Fraţii Nagaevschi, legendele zburătoare ale Terebnei

În anul 2005, sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, a apărut o carte unică în spațiul românesc. S-a epuizat aproape fulgerător în Țară, preponderent printre veteranii aviației din București, Brașov și Tecuci, fiind practic de negăsit pe meleagurile noastre dintre Nistru și Prut. E vorba de Fii ai Basarabiei în oștirea română”, avându-i autori pe generalul Dumitru Penciuc și cercetătorul Constantin Ucrain.

Între copertele volumului am descoperit o întreagă galerie de figuri eroice, băștinașe din Moldova înstrăinată, numită odinioară impropriu când Basarabia, când RSSM, mai nou – Republica Moldova. Firește, toți protagoniștii cărții, au fost trecuți pe linie moartă de foștii „eliberatori” de la Răsărit. Oricât ar părea de straniu, au rămas și rămân și astăzi la noi într-un con de umbră, în anonimat, deși... nimeni, la o adică, nu ne împiedică să vorbim despre ei.

Prefața la această originală și minuțios documentată lucrare, ce varsă lumină asupra trecutului nostru într-un domeniu declarat tabu până mai ieri, a fost scrisă de pilotul (și poetul) Toma Istrati, originar din localitatea codreană Nișcani (Călărași), fostul județ Orhei, domiciliat după război în Brașov (astăzi Gimnaziul din localitate îi poartă cu cinste numele).

În cele ce urmează, e de ajuns doar să amintim că printre persoanele cu nume răsunătoare de pe meleagurile noastre, ținute departe de ochii lumii, sunt Mareșalul Alexandru Averescu din comuna Babele, județul Izmail; generalii Valentin Arsenie, originar din satul Bușăuca, județul Orhei; Comandantul Academiei de Înalte Studii Militare, general de corp de armată Mircea Agapie, născut în Chișinău; Ministrul de Război al României (tot el vestit primar al Bucureștilor din anii interbelici) Ioan Râșcanu din Cahul; generalul de brigadă Mihail Perju din Lipcani; generalul Ioan Romanciuc din Cotiujenii Mari, județul Soroca; generalul de brigadă Victor Siminel din comuna Fundul Galbenei, județul Lăpușna; generalul Leon Sofroneanu din localitatea Giurgiulești, județul Izmail; contramiralul Anatolie Zemba, originar din comuna Albineț, județul Bălți, urmați de o numeroasă pleiadă de colonei.

Apropo, între altele fie amintit: conform unor cercetări minuțioase, efectuate ani la rând în arhivele centrale de la Moscova de către regretatul profesor universitar Tudor Suveică, au fost la fel feriți de pomelnicul Istoriei peste 7 200 de ofițeri în grad superior, printre care și mulți generali moldoveni, descendenți ai oștenilor ce l-au însoțit pe Dimitrie Cantemir în exodul său în Rusia lui Petru I, după înfrângerea suferită în războiul cu turcii. Dânșii au luptat vitejește în cadrul armatei rusești în luptele crâncene cu armata lui Napoleon la Borodino, însă... cine în afară de ruși puteau fi eroi la țarii ruși?!

În culegerea dată, spre surprinderea și bucuria mea, am dat de urmele consăteanului – comandorul de aviație (AV) Gheorghe Nagaevschi, văr primar cu bunicul meu de pe mamă, Gheorghe Plugaru, și despre care voi relata în materialul de față. Nu înainte însă de a cita o singură și lapidară frază, preluată din cartea menţionată: „Numele comandorului Gheorghe Nagaevschi se află înscris la loc de cinste în istoria aviației române alături de cele ale așilor aviației, distinși cu înaltul Ordin Virtutea Aeronautică”.

La cele de mai sus aș adăuga următoarele: Anume terebneanul Comandorul Gheorghe Nagaevschi a fost primul aviator care, în dimineața zilei de 22 iunie 1941, a răspuns la ordinul și chemarea Mareșalului Ion Antonescu: „Ostași, Vă ordon! Treceți Prutul!” și a survolat hotarul URSS pentru a-și recupera Baștina de sub jugul ocupanților bolșevici.

