizat insulele acum 13 000 de ani, cum au venit peste ei fenicienii, romanii, arabii, fiecare val succesiv încercând să-i subjuge. De aceea s-au mutat în munți, unde au fost lăsați în pace, căpătând reputația de „oameni duri”. Mii de ani, modul de viață cotidian a dus la constituirea unor reguli, norme, tradiții, valori, a unei anumite diete. În bucătăriile localnicilor se gătesc aceleași feluri de mâncare de generații întregi. Nu lipsește pâinea, dar aceasta se face cu maia⁸, oamenii mănâncă multe cereale integrale și legume. „Minestrone”, specifică de secole dietei localnicilor, este compusă din fasole, paste și orice legume disponibile în grădină, din orice ține sub control inflamațiile și menține sistemul imunitar puternic.

Bărbații s-au ocupat dintotdeauna cu creșterea animalelor, ducându-le peste tot, pe dealuri, pe creste. La prânz, ei își fac „siesta”, iar după-masa merg în sat, „la un pahar de vin” cu consătenii. Nu se lasă stresați, spun ei, fiindcă oamenilor stresați le crește glucoza în sânge și marcherii inflamatori. Stresul constant, cronic provoacă boli cardiovasculare. În lumea în care trăim astăzi, prin intermediul rețelelor de socializare, al presei, ne sunt transmise toate problemele lumii. Unele pot fi controlate de noi, pe altele le putem controla și noi, pe altele nu le putem controla... Sentimentul de adaptare activă și de control, de coerență a sinelui asigură sănătatea mintală, rezistența la stres a oamenilor. În lumea în care trăim noi astăzi, suntem forțați „să fim, să ajungem în față”, „sus”, să muncim din greu, continuu, zi de zi. Și în satele Sardiniei muncesc oamenii, dar o fac altfel și… trăiesc mult (în cimitirul satului sunt îngropați zeci de centenari⁹).

Mai există aici un indiciu important al longevității. În mod normal, când într-o localitate sunt mulți bătrâni, ne-am aștepta să vedem numeroase aziluri, cămine de bătrâni. În Baunei nu există așa ceva. O femeie de 104 ani a fost întrebată dacă are pensie și ea a răspuns: „am ratat anii de pensie, dar am câștigat ani de viață”. A fost mereu singură, dar cei din jur s-au ocupat și se ocupă zilnic de ea: o iau la plimbare, gătesc pentru ea, o invită la masa de prânz. Nu e lăsată singură mai ales duminicile și în zilele de sărbătoare. Deși toți au familiile lor, localnicii o consideră ca pe o mamă. Când era mai tânără, a avut și ea grijă de ei. Acum ar muri, dacă ar fi abandonată, dar oamenii o țin în apropierea lor. Există aici tradiția ca membrii în vârstă ai familiei să fie aproape de cei tineri, ca să poată fi îngrijiți, fiindcă – spun ei – cel mai ușor mod de a scurta viața unui părinte în vârstă este să-l duci la azil… În Sardinia, oamenii au făcut din comunitate o valoare de bază, iar în cadrul ei familia este esențială. Dacă sunt împreună, acasă, la casele lor, toți o duc mai bine, spun localnicii. Cei în vârstă sunt mereu de folos pentru înțelepciunea lor¹⁰, iar tinerii care-i ajută sunt relaxați dacă bătrânii sunt sănătoși și senini…

