Dimitrie Cantemir – traiectorii pe spirala timpului

Cu un traseu biografic particular și vocații cărturărești polivalente, personalitatea lui Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 august 1723) a suscitat apetențe interpretative acoperind un larg spectru existențial, ce depășește fruntariile românității¹, astfel că este de-a dreptul riscantă formularea considerațiilor asupra sa, în potențialitatea neagreabilei surprize de a le regăsi în luxurianța textelor elaborate de exegeții îndrituiți. Orice nouă lectură a operei sale dezvăluie viziuni deconcertante, stimulând, totodată, pătrunderea în labirinturile mai înnegurate, spre a-i contura înzestrările multiple și anvergura intelectuală, ce vădesc predispozițiile creativității zămislite de un spirit românesc sub pecetea universalului. Pe de altă parte, avatarurile vieții zbuciumate reprezintă un imbold de a le prospecta, dat fiind că se mai păstrează pe alocuri secvențe litigioase sau nelimpezite pe deplin. Doar asupra câtorva dintre acestea, în mai mare sau mai mică măsură relevante, ne propunem să ne oprim tangențial în cadrul configurației expozeului, într-o înveșmântare pe alocuri ușor primenită.

Perimetrul temporal de jumătate de veac în care i s-au derulat anii de viață s-a suprapus unei perioade de frământări cu schimbări dinamice în evoluția societăților umane de pe întreg mapamondul, dar n-am cuteza să le desemnăm mai viguroase sau mai puțin energice decât cele înregistrate în secolele anterioare ori posterioare, pentru că niciodată acalmia și stabilitatea îndelungată nu au constituit notele dominante ale proceselor istorice diseminate de-a lungul învelișului terestru. După epoca marilor descoperiri geografice, scena de exteriorizare a civilizației europene se lărgește substanțial într-o cadență vertiginoasă, cuprinzând tentacular, nu fără tensiuni și violențe, chiar zonele periferice ale altor continente, fără însă ca aceste procese să depotențeze energiile combatante ale lumii vechi.

În ultimul sfert al secolului al XVII-lea și în primele decenii ale veacului următor schimbări politice importante s-au produs și în regiunile din preajma spațiului românofon. În vreme ce Franța își valorifica tendințele hegemonice în vestul Europei, iar Anglia își extindea imperiul colonial spre alte continente, eșecul celui de-al doilea asediu al Vienei a constituit semnalul unui lent, dar ireversibil proces de recul al Imperiului Otoman, desfășurat concomitent cu expansiunea Imperiului austriac spre sud-est, soldată, între altele, cu anexarea Ungariei și Transilvaniei. Interese politice divergente au condus spre rivalități mocnite sau deschise între Habsburgi, turci, polonezi și ruși, cu reverberații și spre regiunile românești. În ciuda întăririi și extinderii Rusiei, pe fondul diminuării robusteții militare a Poloniei și altor state, turcii și-au menținut intacte posesiunile din Peninsula Balcanică și de la nordul Mării Negre, astfel că prerogativele suzerane asupra Principatelor românești nu s-au estompat. Romanitatea și ortodoxia au reprezentat coloana vertebrală a păstrării identității românești, ele fiind împreună cu atașamentul față de tradițiile ancestrale o stavilă împotriva deznaționalizării.

Pe alt plan, războaiele succesive purtate de otomani cu rușii și austriecii, ca și raidurile prădalnice ale tătarilor din Bugeac în regiunile românești, au provocat mari daune băștinașilor. Balastul conflictelor militare, ca și prestațiile tributare înrobitoare față de Poartă, aveau să le temporizeze cursul evolutiv, prejudiciindu-le dezvoltarea economică și culturală, astfel că decalajul față nivelul civilizației țărilor occidentale a sporit exponențial. Cu toate acestea, grație inițiativelor și a râvnei unor domnitori au fost posibile anumite realizări notabile, ce au evidențiat aspirațiile spre împlinirile culturale și disponibilitățile intelectuale ale localnicilor. Acestora avea să li se alăture cu tot aplombul și Dimitrie Cantemir.

Proclamat adesea drept cel dintâi savant român cu altitudine internațională, Dimitrie Cantemir a avut totuși câțiva precursori de real prestigiu în cercurile confesionale, diplomatice și culturale europene, al căror nume, rămase întrucâtva într-o parțială penumbră, ar fi cu totul nedrept să fie ignorate. I-am enumera în acest sens pe Nicolaus Olahus (1493–1568), Petru Movilă (1596–1646) și Nicolae Milescu Spătarul (1636–1708), care s-au afirmat prin lucrări de substanță, cu o largă paletă tematică.