* * *

Graţie unei fericite întâmplări neprevăzute, cu câțiva ani în urmă, la sfârşitul lunii lui florar, am avut ocazia să particip, împreună cu patriarhul publicisticii noastre, Tudor Ţopa, şi maestrul fotograf dr. Vasile Şoimaru, la ceremonia de inaugurare a unei plăci comemorative consacrate lui Grigore Baştan, primul general parașutist al României. Evenimentul a avut loc în pitoreasca localitate codreană Flămânzeni din comuna Coşcodeni, baştina ilustrului militar. Între altele, cunoscut în lume și ca autor de alternativă a două tipuri de parașute originale...

Faimosul general Grigore Baştan, ca de altfel şi mulţi alţi români celebri de sorginte basarabeană, care mai rămân a fi... descoperiţi în oceanul uitării, era până mai ieri un mare necunoscut pentru noi, majoritatea locuitorilor acestei părţi de Ţară. Drumul de început al destinului său în aeronautică s-a intercalat, în anumite etape ale vieţii, cu cele ale altor doi renumiţi basarabeni, strâns legaţi de domeniul aviaţiei – amintitul Gheorghe Nagaevschi şi Mihail Ţanţu.

Primul, căpitanul aviator Gheorghe Nagaevschi, i-a fost comandant de companie, începând cu 23 ianuarie 1939, la Centrul de Instrucţie al Aeronauticii de la Tecuci şi, într-un fel, „naş de botez” în ale aviaţiei.

Iar cel de-al doilea, locotenentul Mihail Ţanţu (născut şi el, la o zvârlitură de băţ de baştina viitorului general Baştan, în Horodiştea călărăşeană), în anii 1942-1943, i-a fost comandant de companie în prestigioasa Şcoală de Subofiţeri Combatanţi Pionieri, secţia Radio-T.F.F., din Râmnicu Vâlcea. Amintim în aceste lapidare rânduri că Mihail Ţanţu era unicul fiu rămas în viaţă al martirului Vasile Ţanţu, unul dintre făuritorii Marii Uniri de la 1918. Ceilalţi doi – pedagogul Petru şi jurnalistul Pavel, au fost ucişi de bestiile nkv-iste în iulie 1941, în subsolurile fostului Consulat italian din Valea Morilor.

Despre primii paşi în strălucita carieră profesională a concetăţeanului nostru, autorul unei exhaustive lucrări biografice despre Excelenţa Sa – O viaţă sub cupola de mătase. Generalul paraşutist Grigore Baştan, precizează cercetătorul român Eugen Dorin Spătaru: „Simţind chemarea armelor, dar luând în calcul şi unele considerente practice, pentru asigurarea unor mijloace de trai sigure în acele vremuri tulburi, Grig a fost nevoit să renunţe la continuarea studiilor liceale, intrând în Armata română, ca voluntar, la doar 16 ani, în cadrul Centrului de Instrucţie al Aeronauticii de la Tecuci, avându-l comandant de companie pe căpitanul aviator Gheorghe Nagaevschi... Astfel, la 23 ianuarie 1939, a fost «însumat voluntar, provenit din elev», la Compania trupă din cadrul Şcolii Militare de Pilotaj din Tecuci. Şi-a însuşit foarte repede noţiunile de pregătire militară, a dat dovadă de seriozitate în pregătire, avea un potenţial fizic şi intelectual deosebit, astfel că, datorită rezultatelor obţinute în activitatea de instruire, a fost avansat extrem de rapid la gradele de fruntaş (1 mai 1939), caporal (15 septembrie 1939) şi sergent (15 octombrie 1939). Este dovada incontestabilă a frumoaselor calităţi de militar cu care a fost înzestrat”.

În aceste rânduri, reconstituim relaţia mai mult decât tovărăşească dintre cei doi basarabeni, într-un fel, camarazi de arme şi de destin,– respectiv, superiorul, comandantul Gheorghe Nagaevschi, şi subalternul său, abilul sergent Grigore Baştan.