Da, pot spune unii, Okinawa, Sardinia sunt locuri izolate, la distanță de „forțele corozive ale modernizării”. Pot exista asemenea „zone albastre” în SUA? Cercetătorul nostru a căutat informații privind speranța de viață din diferite zone ale SUA. A aflat una în care localnicii trăiesc foarte mult și a mers la fața locului să vadă ce obiceiuri, stil de viață, atitudini și comportamente ar putea fi asociate cu viața îndelungată. Loma Linda se află la două ore de mers pe autostrada 10, apoi pe San Bernardino (cu șase benzi de circulație pe sens) de la aeroportul Los Angeles… Comunitatea nu e izolată, dar oamenii reușesc să se țină de rutinele cotidiene, să fie activi fizic, să aibă o viață îndelungată sănătoasă. Buettner a aflat de la localnici că longevitatea e asociată cu sportul și cu viața laolaltă. Dacă ești sedentar, deprimat și singur, nu vei trăi mult. În comunitatea aceasta, oamenii se sună unii pe alții, se împrietenesc chiar de când se văd prima oară. Dacă știi că cineva are nevoie de tine și vrea să fii în viața lui, acest fapt îți lungește viața, spun localnicii. Dacă nimănui nu-i pasă de tine, cine să știe dacă vei trăi mâine sau nu? Șansele de a muri repede pot scădea în orice an cu aproape o treime dacă rămâi activ, dacă încerci să-ți disciplinezi mintea, să-ți construiești viața în comunitate.

Cei de aici, adventiști de ziua a șaptea, se deosebesc și prin faptul că „evanghelizează cu sănătatea”. Când au venit acolo, înaintașii lor au construit mai întâi biserica și spitalul. Oamenii din Loma Linda sunt uniți în jurul învățăturii vieții sănătoase în mediul lor fizic, religios, sociocultural. Ei cred că a trăi cu adevărat înseamnă să rămâi activ fizic, să faci voluntariat, să ajuți oamenii în caz de nevoie. Aceia care fac voluntariat au memorii mai bune, relații sociale benefice și sunt mai fericiți.

Buettner a mai aflat o explicație a vieții îndelungate: insistența pe nutriția sănătoasă. Ellen White, una dintre fondatoarele bisericii adventiste la mijlocul secolului al XIX-lea, a avut o „revelație” privind importanța vieții sănătoase aici, pe pământ, pentru ca oamenii să poată avea mintea limpede și o bună legătură cu divinitatea: dieta echilibrată. Localnicii nu au renunțat la carne, dar consumă multe legume, fructe, cereale, alune, dietă care, spune o femeie de 98 de ani, îți dă energie, îți hrănește creierul. S-a estimat că circa 35% dintre localnici au o dietă compusă cu precădere din plante, legume, fructe și doar 5% una bazată pe carne și pește. Mâncarea pe bază de plante e atât de importantă în religia lor, încât a fost creată aici o companie vegetariană încă din 1905. Și în 2021, în magazinele din Loma Linda alimentele sunt predominant pe bază de plante, nuci, semințe, legume.

O bună parte din istoria noastră, consumul de carne a fost asociat cu o sănătate mai bună, spune Buettner. S-a constatat însă că este și un factor de risc pentru obezitate, boli cardiovasculare, unele tipuri de cancer, diabet. Cei care mănâncă regulat nuci au un risc mai mic de boli cardiovasculare, consumul de fasole reduce riscul cancerului de colon... Aceștia se mai deosebesc prin ceva: prin sabatul care, în fiecare săptămână, întărește obiceiurile comunității, oamenii comportându-se atunci relaxat, cântă împreună etc. Dacă stilul de viață american e plin de stres, de îngrijorare, de grabă, de trecere de la un lucru la altul, de programe supraîncărcate, adventiștii se opresc la sfârșitul săptămânii. Un predicator le repetă că Dumnezeu s-a odihnit în ziua a șaptea, iar localnicii au înțeles că odihna nu înseamnă să stai culcat, să dormi, să lâncezești, ci să te miști, să faci ce e de făcut, cu calm, împăcat cu tine însuți și cu ceilalți. Îngrijorarea, (auto)denigrarea, demobilizarea nu ajută, iau oamenilor din putere. Sănătatea este afectată dacă oamenii se întreabă mereu: oare ce să mănânc? oare ce să beau? cu ce să mă îmbrac?

Adventiștii din Loma Linda se roagă strămoșilor pentru protecție, putere, se roagă să le fie în siguranță familia, copiii, nepoții. La adunările lor, localnicii își reamintesc că trebuie să rămână conectați social, că scopul vieții nu este de a mânca și de a bea mult, că îmbolnăvirea, boala sunt grele, durează și sunt foarte scumpe. Comportamentele sănătoase pot fi molipsitoare, de aceea e important să ne înconjurăm de oameni care au un impact măsurabil benefic asupra obiceiurilor noastre.