Cel dintâi – născut în sudul Transilvaniei, cu descendență în Țara Românească și netăgăduită obârșie românească – a urcat pe trepte înalte ale Bisericii romano-catolice, devenind arhiepiscop de Strigonium (Esztergom) și prin aceasta primat al Bisericii ungare, apoi regent al Ungariei demantelate după transformarea sa în vilaiet otoman, autor de versuri în limba greacă, traduceri, scrieri de doctrină religioasă și de istorie (Hungaria, Atila) în limba latină, ce i-au adus o reputație continentală. Umanist, diplomat, înalt prelat și demnitar în serviciul defunctului regat, Nicolaus Olahus (Oláh Miklós) este revendicat nu fără îndreptățire și de istoria și cultura maghiară, cu toate că porecla îi indică originea „valahă”. Rămâne satisfacția că, grație vredniciei sale, la fel ca și un alt român transilvănean, Iancu de Hunedoara, a reușit să acceadă spre vârfurile unei prestigioase ierarhii.

Înrudit cu familia domnitoare din Moldova, Petru Movilă a fost recompensat pentru râvna sa duhovnicească cu demnitatea de mitropolit al Kievului, Galiției și întregii Rusii, calitate în care a patronat importante sinoade ortodoxe, a elaborat cărți de dogmă bisericească traduse în mai multe limbi europene, a dotat cu tipografii lăcașele de cult din Țările Române, a înființat renumita Academie Teologică de la Kiev, pentru ca, în zorii mileniului al III-lea, să fie canonizat de înaltele instanțe ecleziastice din Ucraina și România.

Născut într-o localitate din centrul Moldovei și provenind dintr-o familie boierească cu rădăcini grecești, Nicolae Milescu Spătarul și-a început studiile la Iași și le-a desăvârșit la Istanbul, unde a dobândit abilități de poliglot, traducător, teolog și diplomat, grație cărora i s-au oferit slujbe bine remunerate la curțile domnești din ambele țări românești, a fost trimis în misiuni în mai multe capitale vest-europene, găsindu-și însă și timp pentru popasuri cărturărești, când a elaborat lucrări cu conținut teologic și literar, încununate de ampla traducere din greacă a Vechiului Testament, preluată cu modificări minimale în faimoasa Biblie de la București, patronată de Șerban Cantacuzino, din 1688, cheie de boltă a vechii culturi scrise românești. Recomandarea patriarhului ortodox al Ierusalimului Dositeos către țarul Alexei Mihailovici i-a înlesnit stabilirea la Moscova, unde a primit responsabilități importante, între care și cea de a conduce o solie la curtea împăratului Chinei, soldată cu un fascinant jurnal de călătorie cu observații etnografice de prim rang făcute de-a lungul jumătății septentrionale a continentului asiatic: strămutare cu reale beneficii pentru propria persoană și pentru Rusia, o pierdere ireparabilă pentru Moldova.

*

Traiectoria biografică a lui Nicolae Milescu Spătarul prezintă pe alocuri vădite similitudini cu cea a lui Dimitrie Cantemir. Printre acestea se detașează stagiul de instruire într-un centru cu valențe culturale eterogene precum metropola cosmopolită de la Bosfor, fără de care însușirea temeinică a limbilor străine și acumulările de vaste cunoștințe ar fi fost greu realizabile. Precum s-a remarcat, în cele două voievodate românești se profilaseră vădite carențe educaționale, în condițiile în care apăsarea jugului otoman, derularea endemică a războaielor și invaziilor străine, precum și precaritățile vieții economice au stânjenit măsurile autorităților de impulsionare a resorturilor culturale și buna funcționare a învățământului laic și religios. Asemenea disfuncționalități s-au repercutat și în modesta pregătire intelectuală a boierimii și a clerului ortodox, denunțată frecvent de călătorii străini care au străbătut regiunile românești în perioada modernă, poate uneori cu o înverșunare exagerată.

Nu este de mirare că însuși Dimitrie Cantemir reproșa lipsa de receptivitate a conaționalilor săi față de actul de cultură, susținând că „moldovenii nu doar că nu sunt iubitori de scrieri, dar chiar aproape toți le urăsc. […] Ei socotesc că cei învățați nu pot să nu fie smintiți, așa încât, dacă vor fi vrut să-i laude cuiva învățătura, spun că «s-a prostit de prea multă știință»”². Imputările citate îi vizau pe oamenii de rând, pentru ca, într-un alt cadru, savantul avea să menționeze inițiativele unor domni de a întemeia școli și a dota tipografii pentru imprimarea cărților bisericești și a textelor juridice. Între cei nominalizați pentru adoptarea unor măsuri oportune figura și tatăl său, Constantin Cantemir, domn al Moldovei între 1685 și 1693, care l-a determinat pe învățatul ieromonah Ieremia Cacavelas Cretanul să se stabilească temporar la Iași, spre a se îngriji de educația fiilor săi – Antioh și Dimitrie – și a altor boieri³.