Fără îndoială, comandantul de companie al primului din România Mare Centru de Instrucţie al Aeronauticii cu Şcoală Militară de Pilotaj de la Tecuci, căpitanul Nagaevschi (or, căpitanii aviatori în Armata Română erau pe atunci număraţi pe degete), a pus imediat ochiul (probabil, şi speranţa!) pe îndemânaticul, iscusitul şi priceputul său pământean Grigore Baştan din Flămânzenii Basarabiei. Mai mult ca sigur, se mândrea cu el şi-l susţinea pe toate căile. În caz contrar, ar fi fost greu de explicat avansarea fulminantă a junelui voluntar, în doar patru luni şi ceva, în cariera militară – de la soldat de rând până la sergent.

Pe parcurs, începând cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, drumurile celor doi basarabeni celebri – aşa a fost să fie! – s-au bifurcat. Pe cel al viitorului general Gr. Baştan – primul Ofiţer superior paraşutist român al Forţelor Aeriene din Ţară, îl cunoaştem azi aproape în amănunt.

În ceea ce-l priveşte pe întâiul său comandant, Gheorghe Nagaevschi, calea glorioasă a Domniei Sale a fost, de la început, vorba zicalei, presărată cu petale de trandafir – una de triumf profesional, ca mai apoi să devină mult prea anevoioasă şi tristă. Plină de amărăciune.

Participant în marea conflagraţie mondială, din prima şi până în ultima zi, alături de fratele său Iulius (şi acesta, după cum spune legenda, a fost o personalitate notorie în aviaţia militară românească, începându-și cariera militară la aerodromul din Cernăuți), dânsul şi-a câştigat, în timp, o faimă binemeritată – atât în luptele aeriene pentru dezrobirea Basarabiei natale, precum şi în crâncenele bătălii ce au urmat cu agresorul de la Răsărit: la Odesa, Crimeea, Cotul Donului, Stalingrad şi multe altele. Inclusiv cele de după 23 august 1944, când Coroana, presată de situaţia şi conjunctura de pe teatrul de război, decise, în final, să întoarcă armele (era şi firesc s-o facă, în împrejurările create, sperând, bineînţeles, ca teritoriile strămoşeşti, acaparate de vecinii hrăpăreţi, să revină la matcă. Zadarnic, însă...).

Astfel, odată cu armele, a fost „întors” şi destinul celui care, cu puţin timp în urmă, era considerat un adevărat as al cerului şi printre cei mai de vază aviatori români. De fapt, unul dintre făuritorii aviaţiei militare româneşti, ale cărei baze au fost puse la Tecuci (Leagănul aripilor româneşti) şi prin ostenelile pământenilor noştri.

Comandorul şi comandantul mai multor formaţiuni aeriene de luptă Gheorghe Nagaevschi a fost unul dintre cei mai iscusiţi şi, totodată, veneraţi piloţi militari români ai celui de-al Doilea Război Mondial. Având o mare şi binemeritată autoritate printre camarazii săi de arme, aviatorii, dar şi merite deosebite în Armata Română, lichelele comuniste n-au îndrăznit să-l bage la puşcărie, cum au procedat cu alte somităţi militare.

În schimb, în 1948, după abdicarea forțată de la tron a Regelui Mihai, l-au trecut în rezervă (la 45 de ani!) – l-au marginalizat cât au putut, „permiţându-i” inițial să muncească în calitate de simplu muncitor la o uzină din Braşov; ironia sorţii... de construcție a avioanelor. În plus, i-au şters toate urmele de prin arhive, ca şi cum n-ar fi existat, în genere, ca om.