Conform statisticilor, 227 de insule sunt locuite în Grecia. Dieta mediteraneană se compune cu precădere din verdețuri, ulei de măsline, consumul de carne fiind moderat. Ikaria este un loc în care populația trăiește mai mult decât americanii, rata bolilor cardiovasculare e la jumătate și nu sunt cazuri de demență senilă nici la 100 de ani… Ikaria nu a avut porturi naturale, a fost aproape izolată de restul lumii antice. Ikarienii nu s-au putut baza pe sosirea bărcilor cu provizii, așa că au trebuit să trăiască folosind la maximum solul lor stâncos. Ei au constituit o sociocultură unică. Oamenii și-au dezvoltat abilitatea de a identifica plantele cu efecte pozitive asupra organismului uman, de a beneficia de foloasele albinelor, de a coopera în situații dificile și de a rezista sănătoși. Acum găsești tot ce vrei în magazine, dar prin anii 1980 nu aveam decât cerealele pe care le cultivam noi, spune un centenar. Trebuia să ne măcinăm singuri grâul, cafeaua era din orzul și năutul pe care le cultivam, prăjeam și preparam noi singuri. Am învățat să supraviețuim, să identificăm plantele pentru hrană și leac, ierburile, condimentele... Localnicii beau multe ceaiuri de salvie, rozmarin, nalbă, dar cel mai bun `ceai de băut zilnic” a fost … vinul anti-inflamator și antioxidant. Vinul conține diuretice și scade tensiunea, spune un localnic centenar. Mitologia greacă spune că zeul vinului s-a născut pe aceste meleaguri, iar localnicii folosesc aceeași metodă, același procedeu de vinificație de secole. Ei țin vinul în amfore în care temperatura în partea de sus e cea data de soare, iar în partea de jos cea data de umiditate și răcoarea pământului. Localnicii strâng strugurii manual, iar vinul e absolut natural, fără niciun fel de substanțe chimice. Microclimatul, calitatea strugurilor dau vinului calități unice, de supliment alimentar și de medicament. Oamenii din Ikaria beau același vin de peste 100 de generații, trăiesc mult și sunt sănătoși…

Și mai au ceva specific: mierea. În Ikaria, apicultorii au stupi pe care-i mută pe măsură ce se schimbă vremea, anotimpurile. Albinele zboară printre florile sălbatice de pe coastă, iar apoi prin pădurile de pini de pe munte. În acest fel, adună nectarul de la cele mai diferite tipuri de plante, un nectar cu mulți micronutrienți, compuși bioactivi care inhibă cancerul. Mierea cumpărată din magazin este fiartă, spun localnicii, deci sunt distruse boabele de polen și transformate în zahăr. În Ikaria nu se fierbe mierea, nu se pasteurizează, nutrienții și compușii bioactivi nu sunt distruși în timpul procesării. Mierea ikariană ajunge de la albină în ceai…

Un alt atu al localnicilor: puterea parteneriatelor fericite, pentru o viață lungă și împlinită. Atunci când unul dintre soți, aflat într-o relație de lungă durată cu celălalt, moare, șansele ca celălalt să supraviețuiască mai mult de câteva luni scad cu două treimi... Oamenii fac din familia conjugală o prioritate, întrețin bunele relații cotidiene în interiorul ei, bunele relații cu ceilalți și investesc mult în ele.