Preocuparea lui Constantin Cantemir de a le asigura o instruire elevată este întrucâtva surprinzătoare pentru o persoană care, absorbită de ambiția tenace de a urca în cursus honorum, nu se străduise câtuși de puțin să se cultive, rămânând analfabet, precum pretinde Ion Neculce: „Carte nu știè, ce numai iscălitura învățasă de făcè”⁴. Printr-o stranie coincidență, nici tatăl lui Miron Costin, marele postelnic și hatman Iancu Costin, nu știa carte⁵, dar, cu toate acestea, se preocupase de educația fiilor săi, asigurându-le condiții de studiu în medii elevate din Polonia, unde fusese nevoit să se exileze. În ceea ce-l privește pe Constantin Cantemir, oricâte fapte meritorii ar fi comis, dispoziția de a-l decapita pe Miron Costin, cel mai hăruit dintre cronicarii românilor, acuzat de implicarea într-un complot împotriva sa, rămâne o pată de neșters în propria-i biografie, cu toate regretele sale tardive⁶. Spre a-i justifica decizia și a-i retușa memoria profund maculată, în biografia pe care i-a dedicat-o, fiul său Dimitrie l-a prezentat – neconvingător și inexact – drept atașat taberei creștine și detractor al turcilor, adunând însă cu râvnă nenumărate mărturii incriminante privind uneltirile împotriva domnului comise de Miron Costin⁷ și reproducând, potrivit canoanelor retorice ale istoriografiei antice, ample dialoguri și discursuri, evident contrafăcute, cum foarte probabil ticluită a fost și scrisoarea cronicarului adresată înainte de execuție domnului neștiutor de carte⁸. Pe de altă parte, atunci când abordează în mai multe lucrări diverse probleme legate de originea și romanitatea românilor, îi citează condescendent scrierile cu inconturnabilă obiectivitate⁹, pentru ca, în alte tomuri, să-i laude prestația erudită¹⁰.

Revenind la formarea intelectuală a lui Dimitrie Cantemir, așa cum au admis toți biografii săi, rolul călugărului poliglot Ieremia Cacavelas a fost precumpănitor. Petrecând de tânăr mai mulți ani în importante centre culturale din Occident, între altele la Londra, Cambridge și Leipzig, pentru a ocupa apoi poziții înalte la Patriarhia de la Istanbul, Cacavelas acumulase vaste cunoștințe în domenii diferite, puse în valoare într-o suită de lucrări din sfera teologică, pe lângă care etala și preocupări de muzicologie¹¹. Cele mai multe din disciplinele pe care le-a frecventat aveau să fie preluate, augmentate și diversificate de ucenicul său de la Iași. Raporturile dintre Cantemir și Cacavelas ilustrează edificator veridicitatea aprecierilor privind influența majoră avută de marii profesori asupra discipolilor.

Spre a potența cele enunțate, ar fi probabil suficient să amintim dascălii de care au beneficiat dincolo de hotare câteva din personalitățile de seamă ale istoriografiei și științelor umaniste românești: Mihail Kogălniceanu de Leopold von Ranke, Nicolae Iorga de Karl Lamprecht, Constantin Rădulescu-Motru de Wilhelm Wundt, Vasile Pârvan de Conrad Cichorius și Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf, Sextil Pușcariu de Gustav Weigand și Wilhelm Meyer-Lübke, Simion Mehedinți de Friedrich Ratzel și Paul Vidal de la Blanche, Ion I. Nistor de Konstantin Jireček, Gheorghe I. Brătianu de Charles Diehl și Ferdinand Lot, Ion Nestor de Gerhard Bersu și Gero von Merhart etc. Ar fi poate necesar de adăugat că eficiența stagiilor de studiu în străinătate este în mare măsură asigurată de conlucrarea riguroasă cu îndrumători nu numai erudiți, ci și altruiști.