Interesul nostru sporit faţă de personalităţile anunţate mai sus nu e deloc întâmplător. Vorba e că Gheorghe Nagaevschi şi fratele acestuia, Iulius, ba şi cel de-al treilea frate, Anatol, primarul de Zăbriceni, nu numai că sunt – ca să vezi! – dintr-o localitate (satul Terebna, comuna Zăbriceni, plasa Râşcani, judeţul Bălţi) cu subsemnatul Liviu Belîi, dar... şi rude. Bunicul său pe linie maternă, Gheorghe Plugaru, care 1949 a fost deportat cu întreaga familie în Siberia, era nepotul soției diaconului Bisericii „Sf. Nicolae” din sat, Gavril Nagaevschi, tatăl celor doi aviatori.

O remarcă: deşi Gheorghe (Jorj, cum i se mai spunea în familie, şi Jorjic – în sat), spre deosebire de ceilalţi fraţi, s-a născut în virtutea împrejurărilor, în 1903, la Cetatea Albă (părintele lor, absolvent al prestigiosului în întreaga Basarabie Seminar teologic din Edineț, a fost repartizat cu exercitarea serviciului divin la sudul Basarabiei), el se considera de baştină din Terebna. Localitate, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa şi cei mai frumoşi ani ai vieţii. Între altele fie amintit, Terebna a fost pentru prima dată documentată în analele vremii şi istoriei la 17 iunie 1429, pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, unchiul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. În realitate însă, arheologii au descoperit pe teritoriul ei o aşezare preistorică cu o dăinuire în timp de peste 50 de secole.

Din spusele mamei semnatarului acestor rânduri, profesoara Iulia Belîi-Plugaru, născută în 1928 şi decedată în 2014, precum şi a consătencelor, Valentina Gheţu (a.n. 1928) şi Maria Marchitan (a.n. 1935), dar şi din mărturiile altor terebneni, ce s-au transmis din generaţie în generaţie, junele Jorj, la străduinţele părinţilor, care îl vedeau neapărat preot – continuator al unei dinastii de clerici din familie, şi-a început studiile, volens-nolens, cu toate că se vedea pilot (profesie în mare vogă pe atunci, la începuturile aviaţiei în Europa și pe aceste plaiuri), mai întâi la Seminarul teologic din Chişinău.

Mai târziu, după revenirea, în 1918, a Basarabiei la Patria-mamă, visul tânărului, de a fi mai aproape de îngeri, l-a adus la Tecuci, la Şcoala militară. Devenită de curând, şi prin străduinţele sale, forjerie de cadre aviatice militare pentru întreaga Armată Română, proaspăt şi, până la urmă, victorios ieşită din coliziunile Primului Război Mondial.

Iată ce mărturisea acum câţiva ani bătrâna Valentina Gheţu în monografia localității Terebna – Vatra merelor domneşti (autori Tudor Țopa, Liviu Belîi; Chișinău, 2017, IS „Tipografia Centrală”, 312 p.).

„... Diaconul Bisericii noastre era Gavril Nagaevschi. Diaconul, din câte îmi amintesc, avea trei fii, Iulius şi Jorj – aviatori, făcuseră şcoală la Tecuci, la Bucureşti şi la Braşov, iar Anatol era primarul comunei Zăbriceni, în care intrau satele Terebna, Oneşti, Hancăuţi şi Alexeuca. Gheorghe (Jorj) era născut în 1903 la Cetatea Albă, a învăţat mai întâi la Seminarul teologic din Chişinău, după care a făcut studii militare. În timpul războiului a fost aviator, comandor, comandant de flotilă. După 1945 s-a stabilit definitiv cu traiul în România, la Braşov, avea soţie basarabeancă, a decedat în 1984, are un singur fiu, Emil Nagaevschi.”

În realitate, după cum s-a stabilit ceva mai târziu, familia diaconului, se pare, a avut cinci copii – patru frați și o soră (din păcate, prenumele fiicei ne scapă, pe când cel de-al patrulea fecior se numea Victor... Negoescu; „modificarea” numelui, se întâmpla pe atunci din simplul motiv că bieții basarabeni, vânați după cel de-al doilea măcel mondial prin România, nu se doreau „returnați” din Țară... acasă, de obicei, direct în „gulag”).