Vinul și parteneriatul au jucat un rol central în longevitatea ikarienilor, dar și faptul că tinerii păstrează tradițiile. În cadrul petrecerilor care adună toți localnicii, de la 14 la 100 de ani, oamenii se reconectează social, se simt bine, cântă și dansează împreună. Râsul, spun ei, este benefic pentru artere și prevenirea/combaterea bolilor de inimă. Longevitatea trebuie să fie plină de bucurie, nu o corvoadă…

Nicoya este o zonă rurală din nordul Costa Ricăi, o peninsulă aflată la sud de Nicaragua. Și aici proporția centenarilor e foarte mare. În țările lumii civilizate, trebuie să fii bogat ca să-ți permiți să fii sănătos. Veniturile celor din Costa Rica sunt cu mult sub cele ale americanilor, și totuși depășesc speranța medie de viață a acestora. Ca să exemplifice, filmul documentar pe care-l povestesc aici prezintă povestea unui centenar din zonă. Autorul se aștepta să întâlnească un bătrân cu toate atributele vârstei, dar în fața lui a apărut un cowboy cu piele fină, dinți perfecți, care se arunca pe cal, prindea vaci cu lasoul… Bătrânul avea fix 100 de ani (în 2021), dar arăta de cel mult 70… Ce făcea Ramiro, ca să arate astfel? Buettner a aflat că se trezește la patru dimineața, muncește până pe la 10 și are un scop al vieții („plan de vida”) care-l ajută să se organizeze și să treacă mai ușor prin dificultăți. Și el, ca și ceilalți nicoyeni, lucrează totul manual, folosesc puține ustensile mecanice. Așa taie lemne, macină porumbul, își cultivă propria grădină, își prepară hrana. Toate aceste activități rutiniere se adună, au efect în timp, ard mai multe calorii decât dacă ar merge la sala de sport, reglează foarte bine metabolismul. Îmi place să mă simt bine, spune Ramiro. M-am bucurat de viață ca oricare altul. Când mă culc și când mă scol, mă rog lui Dumnezeu să-mi dea putere, să mă pot bucura de familie, să interacționez cu prietenii. Îmi fac timp pentru toate lucrurile importante!

E vorba de reziliență, explică un medic lui Buettner, dar construim și noi programe de nutriție, ne  asigurăm că oamenii dau organismului toate proteinele de care are nevoie. Copiii merg de mici la dispensar, echipe medicale merg din ușă în ușă, se ocupă de oameni, vorbesc cu ei, îi întreabă ce fac, îi ajută. În Nicoya, politica publică de sănătate este sociocultură, mod de viață.

Ce facem noi? comentează Buettner. Noi sperăm la mai multă sănătate, dar în realitate încurajăm boala. Dăm mulți bani pe ceea ce ne îmbolnăvește, iar apoi plătim enorm să ne vindecăm…

În Nicoya, oamenii fac totul așa cum au făcut întotdeauna și transmit asta și copiilor. Dieta se compune aici (de cel puțin 6 000 de ani!) preponderent din fasole, dovleac, porumb. Porumbul este aliment tradițional, o sursă excelentă de carbohidrați complecși, vitamine, minerale și fibre. Prin procesarea tradițională a porumbului se eliberează niacinul, care controlează colesterolul. Fasolea conține aceiași antioxidanți pe bază de pigmenți găsiți și în afine, este bogată în fibre, care ajută la curățarea colonului. Dovleacul este o sursă bună de vitamine și minerale, potasiu, magneziu. Țările mai bogate au fixat ideea că avem nevoie de proteine din carne și lapte pentru a face mușchi. Nicoyenii mănâncă fasole, dovleac, porumb și sparg bușteni, cresc vite... Carnea, peștele, ouăle conțin tot ce ne trebuie, dar conțin colesterol și grăsimi saturate. Fasolea, dovleacul și porumbul furnizează toți aminoacizii, fără colesterol și grăsimi saturate. Deci nu trebuie să fii bogat ca să mănânci sănătos…

Cei de astăzi din Nicoya, nepoții centenarilor, mănâncă și vor mânca la fel? Nu toți, spun localnicii, fiindcă acum se găsește foarte multă mâncare procesată. Copiii nu sunt interesați de fasole, vor fursecuri… Cum intri într-o localitate mai mărișoară, vezi restaurante fast-food, vânzători ambulanți cu chipsuri, sucuri, dulciuri… Zona albastră ar putea dispărea aici într-o generație, dar dacă localnicii ar avea înțelepciunea centenarilor, ar putea reconstrui planul de reproducere a longevității...

