„Când iese iarba, când înfloresc pomii, când plouă, mă bucur ca un copil”

Constantin Olteanu: V-am telefonat în una din zile și nu mi-ați răspuns. Am vorbit un pic mai târziu și ați spus că erați la vilă, iar acolo telefonul e întotdeauna „mai departe”. Pentru ce mergeți la vilă, domnule Ciobanu, că, dacă spuneți că trăiți din ce creșteți acolo, nu știu, să cred sau…

Mihai Ciobanu: Vila pentru mine este un refugiu. O căsuță la o margine de pădure și o mică grădinuță. Am copilărit la țară, sunt un om al pământului, știu și cunosc grijile oamenilor de la sat. De aceea mă bucur ca un copil când văd frumusețea din jur, când copacii dau în floare primăvara, mă bucur când plouă, înseamnă că vom avea roadă. Și nu cresc ceapă, cartof, usturoi, roșii, ca să trăiesc din acestea. Nu. Dar e mare păcat când pământul stă pârloagă. Asta am deprins de la părinții mei. Și nu dă Doamne să se răzbune pământul pe noi pentru neglijența noastră, pentru lenea noastră.

C.O.: Cum îl poate forma pe un copil satul în care s-a născut și în care a crescut? Dacă nu creșteați în satul Bujor, erați același?

M.C.: Fiecare om se naște sub o stea, are un destin. Și nu contează în ce localitate s-a născut. Drumul care îi este predestinat îl va parcurge. Copiii de la țară din vremea mea erau mai necăjiți, dar mai ascultători, nu ieșeau din cuvântul părinților. Poate deoarece cunoșteau lipsurile. Dar în același timp, erau mai fericiți. Părinții lor erau aproape. Astăzi copii de la țară au de toate, dar cred ca sunt mai puțin fericiți. Le lipsesc părinții, care sunt plecați peste hotare. Satul meu de baștină, Bujor, a fost și este unul special. Nu știu de unde provine denumirea frumoasă a satului, dar cu siguranță nu vei găsi o gospodărie unde să nu înflorească bujorii primăvara. Frumusețea din jur, sătenii mei frumoși la suflet și la chip au lăsat o amprentă în sufletul meu pentru toată viața.

C.O.: Cum v-ați apropiat de cântec, că părinții nu au prea urcat pe scene și nu au cules aplauze?

M.C.: Părinții mei au fost oameni simpli, țărani din tată-n fiu, dar de o inteligență aparte. Știau să deosebească ce e bine și ce e rău. Aveau un auz fin, mai ales mama. Ea a cântat mulți ani în strană la biserică. Și era o bocitoare la mare căutare. Bocetul este un gen folcloric greu de interpretat dacă nu ai harul improvizației, dacă nu știi să ticluiești cuvintele în așa fel încât să atingă cele mai sensibile corzi ale sufletului. Mama avea acest har. Cred că de la ea mi s-a transmis dragostea pentru cântec. Deseori mă prind la gândul că și intonația din glasul meu seamănă tot mai mult cu cea a mamei. Și apoi cum putea să fie altfel?

C.O.: De-a lungul vieții, Dumneavoastră ați colaborat cu mulți oameni de creație, inclusiv cu mari poeți, care v-au ajutat să cântați texte dintre cele mai bune. Cum a fost să colaborați cu Grigore Vieru?

M.C.: Consider că am avut noroc în viață să întâlnesc oameni de mare valoare: Anatol Ciocanu, Vasile Romanciuc, Grigore Vieru ș.a. De la ei am învățat să fiu atent cu slova, iar colaborarea cu aceștia a fost de bun augur.  Dacă n-ar fi fost conlucrarea cu Anatol Ciocanu, nu știu dacă apăreau așa cântece ca Pe doi ani la revedere, Trece Gheorghe supărat, Pragul părintesc – șlagăre prin anii ’80. Mai deunăzi am constatat că am peste 40 de cântece pe versurile lui Vasile Romanciuc. Și pentru cântecele de muzică ușoară și pentru cele populare. Cântecul Scrisoare pentru mama pe versurile Domniei Sale, înregistrat în 1987, este și astăzi distribuit pe rețelele de socializare. Nemaivorbind de celelalte șlagăre: Anii nu se uită-n calendar; Inimioară, nu ofta; Eu sărac și tu săracă; Cântecul Prutului; Copilărie; parcă-ai fost mai ieri; Rugă pentru noi; Neamul nostru românesc; La Pașcani; Hora basarabenilor și multe altele. Și astăzi orice text care așteaptă să-i găsesc o linie melodică trece prin sita poetului și prietenului Vasile Romanciuc. Oare acesta nu este un noroc să ai așa prieteni?

Primul text pe care mi l-a scris Grigore Vieru prin anul ’86 a fost Mi-amintesc de-a mea copilărie. La scurt timp, cântecul a devenit foarte solicitat. Tot atunci i-am dat tema unui alt cântec – Casa părintească nu se vinde. Dar veniseră anii ’90, ani de renaștere națională și colaborarea lui Grigore Vieru cu Ion și Doina Aldea-Teodorovici am considerat că era mai importantă, mai de folos pentru fiecare dintre noi. Abia la începutul anului 2000, am îndrăznit să-i amintesc poetului de tema pe care i-o dădusem cândva. Dumnealui s-a „aprins” și a doua zi mi-a adus textul. Cu mici schimbări, am îmbrăcat cuvintele în haina melodică și așa am înregistrat cântecul Casa părintească nu se vinde, care a devenit cartea mea de vizită. Interesant că și Grigore Vieru mi-a scris vreo 40 de texte. Sunt norocos, deoarece poetul mi-a lăsat peste 20 de manuscrise la care le caut melodia. La unele le-am găsit-o și deja le-am și înregistrat. Din cele 22 de albume muzicale lansate, două îmi sunt foarte dragi. CD-ul „Rugă pentru noi. Cântece pe versurile lui Vasile Romanciuc” și CD-ul „Pe ostrovul Prutului”, pe versurile poetului Grigore Vieru.