La cele relatate aş mai putea adăuga amintirile mamei mele, Iulia (fina de botez a familiei diaconului, ce purta numele fiului său, Iuliu), datând din anul 1940, care era trecută de vârsta celor 12 ani, aşa că era în deplină cunoştinţă de cauză a toate cele ce se întâmplă:

... Pe la sfârşit de iunie ’40, ţin bine minte aceste momente, pentru că ne-au tulburat şi marcat pe toţi ai casei, de la mic la mare (tătuca auzi la „Telefunkenul” nostru câte ceva despre ultimatumul ruşilor cu privire la Basarabia, nu şi despre poziţia autorităţilor româneşti în problema dată, şi nu prea ştia ce să întreprindă)... Cu o zi-două înainte de a ne invada ruşii, pe «deseatină» (aşa se numea locul de la marginea satului unde cei doi fraţi au improvizat „aeroportul Terebnei”) a aterizat un aparat de zbor deja bine cunoscut de către săteni. Şi întrucât casa şi gospodăria noastră era situată în preajmă, ne trezim, nitam-nisam, cu badea Jorj în pragul casei. Părea, oarecum, încruntat şi agitat ca niciodată... Nici mompasele nu ne-a adus, cum o făcea întotdeauna, în dimineaţa ceea...

– Vere, se adresă el către tizul şi tovarăşul său de copilărie, bunicul meu Gheorghe Plugaru, care-l invită în casă «la un pahar de vorbă», acu nu e vremea de taclale... Pregăteşte-ţi cât mai iute documentele, ia-ţi banii şi ce ai mai de preţ prin casă, vreo două-trei pâini şi ceva de-ale gurii, înhamă bidiviii la căruţă şi – dă-i drumul cât mai repede, măcar şi astăzi, peste Prut, drept la Ripiceni (localitate cu o renumită fabrică de zahăr în România şi cea mai apropiată – preț de câțiva kilometri, piaţă de desfacere pentru țăranii terebneni).

Cum „vărul Gheorghe” rămase înmărmurit la auzul acestor vorbe şi nu ştia ce să zică, pilotul mai adăugă: „Ia seama, că cu cele 49 de hectare ale tale eşti trecut drept primul gospodar în sat, iar bolşevicilor nu le sunt pe plac gospodarii şi o să înfunzi Siberia, – şi tu, şi întreaga familie”.

La care bunicul – mama a memorizat spusele lui peste ani, celui care-i dorea doar binele:

– N-o mai fi, bre Jorjic, chiar aşa cum le ticluieşti tu... Ce, ruşii nu sunt oameni, nu mănâncă şi ei pâine?! Da cine să le-o crească, dacă nu noi, ţăranii?

– Cum doreşti, vere. Vezi, să nu te căieşti pe urmă, va fi prea târziu... Că eu mă duc să-i grăbesc pe-ai mei...

... În timpul războiului, plugărenii s-au întâlnit atât cu Jorj, cât şi cu Iulius Nagaevschi de mai multe ori – de fiecare dată când dânşii, în zile de grea cumpănă pentru toată lumea, izbuteau să ajungă mai aproape de locurile natale. Treceau cu mare drag pe la bunicul Gheorghe. Chiar au mas, aflându-se într-un concediu de câteva zile, la el. Şi – s-au fotografiat, şi cu mama mea, care era, în anii de război, elevă la Liceul industrial de fete „Regina Maria” din Bălţi.

Ţin bine minte acele fotografii; în unele, se vede, făcute în altă parte, atelier-foto din oraş, erau îmbrăcaţi în uniformă militară de paradă, iar eu, fiind măricel de vreo 5-6 ani, nu-mi puteam rupe ochii de la ele – erau atât de frumoase şi impunătoare, că mă visam şi eu pilot. Asta a fost să se întâmple până prin anul 1953, când tătucul popoarelor, Iosif Stalin, şi-a dat obştescul sfârşit. Iar, într-o bună zi, pe la noi a trecut şeful secţiei raionale de învăţământ Brătuşeni, Mihail Iacovlevici Luca (ulterior, directorul renumitei Şcoli Nr.1 moldoveneşti din Chişinău, pe care am absolvit-o şi eu), un vechi prieten de-al tatălui meu, profesorul Spiridon Belîi, încă de pe când au învăţat la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, apoi au făcut împreună armată „la români”, în calitate de „terişti” (armată cu termen redus pentru cei cu studii) la Regimentul „6 Roşiori” din Bălţi.