Ar putea fi creată o „zonă albastră”?

Buettner ne spune povestea unei persoane care întărește opiniile pozitive despre astfel de zone. Persoana respectivă a locuit în Ikaria. Încă din tinerețe s-a mutat în  SUA, s-a angajat zugrav, a început să câștige bani. A făcut destui ca să-și cumpere mașină, casă, să se însoare cu o greco-americană, să aibă copii, să ducă o viață americană bună. Însă la vârsta de 66 de ani s-a îmbolnăvit. A umblat mult prin spitale, a plătit mulți bani medicilor care, până la urmă, i-au spus că are… cancer pulmonar terminal și va muri în cel mult șase luni. Omul nostru s-a resemnat și s-a gândit unde să fie îngropat: în SUA sau în Ikaria, pământul strămoșilor săi?

A ales să moară în Ikaria natală. A ajuns acolo, a început să respire aerul zonei, să bea vin ikarian, să se reconecteze cu localnicii. Și-a făcut singur o podgorie (Eu nu voi mai fi, și-a zis, dar soția și copiii se vor gândi la mine când vor culege strugurii). Așa au trecut șase luni, un an, alți șase... La vârsta de 102, trăiește bine și își recoltează strugurii. Care-i secretul? a fost întrebat. Omul a dat din umeri: „nu știu, cred că am uitat să mor”. N-a făcut nimic deosebit ca să fie mai sănătos. A schimbat mediul natural, social, mediul interior…

După ce a explorat multe zone albastre, Buettner a adunat mii de pagini, rezultate ale cercetărilor, ale observațiilor proprii. După ce a prelucrat informațiile, a înțeles că în diferite locuri de pe Pământ se poate distinge un fel de „idealtip” al oamenilor longevivi:

–  muncesc, au prieteni, fac mișcare;

–  au grădini, fac efort fizic de intensitate suportabilă;

–  nu au multe facilități mecanice pentru a face treburile casei;

–  au stres, dar și ritualuri zilnice care-l reduc;

–  nu se îngrijorează din orice, fiindcă această stare nu ajută sănătății;

–  se implică în comunitățile bazate pe credință, în care trăiesc;

–  își fac siesta, beau un pahar cu prietenii;

–  au un „scop al vieții” (ikigai în Okinawa, plan de vida în Costa Rica etc.);

–  le place dieta alcătuită din alimente integrale, plante, cereale, verdețuri, cartofi dulci, nuci, fasole, vin;

–  au expresii restrictive care le amintesc înainte de a mânca să se oprească atunci când stomacul e 80% plin;

–  mănâncă împreună, încet, își exprimă recunoștința pentru ce au pe masa și pentru că sunt cu toții;

–  pun familia pe primul loc și caută să se conecteze cu tot ce e în jur, cu oamenii și cu lucrurile;

–  investesc în consoartă, în copii, în partenerii locali;

–  acordă atenție specială cercului social imediat, caută prieteni potriviți;

–  își țin părinții în vârstă în apropiere, nu-i duc la azil.

Buettner a construit și dezvoltat pe această bază un proiect privind creșterea speranței de viață. A contactat teoreticieni în domeniu și împreună au început să-l aplice într-o așezare de circa 20 000 locuitori: Alberta Lea, Minnesota. A adunat liderii orașului, le-a făcut o prezentare a ideii că locuitorii s-ar putea simți mai tineri, ar putea trăi mai mult, având mai puține boli etc. După momente de ceva derută, incertitudine, proiectul a fost lansat. Au început cu teste ale vitalității, cu calcule ale speranței medii de viață, cu calcule ale masei corporale a localnicilor etc., au aflat care le e alimentația obișnuită zilnică, ce alte atitudini și comportamente au privind sănătatea.

Pe această bază, s-a trecut la schimbarea metodică, treptată, a mediului.

Deci, ce pot face unii oameni ca să trăiască mai mult timp decât alții?