Anii îndelungați petrecuți de Dimitrie Cantemir la Istanbul¹², în calitatea sa de beizadea („fiu de bei / domn”, turcism adoptat și de români încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea)¹³ și capichihaie / capuchehaie (formă derivată de la turcescul kapï kihaya / kapu k’ahyasï, direct sau prin filieră sud-slavă, cu sensul de reprezentant diplomatic al unui suveran de obicei creștin pe lângă Poartă, dar și de ostatic, pe postură de garant, menit să descurajeze eventuale tentative de nesupunere ale domnului)¹⁴, s-au dovedit foarte fertili, fiind folosiți cu eficiență în vederea extinderii perimetrului relațiilor cu cercurile cărturărești și diplomatice și sporirea cuantumului cunoștințelor practice și livrești.

Primul stagiu de ședere în metropola de la Bosfor, în ipostaza de ostatic, decisă de Constantin Cantemir, s-a derulat din 1689 și până în 1691, când a revenit la Iași, fiind înlocuit cu fratele său Antioh. La moartea lui Constantin vodă, petrecută la 13 martie 1693, boierii au convocat pe 19 martie divanul cel mare, care, în prezența patriarhilor Constantinopolului și Ierusalimului, l-au ales domn pe Dimitrie, cu toate că nu împlinise încă nici 20 de ani. Dușmănindu-i cu vehemență pe Cantemirești și îmboldit de interese personale, Constantin Brâncoveanu a trimis emisari la Poartă spre a obține invalidarea alegerii, astfel că, precum se notifică în cronica lui Radu Popescu, „au rămas Dumitrașco [Dimitrie] beizadea în ocară și toți boiarii, carii făcu sfat de l-au rădicat pă el domnu, fără știrea stăpânilor”¹⁵. După această nereușită vexatorie, ce înăsprea învederat raporturile cu domnul Țării Românești, Dimitrie Cantemir avea să revină la Istanbul, spre a-și relua îndeletnicirile cărturărești.

Încă din etapele adolescentine ale vieții era frământat de impulsurile creativității, fără să ajungă în pragul limpezirilor, astfel că a abordat frenetic teme de largă varietate, înmagazinând informații bine stocate și sedimentate, dar neexpunându-se derapajelor neprofesioniste. Cele dintâi coagulări de o anumită coerență au vizat sferele teologiei, filosofiei, metafizicii și logicii, de aici rezultând lucrarea de anvergură Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago („Icoana de nezugrăvit a științei preasfințite”)¹⁶, încheiată în primăvara anului 1700, dar rămasă nepublicată vreme îndelungată. Fără să fie cu totul abandonat, acest spectru tematic se regăsește într-o postură mai puțin pregnantă, dar totuși deloc ignorabilă, între preocupările savante ale lui Cantemir din perioada maturității creatoare¹⁷.

Contactele permanente cu compatrioții și perspectivele repatrierii l-au ținut racordat la realitățile domestice, astfel că, nu întâmplător, cu toate că în ambianța culturală din capitala sultanilor precumpăneau alte dominante, și-a găsit timp să elaboreze lucrări în limba română cu tentă teologică și literară, unice până atunci în peisajul cultural național: Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, sau giudețul sufletului cu trupul și Istoria ieroglifică, prima tipărită la Iași în dublă versiune, română și greacă, ultima datorată foarte probabil lui Ieremia Cacavelas, în 1698¹⁸, iar cea de-a doua concepută prin 1703–1705 și publicată la București de-abia în 1883¹⁹. Atât Divanul²⁰, cât și Istoria ieroglifică²¹ s-au bucurat de multă prețuire din partea exegeților literaturii românești, mai cu seamă pentru meritul de a fi reprezentat lucrări de pionierat în beletristica națională.

Cu toate că Divanul a văzut lumina tiparului încă de sfârșitul veacului al XVII-lea și a avut o bună circulație atât în spațiul românofon, cât și în afara sa, cooptând atenția multor intelectuali de vază, până în urmă cu mai bine de o jumătate de secol nu s-a știut că versiunea sa grecească a beneficiat de o traducere în limba arabă – alā al-akīm wa-fasād al-’ālam al-amīm („Mântuirea înțeleptului și pierzania păcătoasei lumi”) –, păstrată în mai multe manuscrise, disipate în biblioteci orientale și occidentale, depistate de unul dintre cei mai competenți cantemirologi, academicianul Virgil Cândea²². Traducerea fusese realizată în anul 1705 de către Athanasios Dabbās, patriarh greco-ortodox de Antiohia, care a luat cunoștință de original atunci când a poposit cu rosturi duhovnicești, dar și cărturărești, la reședința domnească de la București, ca oaspete al lui Constantin Brâncoveanu, fiind apoi revizuită de călugărul maronit Ğibrā’īl Farāt. Spre a nu susceptibiliza sensibilitățile și orgoliile gazdei, numele autorului Divanului nu a fost menționat. Apelându-se la manuscrisele păstrate la Bibliothèque Nationale de France și Biblioteca Apostolica Vaticana, s-a fructificat ediția princeps a tălmăcirii arabe a Divanului, însoțită și de traducerea sa engleză²⁵, o realizare ce onorează orientalistica românească.