Păi iată, acest prieten precaut al tatei a adunat toate aceste poze, să fi fost vreo 7-8 la număr, şi i-a amintit tatei, în ce loc, în Siberia, i se află socrii şi să nu dea de vreo belea, dacă aceste imagini le va privi „cine nu trebuie”. Le-a luat cu sine şi de atunci nu le-am mai văzut... Ce-i drept, una s-a rătăcit printre celelalte poze, o am.

În fine, ce mi-a mai rămas în minte din amintirile mamei despre bravii temerari ai înălţimilor albastre, pe unde, vorba poetului, doar îngerii se plimbă – terebnenii Gheorghe şi Iulius Nagaevschi?

În primul rând, că Domnul Gheorghe, când s-a căsătorit, neapărat la Terebna a dorit să se cunune. Şi, ca să-şi ducă mireasa din casa părintească până la biserică (cale de 400-500 de metri), camarazii de zbor, unii fiind chiar colegii săi de la Tecuci, i-au angajat o maşină albă, luxoasă – să fie ca la nimeni! – se zvonea că era adusă tocmai de la Iași. Aşa ceva, bineînţeles, Terebna până la acea vreme nu mai văzuse şi nici nu avea de unde să vadă!

Şi al doilea moment din viaţa lor, legat nemijlocit de baştină. După o nouă misiune de luptă – bombardarea nodului de cale ferată Bălţi, de unde hrăpăreţii „eliberatori” nutreau să scoată zeci de vagoane cu avere furată (or, piloţii români, conduşi de către comandorul Nagaevschi, le-au barat intenţia, distrugând mai multe linii magistrale), dânşii, la întoarcere spre baza lor vremelnică de la Botoşani, au aruncat de-asupra Terebnei, prin curţile şi grădinile oamenilor, cum procedaseră de atâtea ori şi mai înainte, pe timp de pace, mai multe kilograme de monpasele, învelite în hârtie colorată – noi le spuneam, în copilăria mea țucherci (din ucraineană, se vede), atât de dorite de copiii de ţărani. Mama mea a păstrat una dintre ele până aproape de sfârşitul vieţii...

Despre „raidurile” cu „bomboane căzute din cer” se vorbeşte şi astăzi printre consătenii mei, ca despre ceva indispensabil istoriei recente a localităţii. În aşa mod îşi „bombardau” baştina cei doi băieţi ai diaconului Gavril Nagaevschi, Gheorghe şi Iulius, piloţii Terebnei de altădată... Din păcate, deocamdată, rămaşi într-un fel în anonimat în Ţara pentru care şi-au dat, la timpul lor, tot ce au avut mai bun şi mai de preţ în viaţă.

De fapt anonimi, în afară de satul natal, ar fi rămas și azi, de nu-i pomenea în cartea sa Generalul reveni acasă neobositul scriitor și publicist Tudor Țopa, căruia îi mulțumesc, și pe această cale, că m-a găzduit și pe mine în această lucrare cu niște pagini fugare despre domniile lor.

 Nemaivorbind de revista „Natura”, ce mi-a inserat cu atâta larghețe în paginile sale aceste evocări nostalgice, mai că spulberate, din viața și existența baștinei mele (laolaltă cu umila mea persoană), în dăinuirea ei prin Timp și Vremi...