Să mănânce bine, cumpătat, să facă mișcare, să aibă o perspectivă corectă asupra vieții, un scop al vieții, să se conecteze cu ceilalți etc.

În Alberta Lea, Buettner și cei care s-au alăturat proiectului au început prin a forma grupuri de localnici pe care i-a rugat ca în următoarele zece săptămâni să fie cât se poate de mult împreună (au folosit ideea din Loma Linda referitoare la puterea voluntariatului, a grijii față de ceilalți). Apoi au aplicat alte politici alimentare, cu magazine alimentare și restaurante mai sănătoase. Cu sprijinul autorităților locale au fost create drumuri pietonale din fiecare parte a localității spre centru, piste de biciclete, poteci pe lângă lacul din localitate. Oamenii au început să aplice toate cele sugerate, au mers mai mult pe jos, au mâncat mai sănătos... Peste un an au fost repetate testele și s-a constatat că speranța de viață a crescut mai mult decât se estimase, decât se sperase. A fost mare entuziasm, a venit televiziunea națională etc., iar proiectul de a construi o speranță de viață mai îndelungată s-a prelungit…

Buettner a căutat să afle și zone albastre urbane mari. A aflat că în Singapore, insula din Asia de S-E, de 48 km lungime și 25 km lățime, cu 5,8 milioane de locuitori într-o  societate urbană dezvoltată, complexă, trăiește una dintre cele mai fericite și mai bogate populații din lume. Cu o generație în urmă, Singapore era un sat pescăresc cu speranță de viață sub medie (în anii ’60, speranța de viață în Singapore era cu cel puțin 20 de ani mai mică decât în prezent). Cum s-a reușit creșterea ei?

Singapore nu are multe resurse naturale. Oamenii sunt cele mai importante resurse, deci politicile au urmărit îmbunătățirea continua a vieții lor. În Singapore este o îmbinare de democrație și autoritarism. Sunt pedepse foarte mari pentru cei care au arme, care fac trafic și consumă droguri. Instituțiile fac totul ca oamenii să nu se teamă pentru siguranța lor, se preocupă de viața lor liniștită și sănătoasă. De exemplu, ele au declarat război total diabetului, s-au preocupat să ajute oamenii să învețe să se ajute singuri. Regimul alimentar nu a fost tot timpul sănătos (localnicii foloseau mult ulei și zahăr), dar au fost luate măsuri pentru o alimentație mai sănătoasă. Fiindcă orezul brun (care are mai multe fibre) este mai sănătos, guvernul l-a subvenționat ca să fie accesibil locuitorilor. De asemenea, guvernul a cerut firmelor producătoare să limiteze cantitatea de zahăr permisă în sucuri, a construit un program pentru sprijinirea vânzătorilor din magazine, a vânzătorilor ambulanți care oferă mâncare mai sănătoasă.

Încă un „amănunt”. Singapore este una dintre cele mai dens populate zone din lume, dar traficul este acceptabil pentru populație. Cum e posibil? Din cauza… costului ridicat al mașinilor (o mașină care costă 100 000 de dolari în SUA, în Singapore costă 250 000…) și al dreptului de a conduce o mașină (100 000 dolari costă doar actele...).

După al Doilea Război Mondial, spune Buettner, în SUA dezvoltarea economică a permis construirea de case în afara orașelor. Pentru ca oamenii să ajungă, în ele au fost construite autostrăzi și a fost creată dependența de mașini. „Visul american” a devenit casa cu curte și mașina… Astăzi oamenii petrec de două ori mai mult timp în mașini decât în anii ‚80, ceea ce e bine pentru companiile auto și pentru restaurantele fast-food. Dacă în SUA, peste 80% dintre oameni au mașini, în Singapore au doar 11%, iar oamenii nu au probleme cu deplasarea, datorită unui transport public foarte convenabil și bine pus la punct. Oriunde ar locui, în 10-15 minute ei ajung pe jos la o stație de autobuz sau tren. În plus, folosesc foarte mult bicicleta, iar guvernul încurajează programele, proiectele care creează sociabilitate, prietenie. De exemplu, fiecare complex rezidențial are un colț de fitness, oamenii merg mult pe jos, fac mișcare trăindu-și normal viața, fără să meargă la sală.