Dacă în privința structurii Divanul are paralele cu texte concepute încă în Antichitate, iar în ceea ce privește conținutul cu literatura de polemică confesională din epocă, Istoria ieroglifică este o scriere alegorică originală, cu complicat substrat decurgând din țesătura alambicată a raporturilor politice interromânești, cu o simbolistică greu decodificabilă de cei din afara unui cerc limitat de inițiați. Apetența pentru ficțiunile netransparente au perturbat în mod vădit, dar desigur involuntar, claritatea expunerii. Pe de altă parte, limba savantă, elitistă, cu implanturi de neologisme și construcții frazeologice lungi și sofisticate, împovărate de tendința de a urma topica latină, prin plasarea verbului la sfârșitul propoziției, lipsită de antecedente în scrierile românești, nu o face lesne accesibilă. Având la îndemână textele lui Miron Costin, Nicolae Costin și Ion Neculce, marcate de oralitate, din care se întrevăd similitudini dintre limba vorbită și cea scrisă, ne putem edifica de depărtarea deliberată a stilisticei cantemiriene de topica firească a frazelor și chiar de vocabularul curent al conaționalilor, lucru de care ar fi greu de crezut că autorul nu ar fi fost conștient. De aici decurge și întrebarea neelucidată de exegeți referitoare la destinatarii avuți în vedere de autor pentru romanul său.

Astfel de tentative menite inoculărilor artificiale în lexicul și topica curentă s-au înregistrat aleatoriu în diverse arealuri culturale europene, fiind atestate și în spațiul românofon. De o anumită aderență s-a bucurat în secolul al XIX-lea curentul latinist, reprezentat, între alții, de Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian și Gheorghe Săulescu, care a militat cu perseverență pentru relatinizarea limbii române, dar, la opoziția scriitorilor cu prestigiu, și-a pierdut pe cei mai mulți dintre aderenți. Oponent ferm al latiniștilor, Alexandru Odobescu și alți contemporani preconizaseră în schimb revigorarea arhaismelor, într-o vreme în care „bonjuriștii” perioadei pașoptiste triumfaseră prin promovarea extensivă a franțuzismelor, utile pentru modernizarea lexicului și îmbogățirea terminologiei științifice. Experimentările lingvistice încercate de Cantemir, juxtapuse celor ale intelectualității de mai târziu, au demonstrat că exagerările novatoare individuale nu se soldează decât cu percuții modeste, marea masă a populației păstrându-și rolul determinant în asigurarea viabilității terminologiei și a topicii frazeologice, fără ca graiul popular să se identifice integral cu limba literară²⁶. Oricum, însă, romanul Istoria ieroglifică – remarcabil prin inovațiile artistice, vivacitatea conversațiilor și creativitate lexicală – rămâne o mărturie a disponibilităților intelectuale ale cărturarului Dimitrie Cantemir, situate deasupra standardelor culturale ale epocii²⁷. Pe de altă parte, nu-i mai puțin adevărat că inventivitatea nu a fost întotdeauna congruentă cu comprehensibilitatea și transparența, mai cu seamă în palierul umanist.

Dincolo de dubiile că eventuala circulație a manuscrisului Istoriei ieroglifice printre contemporani ar fi găsit prozeliți dispuși să-i deslușească limbajul ermetizat, în poemul Dăslușirea, compus de Zilot Românul (pseudonimul lui Ștefan Fănuță) (1787–1854) înainte de revoluția lui Tudor Vladimirescu, reprezentanților unor etnii (Românul, Turcul, Grecul etc.) li s-au atribuit denumiri preluate din regnul animal (Mistrețul, Leul, Vulpea etc.)²⁸, precum procedase Dimitrie Cantemir, când asociase terminologic personaje reale cu specii faunistice. În comentariile versurilor sale, Zilot Românul citează informații culese din istoria otomanilor a lui Cantemir²⁹, dar nu și din Istoria ieroglifică, astfel că preluarea procedeului folosit în această lucrare, accesibilă atunci doar prin intermediul manuscriselor, nu constituie o certitudine, ci doar o probabilitate.