* * *

... Cum se întâmplă deseori (în cazul dat, noi, muritorii de rând, inclusiv semnatarul acestor episoade, o ia, ca să vezi, drept... „implicare” a forțelor divine), după ce am pus ultimul punct peste cele înșiruite (recunosc, nemulțumit de prea puțina informație de care dispuneam), primesc de la fiica mea, în prezent colaboratoare a unei ambasade din București, câteva „bombe”, legate de existența de după război a eroului terebnean. O și îndemnam insistent, anterior: „Caută, Luciana, peste tot unde găsești de cuviință. Poate că, totuși, dai de urmele lui Nagaevschi. Unde mai pui că e și o rudă îndepărtată de a noastră...” Asta după ce un colonel, vicedirector al Arhivelor Militare Centrale ale Statului român, situate în orașul Pitești, unde ne-am deplasat special, în vara lui 2019, împreună cu Tudor Țopa și academicianul Viorel Prisăcaru (Domnia sa fiind și academician al Academiei Medicale din România), ne-a relatat că, din păcate, în mapele arhivistice ale organizației respective, la moment, nu se găsește nici un document – dar nici unul! – oricât de neînsemnat, despre frații aviatori, originari de pe meleagurile basarabene. Tot atunci funcționarul superior al Arhivei ne-a informat că în vara lui 1944, cele 6 vagoane încărcate cu materiale de arhiva, cu preponderență militare, ce se evacuau de la București în grosul Țării, au fost bombardate de către aviația americană și cea engleză, arzând până la ultima filă...

Repetăm, unul dintre ei, la vremea sa, a purtat epoleți de ofițer, comandor, comandant de flotilă, cu alte cuvinte titluri supreme în aviația română. Fiind, în același timp, unul dintre eroii aripilor militare românești, acoperiți de glorie, în cel de-al Doilea Război Mondial...

În ceea ce privește materialele, sosite „la țanc” de la București, cel mai mare interes îl prezintă două dintre ele – Comandor aviator Gheorghe Nagaevschi de Mihai-Athanasie Petrescu, în care, între altele, autorul dorește să mulțumească domnilor Victor Negoescu, fratele comandorului, și Emil Nagaevschi, fiul acestuia, ambii membri ai Asociației Aviatorilor Brașoveni, pentru documentele puse la dispoziție. Materialul amintit a fost scris în luna iunie 2012 și, deci, cu vreo zece ani în urma, cei doi – și fratele comandorului, și băiatul lui – erau cu certitudine în viață. Deși în prezent ar fi la o vârstă mai mult decât respectabilă, bănuim că cineva dintre ei (ce bine ar fi să fie ambii!) este în viață. Rămâne, eventual, să-i găsim...

Mai jos ținem să Vă prezentăm aceste lucrări, reproducându-le întocmai, astfel păstrându-le autenticitatea și valoarea de document intacte și inedite.

„Vă ordon: Treceți Prutul!”

El a fost primul…

COMANDOR AVIATOR GHEORGHE NAGAEVSCHI

Recent, s-au împlinit niște ani de când România a intrat în focul celui de-al Doilea Război Mondial. Data istorica a trecut quasi neremarcata, de aceea m-am gândit ca povestea unui aviator roman care a pornit, printre primii, la luptă, este binevenita.

Sunt momente în istorie când un stat este nevoit să aleagă dintre două rele pe acela care i se pare mai mic. Acesta a fost cazul în 1941, când România a trebuit să cântărească între ameninţarea comunistă a Uniunii Sovietice, dinspre est, şi cea fascistă, hitleristă, dinspre vest. Conducătorul de atunci al ţării, Ion Antonescu, având în vedere potenţialul militar german, care în 1941 era superior celui sovietic, a ales alianţa cu Germania, aderând la planul Barbarosa, cu speranţa de a elibera teritoriul Basarabiei, trecut abuziv în stăpânirea lui Stalin în 1940. Aşa se face că la 22 iunie 1941, armata română a forţat trecerea Prutului, executând ordinul şefului statului. Primul care a făcut-o, la manşa unui bombardier Savoia Marchetti a fost comandorul (av.) Gheorghe Nagaevschi.