În Singapore, peste 80% dintre locuitori au propria lor casă de care trebuie să aibă grijă. Guvernul finanțează un program de locuințe subvenționate pentru cei de peste 55 de ani, de asemenea, programul de „kampung”-uri pentru beneficiarii care stau pe vertical (sus, apartamente pentru bătrâni, cu acoperișuri peisagistice, pentru a-i ajuta să rămână activi, cu centru medical, iar jos, cu spații largi pentru interacțiune socială). Nu poți da ordin ca oamenii să fie împreună, spun autoritățile, dar le poți da un imbold în acest sens, creând spații în care se pot întâlni... Bătrânii, tinerii, adulții trebuie să interacționeze și cu toții ar trebui să se apropie de natură. Există centre unde localnicii pot lua masa împreună, există posibilitatea interacțiunilor sociale cu poștașul, cu persoanele din stațiile de autobuz, în restaurante, în biserică...

Unul dintre lucrurile pe care nu trebuie să le facem e să stăm și să ne uităm la televizor. Dacă facem asta, devenim legume... Corpul și mintea trebuie ținute active! Trebuie să fim cu oamenii, ca să fim fericiți. Dacă nu ești fericit, nu poți trăi mult! De aceea bătrânii ajută copiii la matematică, copiii ajută bătrânii să lucreze cu calculatorul, există posibilitatea ca părinții și copiii să locuiască împreună. Când fondatorii au început să construiască Singapore, națiunea era tânără, cu mai mulți tineri decât bătrâni. Pe măsură ce societatea s-a maturizat, îmbătrânirea a devenit o problemă. De aceea, guvernul a anticipat și a mers pe ideea de a cere copiilor să aibă mai multă grijă de părinți. Există în acest sens o lege privind subvenția locuințelor de proximitate, care încurajează membrii familiilor să locuiască împreună, alături. Primește o sumă de bani importantă părintele care alege să trăiască lângă copii, sau copilul care alege să locuiască într-o clădire aproape de părinți. Trebuie să ai oameni dispuși să investească în viața sănătoasă, în familii sănătoase, este o valoare la care cei din Singapore țin mult. Ei ne învață că se pot face schimbări mari la nivelul unei populații numeroase prin localnici și prin politici publice.

Pot fi identificate politici publice bune și apoi puse în aplicare. Pot fi aflate modalități simple de a trăi sănătos timp îndelungat acolo unde locuim. Pot fi mobilizați primarii, consilierii locali, directorii școlilor etc. pentru a discuta cu oamenii și a aplica înțelepciunea zonelor albastre. Se poate începe prin ascultarea oamenilor și continua cu schimbări benefice permanente în mediul lor social și natural. Se pot face parcuri, grădini unde comunitatea se poate reuni, pot fi susținute locurile în care oamenii beneficiază de mâncare sănătoasă sau spațiile care încurajează oamenii să meargă pe jos.

Orașele au o putere mare dacă au obiective urbanistice clare și fac transformări în favoarea oamenilor privind mediul, alimentele, drumurile, posibilitățile de conectare și socializare, de generare a bunăstării și a vieții sănătoase. Nu e ușor când e vorba de milioane de oameni, desigur, dar nu e imposibil … „dacă se vrea”.

Note:

¹ Trăiește 100 de ani: Secretul zonelor albastre, miniserial lansat în 2023.

² Cartea lui Dan Buettner, apărută la Ed. Act și Politon, în 2019.

³ Food and Drug Administration.

⁴ La începutul anilor ‚70, ministrul agriculturii a spus că SUA trebuie să producă mai multă hrană. Fermierii au cultivat mai mult. Din 1980 până în 2000, numărul de calorii din alimentație a crescut de la 3 220 de persoană, pe zi, la 4 000. Industria alimentară trebuia să vândă. Aceasta însemna ca oamenii să mănânce mai mult… Dimensiunile porțiilor au crescut și „s-a făcut totul” ca oamenii să vrea să mănânce mai mult (și datorită compoziției, texturii, coloraturii deosebite a alimentelor, care să dea o senzație foarte plăcută în gură, produsă de o mulțime de aditivi care dau gust bun...