Despre preocupările savante ale lui Dimitrie Cantemir, atunci când a revenit în patrie, în calitate de domn al Moldovei pentru a doua oară, la 37 de ani, dar numai pentru câteva luni (noiembrie / decembrie 1710 – iulie 1711), informațiile sunt criptice. Nici chiar unul dintre cei mai apropiați colaboratori pe plan administrativ, nimeni altul decât Ion Neculce, el singur cu îndeletniciri istoriografice spre amurgul vieții, nu-i consemnează în letopisețul său decât o foarte sumară apreciere asupra nivelului intelectual, notificând lapidar: „Era omu învățat”³⁰. Dacă se edificase în acest sens pe când Cantemir ocupa tronul domnesc sau în anii când l-a însoțit în exilul din Rusia (1711–1713) este greu de știut.

Note și referințe:

¹ P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viața și opera, București, 1958; P. Simionescu, Dimitrie Cantemir, domnitor și savant umanist, București, 1969; C. Măciucă, Dimitrie Cantemir, București, 1972; I.D. Lăudat, Dimitrie Cantemir. Viața și opera, Iași, 1973; V. Coroban, Dimitrie Cantemir, scriitor umanist, Chișinău, 1973; ed. 2-a, 2003; Ein bedeutenden Gelehrter an der Schwelle zur Frühaufklärung: Dimitrie Cantemir (1673–1723), ed. H. Scheel, Berlin, 1974; 300 de ani de la nașterea lui Dimitrie Cantemir, București, 1974; Наследие Дмитрия Кантемира и современность, сост. Х. Корбу, А. Чобану / ed. H. Corbu, A. Ciobanu, Chișinău, 1976; A. I. Babii / А.И. Бабий, Димитрий Кантемир, Moscova, 1984; E. Țarălungă, Dimitrie Cantemir. Contribuții documentare la un portret, București, 1989; ed. a 2-a, 2004; D. Moldovanu, Dimitrie Cantemir între Orient și Occident. Studiu de stilistică comparată, București, 1997; D. H. Mazilu, Dimitrie Cantemir. Un prinț al literelor, București, 2001; Dinastia Cantemireștilor (sec. XVII–XVIII), coord. A. Eșanu, Chișinău, 2008; Dimitrie Cantemir: Fürst der Moldau, Gelehrter, Akteur der europäischen Kulturgeschichte, ed. K. Bochmann, V. Dumbrava, Leipzig, 2008; Șt. Lemny, Les Cantemir. L’aventure européenne d’une famille princière au XVIIIe siècle, Paris, 2009; Idem, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, trad. M. Jeanrenaud, Iași – București, 2010; A. Eșanu, V. Eșanu, Moștenirea culturală a Cantemireștilor, Chișinău, 2010; Idem, Cantemiriada. Noi contribuții, Chișinău, 2021; V.I. Țvircun / В. И. Цвиркун, Димитрий Кантемир. Страницы жизни в письмах и документах, Sankt-Petersburg, 2010; V. I. Țvircun, Viața și destinul lui Dimitrie Cantemir, trad. A. Uliu, București, 2015; Idem, Dimitrie Cantemir – Repere biografice, București – Brăila, 2017; Idem, Dimitrie Cantemir. Life and Destiny, Komrat, 2023; Idem, Filozofların prenci. Prenslerim filozofu. Dimitri Kantemir’in serencâmı, Chișinău, 2023; Dimitrie Cantemir, ed. Gh. Chivu, București, 2011; Dimitrie Cantemir. Perspective interdisciplinare, coord. B. Crețu, Iași, 2012; Dimitrie Cantemir – savant de dimensiune europeană. 300 de ani de la plecarea din domnie, 1711–2011, ed. Gh.F. Anghelescu, București – Târgoviște, 2012; Conferința internațională „Dimitrie Cantemir – educator al românilor”, Ediția a III-a / International Conference „Dimitrie Cantemir – Educator of the Romanian People”, The Third Edition, coord. C.A. Dumitrescu, G. Pohoață, M. Mocanu, D. Tudor, București, 2013; Al. Zub, Cantemiriada. Studii, eseuri, note de lectură, Brăila, 2014; Dimitrie Cantemir – punte a cunoașterii între Orient și Occident, coord. M. Tăpârlea, V. Ciobanu, București, 2016; Dimitrie Cantemir: memorie literară și studii culturale, coord. L. Usatâi, E. Varzari, Chișinău, 2023. Minuțioase repere bibliografice asupra vieții și operei lui Dimitrie Cantemir se află riguros rânduite tematic în masivul volum Neamul Cantemireștilor. Bibliografie, coord. A. Eșanu, colab. A. Eșanu, I. Cereteu, V. Eșanu, D. Poștarencu, M. Poștarencu, Chișinău, 2010. 