Gheorghe Nagaevschi s-a născut în aprilie 1903, la Cetatea Albă, în Basarabia. Tatăl său, diaconul Gavril Nagaevschi, l-a înscris, ca şi pe ceilalţi cinci copii ai săi, la Seminarul Teologic din Chişinău, de unde tânărul Nagaevschi s-a transferat la Liceul Militar din acelaşi oraş, după unirea, din 1918, a Basarabiei cu România. Apoi a urmat cursurile Şcolii Superioare de Ofiţeri de cavalerie, devenind ofiţer al armatei române. Ca mulţi alţi militari, el a ales să treacă la aviaţie, răspunzând la apelul conducătorilor oştirii, pentru a completa deficitul de cadre de la această armată.După brevetare, Nagaevschi s-a antrenat pe mai multe tipuri de aeronave, fiind, în cele din urmă, repartizat la Flotila de bombardament.Atunci când România a achiziţionat primul lot de 20 de bombardiere franceze Potez 633, unul dintre piloţii angajaţi pe acest avion a fost Gheorghe Nagaevschi, care a primit chiar comanda Grupului 2 Bombaradament Potez 633. Ulterior, el a mai pilotat şi bombardiere de tip Heinkel 111 şi Savoia Marchetti 79 (fabricat cu licenţă la Uzinele I.A.R. Braşov).

Începutul celui de-al Doilea Război Mondial pentru România l-a aflat pe Gheorghe Nagaevschi la comanda Grupului 5 Bombardament. În această calitate, dar şi ţinându-se cont de originea lui basarabeană, comandorul Nagaevschi s-a aflat în fruntea primei formaţii de avioane româneşti care a trecut în zbor Prutul în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, practic fiind primul combatant român în această situaţie.În cursul luptelor, pilotul Gheorghe Nagaevschi s-a făcut remarcat prin rezultatele pozitive ale misiunilor sale. Pierderile suferite de Grupul său au fost reduse şi datorită tacticii inventate de comandant, aceea de a reveni la bază în rasse-motte, avioanele devenind, în acest fel, greu de detectat şi interceptat de către inamic. Deşi acţiunile bombardierilor nu sunt la fel de spectaculoase, totuşi Nagaevschi a realizat şi câteva fapte de arme care au atras atenţia. Astfel, la 4 august 1941, atunci când adjutantul aviator Ovidiu Clopoţel, pilot pe un I.A.R. 80 afectat protecţiei Grupului 5 Bombardament, a fost nevoit să aterizeze forţat între liniile frontului, în bătaia armelor de infanterie ale inamicului, Nagaevschi, care a văzut din aer întâmplarea, nu a ezitat să aterizeze cu avionul său lângă 80-ul avariat, salvându-l pe Clopoţel. Pentru activitatea sa pe front, cdr. Nagaevschi a fost recompensat cu numeroase ordine şi medalii, cea mai valoroasă fiind „Virtutea aeronautică cu barete”, clasa Cavaler.

După încheierea păcii, până în 1948, Gheorghe Nagaevschi a fost comandantul Flotilei 1 Bombardament, din Braşov. La acea dată, drept „recunoştinţă” pentru a fi fost primul român în luptă pe frontul de est, el a fost trecut în rezervă, la numai 45 de ani!

Keywords: Gheorghe Nagaevschi; aviation; Bessarabia; Terebna; heroism; World War II; post-war marginalization; historical recognition

The article explores the remarkable life and achievements of the Nagaevschi brothers, originally from Terebna, a small village in Bessarabia, highlighting their significant contribution to Romanian and Soviet aviation. Guided by historical documents and testimonies of contemporaries, the text reveals the heroic itinerary of Gheorghe Nagaevschi, aviator commander, who, before and during the Second World War, demonstrated exceptional courage and piloting mastery recognized by numerous awards. In addition to the biographical details of Gheorghe, the author also highlights the figure of his brother, Julius Nagaevschi, thus contributing to the completion of a family picture of heroism and devotion to the homeland. The article also addresses moments of their post-war life, marking the impact of the transition from recognition of merits to marginalization during the communist period. The conclusions emphasize the need to reassess their historical contributions in the current context.