⁵ În SUA, unul dintre primele zece motive ale deceselor oamenilor mai în vârstă este pentru că au partea inferioară a corpului și echilibrul slabe, fiindcă stau mult pe șezut sau tolăniți, cad mai ușor și mai des.

⁶ De exemplu, unul dintre localnici a căzut noaptea în baie, e în spital, iar moai-ul adună și îl ajută cu bani.

⁷ Pe timpul războiului mondial, peste 200 000 de oameni au fost uciși în Okinawa. Urmașii au avut un puternic stres post-traumatic. Când războiul s-a terminat, soldații le-au spus oamenilor: Războiul s-a sfârșit! viața este o comoară neprețuită! Oamenii i-au ascultat, s-au bucurat că au ieșit din iadul războiului, că au supraviețuit. Și astăzi ei își sfătuiesc copiii: Orice ar fi, oricât de sărac ești, poți viețui! Îndură! Totul trece! Bucură-te de prezent! În SUA, spune Buettner, e o „epidemie de singurătate”, o populație mai singură, mai izolată, care are nevoie mai mult ca oricând de conexiunea umană. Singurătatea poate costa 15 ani de viață, spun cercetătorii. Nu există niciun medicament, niciun supliment alimentar etc. care să ne dea 15 ani...

⁸ Pentru a putea face pâine cu maia, trebuie pregătită maiaua. Durează cel puțin o săptămână prepararea unei maia de calitate. În prima zi, se pun 60 g de făină cu 60 ml de apă caldă într-un borcan încăpător. Se amestecă bine, se acoperă cu un capac și se lasă borcanul într-un loc călduros. După 24 de ore, se verifică maiaua. În borcan pot rămâne 60 g de maia peste care se adăugă încă 60 g de făină și 60 ml de apă caldă. Se omogenizează din nou compoziția, se acoperă borcanul și se lasă încă 24 de ore. Când se ajunge la o compoziție ca pentru clătite, se scoate iar din compoziție, se completează cu alte 60 g de făină și 60 ml de apă caldă. Pe măsură ce maiaua fermentează, își mărește volumul și apar tot mai multe bule la suprafața ei. În șapte zile, maiaua își dublează volumul și va avea o textură ca de burete. Dacă are textura, mirosul și gustul acrișor, dar plăcut, înseamnă că poate fi folosită.

⁹ Statistic, femeile tind să trăiască mai mult decât bărbații. În America, la fiecare bărbat centenar, sunt cinci femei centenare. În Sardinia, proporția e de unu la unu…

¹⁰ O poveste veche spune că, odată, când bătrânii deveneau o povară, fiul cel mare îi ducea în vârful unei stânci și-i împingea în prăpastie. Unul dintre fii a refuzat s-o facă și, în secret, și-a ascuns tatăl în vârstă de peste 80 de ani. Cu timpul, acel fiu a devenit incredibil de bogat, de realizat. Oamenii l-au întrebat care e secretul succesului, iar el a dezvăluit că tatăl său era în viață și succesul se datora înțelepciunii acestuia…  

About long life in the blue zones 

Keywords: Blue zones; community; longevity; life expectancy; healthy life    

National Geographic explorer, Dan Buettner, is the author of books and articles on human longevity. Recently a documentary film was made on Netflix privileged the subject of the blue zones with long-lived people. For more than two decades, he searched the globe for such areas, gathered information, explanations, solutions from Okinawa (Japan), Baunei (Sardinia), Loma Linda (USA), Ikaria (Greece), Nicoya (Costa Rica), Alberta Lea (Minnesota), Singapore etc. to try to implement them in other communities with the aim of increasing people’s life expectancy. Analyzing the information found and his own observations, he retained ”a formula to produce people” with long lives full, active, happy. In this article I bring to the attention of interested parties some of his main ideas.