² D. Cantemir, Descriptio antiqvi et hodierni statvs Moldaviae / Descrierea stării Moldaviei în vechime și azi, în Idem, Despre numele Moldaviei: în vechime și azi; Istoria moldo-vlahică; Viața lui Constantin Cantemir; Descrierea stării Moldaviei: în vechime și azi, ed. F. Nicolae, trad. I. Costa, București, 2017, p. 1520-1521.

³ Ibidem, p. 1614-1617.

⁴ I. Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, ed. I. Iordan, București, 1955, p. 172; Cronica lui Ion Neculce. Manuscrisul de la Cornova-Orhei, I, ed. Z. Mihail și P. Mihail, București – Brăila, 2020, p. 52. Pentru manuscrisele și edițiile letopisețului lui Ion Neculce, cf. M.-B. Atanasiu, Studiu introductiv, la Cronica lui Ion Neculce…, p. VII–XXIII.

⁵ P.P. Panaitescu, Miron Costin, în Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, București, 1958, p. 7.

⁶ I. Neculce, Letopisețul Țării Moldovei…, p. 185-186; Cronica lui Ion Neculce…, p. 68-69; Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei, II, ed. G. Ștrempel, București, 1994, p. 188.

⁷ D. Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, cognomento senis, Mold(aviae) p(rincipis) / Viața lui Constantin Cantemir, supranumit cel Bătrân, principele Moldaviei, în Idem, Despre numele Moldaviei…, 2017, p. 896-899, 1030-1039.

⁸ Ibidem, p. 1036-1037.

⁹ D. Cantemir, De antiqvis et hodiernis Moldaviae nominibvs / Despre numele Moldaviei în vechime și azi, în Idem, Despre numele Moldaviei…, 2017, p. 164-165; Idem, Historia Moldo-Vlachica / Istoria moldo-vlachică, în ibidem, p. 314-315; Idem, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ed. S. Toma, II, București, 2000, p. 117, 141, 157, 168.

¹⁰ Idem, Vita Constantini Cantemyrii… / Viața lui Constantin Cantemir…, 2017, p. 892–893; Idem, Descriptio antiqvi et hodierni statvs Moldaviae …, 2017, p. 1614-1615.

¹¹ A. Camariano-Cioran, Jéremie Cacavela et ses relations avec les Principauté Roumaine, în „Revue des Études Sud-Est Européennes”, III, 1965, 1–2, p. 165–190; Șt. Lemny, Cantemireștii. Aventura europeană …, p. 42-44.

¹² M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Dimitrie Cantemir, istoric al Imperiului otoman, în „Studii. Revistă de istorie”, 26, 1973, 5, p. 971–989; C. Bîrsan, Dimitrie Cantemir and Islamic World, Istanbul, 2004; V. Țvircun, Dimitrie Cantemir în Constantinopol. Pagini despre viața și creație, în In honorem Demir Dragnev. Civilizația medievală și modernă în Moldova, Chișinău, 2006, p. 394-404; Idem, Dimitrie Cantemir – Repere…, 2017, p. 64-90; P. Cernovodeanu, Vremea Cantemireștilor, în Istoria românilor, V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601 – 1711/1716), ed. a 2-a, coord. V. Cândea, C, Rezachevici, N. Edroiu, București, 2012, p. 301-313.

¹³ E. Suciu, Influența turcă asupra limbii române, II, Dicționarul cuvintelor românești de origine turcă, București, 2010, p. 92.

¹⁴ Ibidem, p. 156. Cf. și A. H. Golimas, Despre capuchehăile Moldovei și poruncile Porții către Moldova până la 1829. Contribuții la cunoașterea rapoartelor de drept dintre Moldova și turci, Iași, 1943, p. 26-98.

¹⁵ Radu Popescu, Istoriile domnilor Țărîi Rumânești, în Cronicari munteni, ed. D. H. Mazilu, A. Ghermanschi, București, 1988, p. 198.

¹⁶ D. Cantemir, Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago / Icoana de nezugrăvit a științei preasfințite, în Idem, Icoana de nezugrăvit a științei preasfințite; Pasaje neclare în Catehism; O cercetare naturală a monarhiilor; Elogiu pentru autor; Mic compendiu de logică, ed. F. Nicolae, trad. I. Costa, București, 2017, p. 2–547.

¹⁷ Șt. Afloroaiei, Studiu introductiv. Dimitrie Cantemir. Elemente ale unei ample viziuni filosofice, în D. Cantemir, Sacro-sanctae scientiae..., 2017, p. XXVII–CCXXXIII. Cf. și D. Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, București, 1964.

¹⁸ D. Cantemir, Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, sau giudețul sufletului cu trupul, ed. și trad. V. Cândea, București, 1990; Idem, Divanul lumii cu înțeleptul sau județul sufletului cu trupul a lui Io<an> Dimitrie Constantin vo(i)evod, ed. C. Brutaru, București, 2023.

¹⁹ Idem, Istoria ieroglifică, I–II, ed. L. Iacob, Iași, 2023.

²⁰ S. Pușcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ed. a 3-a, Sibiu, 1936, p. 168-170; G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a 2-a, ed. Al. Piru, București, 1982, p. 36-38; P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir…, p. 47-54; I. Lăzărescu, I. Lăudat, N. Camariano, P. P. Panaitescu, A. Camariano-Cioran, Al. Piru, I. Pervain, Literatura română în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în Istoria literaturii române, I, Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400–1780), ed. Al. Rosetti, M. Pop, I. Pervain, Al. Piru, București, 1964, p. 612-615; G. Ivașcu, Istoria literaturii române, 1, București, 1969, p. 245-247; N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, București, 1990, p. 75-76; I. Rotaru, O istorie a literaturii române, 1, De la origini până la Epoca luminilor, ed. a 2-a, Galați, 1994, p. 340-345; D. Micu, Scurtă istorie a literaturii române, I, De la începuturi la Primul Război Mondial, București, 1994, p. 72-74.

²¹ S. Pușcariu, Istoria literaturii…, p. 170-173; G. Călinescu, Istoria literaturii române…, p. 38-42; P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir…, p. 75-94; I. Lăzărescu, I. Lăudat, N. Camariano, P. P. Panaitescu, A. Camariano-Cioran, Al. Piru, I. Pervain, Literatura română…, p. 617-622; G. Ivașcu, Istoria literaturii…, 1, p. 248-251; N. Manolescu, Istoria critică…, I, 1990, p. 77-82; Idem, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, București, 2008, p. 80-83; I. Rotaru, O istorie…, 1, p. 346-369; D. Micu, Scurtă istorie…, p. 79-83.

²² V. Cândea, La diffusion de l’œuvre de Dimitrie Cantemir dans l’Europe du sud-est et au Proche Orient, în „Revue des Études Sud-Est Européennes”, X, 1972, 2, p. 351-361; Idem, Introduction, în D. Cantemir, The Salvation of the Wise Man and The Ruin of the Sinful World. alā al-akīm wa-fasād al-’ālam al-amīm, ed. arabă și trad. engleză I. Feodorov, București, 2006, p. 11-54. 

²³ I. Feodorov, Editor’s note, în D. Cantemir, The Salvation of the Wise Man…, p. 55–78.

²⁴ V. Cândea, Mărturii românești peste hotare. Creații românești și izvoare despre români în colecții din străinătate, SN, II, Finlanda-Grecia, București, 2011, p. 108-109; Idem, Mărturii românești…, SN, VI.1, Ucraina-Vatican, București – Brăila, 2016, p. 310.

²⁵ D. Cantemir, The Salvation of the Wise Man…, p. 85-357.

²⁶ G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Iași, 1908; S. Pușcariu, Limba română, I, Privire generală, București, 1976, p. 370–390; G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iași, 1980, p. 562-577, 675-677.

²⁷ B. Crețu, Inorogul la porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir, ed. a 2-a, Chișinău, 2021; Idem, Istoria ieroglifică sau apariția ficțiunii din necesități politice, în D. Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 2023, p. 5-24. Cf. și M. Tănăsescu, Despre Istoria ieroglifică, București, 1970; P. Miron, «Istoria ieroglifică» et les besoins immanents de la langue, în „Dacoromania. Jahrbuch für östliche Latinität”, Freiburg – München, 2, 1974, p. 266-277; S. Toma, Über den Wortschatz in Cantemirs «Istoria ieroglifică», în ibidem, p. 288–298; D. Moldovanu, Dimitrie Cantemir…, p. 7-46; Gh. Chivu, Modele stilistice de origine folclorică în Istoria ieroglifică, în Idem, Limbă și cultură. Studii de istorie a limbii române literare, București, 2019, p. 279-286.

²⁸ Zilot Românul (Ștefan Fănuță), Dăslușire, în Idem, Opere complete, ed. M.-D. Ciucă, București, 1996, p. 183-198.

²⁹ Ibidem, p. 185-186, 189, 191.

³⁰ I. Neculce, Letopisețul Țării Moldovei…, p. 260; Cronica lui Ion Neculce…, p. 152.