C.O.: Este adevărat că piesa Casa părintească nu se vinde a cam fost oprită la început? Ați mai avut cântece care i-au pus pe gânduri atunci pe cei din consiliile artistice, din alte cabinete?

M.C.: V-am spus deja cum a apărut cântecul Casa părintească nu se vinde. Nu că ar fi fost oprit, doar că dirijorul orchestrei cu care am înregistrat cântecul considera că tema cântecului nu e de valoare și apoi, nici cu aranjamentul melodic nu prea am fost de acord. Am apelat la alt aranjor și așa a apărut cântecul în varianta finală, pe care îl cunosc toți.

Cu consiliile artistice la vremea respectivă am avut câteva neînțelegeri. Multe texte, chiar și ale poeților consacrați, treceau cu greu de consiliile artistice. Nu știu de ce, dar persoanele care erau în aceste consilii se considerau în drept să judece versurile lui Grigore Vieru. Dar aveau și partea bună aceste consilii artistice. Se înregistrau cântece cu versuri de calitate.

C.O.: Cum e să cânți anumite valori, anumite repere de care omul are nevoie, dar să vezi că o parte din oameni trăiesc altfel? Când treceam pe lângă casa părinților Dumneavoastră, auzeam în mintea mea „Casa părintească nu se vinde...”, dar tot atunci, pe o poartă din apropiere, cu peria, scria mășcat „Se vinde”.

M.C.: Oricum ar trăi oamenii, dar valorile sunt unice la toți și în toate timpurile: părinții, copiii, nepoții, casa părintească, dragostea de neam și țară. Acestea valori mă strădui să le cânt. Mă doare și pe mine că rămâne satul pustiu, că străinătatea pune stăpânire pe noi, că multe case rămân părăsite și pământul neîngrijit. Nu este sat în Moldova noastră unde să nu fi concertat. Și, crede-mă, mi se strângea inima de durere când vedeam casă cu lacăt ruginit la poartă și buruienile crescute cât omul. Stăpânii s-au trecut, iar copii au ales calea străinătății. Sincer, nu știu ce e mai bine: să lași să se ruineze casa sau să o vinzi. Eu cred că cel mai bine este să o donezi unei familii nevoiașe.

La o aniversare de-a mea, primarul satului Bujor, Ion Agaci, a menționat că datorită cântecului Casa părintească nu se vinde, în sat nicio casă nu e de vânzare. Nu știu pe cât este de adevărat...

C.O.: Am o întrebare pe care o păstrez pentru toate interviurile: „Ce făceați în ziua în care a ars Filarmonica?”

M.C.: Eram în afara orașului, filmam un clip la piesa Cântecul crâșmarului. Cineva din echipa de filmare a dat vestea tuturor, ne-am oprit pentru ceva timp din filmări. Și cu toate că textul lucrării este unul de glumă, eram toți cu dispoziția la pământ. Am reluat filmările a doua zi. Sper să ajung ziua când Filarmonica Națională își va deschide larg ușile și o altă generație se va bucura de concerte de înaltă calitate.

C.O.: Ce le spuneți tinerilor interpreți când vorbiți cu ei?

M.C.: Vreau să menționez că avem tineri foarte talentați. Îi respect și mă bucur pentru acei care au ales această meserie și au pornit pe calea cântecului popular. Îi încurajez să fie mereu în căutarea cântecului propriu, să nu copieze și mai ales să nu fure din repertoriul interpreților consacrați. Cu părere de rău, mulți dintre ei aleg calea cea mai ușoară – să preia textul, melodia unui cântec deja cunoscut. Mă bucur pentru acei tineri care au bunul simț, mă contactează și cer acordul de a interpreta un cântec sau altul din repertoriul meu. Dar cel mai grav este când au tupeul de a schimba linia melodică sau de a înlocui versurile. Cel mai dureros caz pentru mine a fost când, anul trecut, un actor și-a permis, fără acordul meu, să parodieze cântecul Casa părintească nu se vinde. A schimbat textul lui Grigore Vieru. Mă întreb ce ar fi zis poetul? Legea poate și permite așa ceva, dar mai sunt și niște legi nescrise, ce țin de suflet, de părinți, de casa părintească, de amintirile din copilărie. A fost o discuție aprinsă pe rețelele de socializare și foarte multă lume, prin comentariile lor, m-a susținut, mi-a dat dreptate. Le mulțumesc. La un moment chiar m-am gândit pentru cine cânt și cui las toate cântecele mele, dacă unii tineri își permit să-și bată joc de ele.

C.O.: Cântecul popular își va păstra locul în lumea asta a telefoanelor, a tehnologiilor. Credeți că dacă veți solicita Casa părintească nu se vinde, inteligența artificială ne va da exact ce avem astăzi?

M.C.: Rar circul cu transportul public, dar ceva timp în urmă am urcat în troleibuz și, la un moment, aud sunetul de apel al unul telefon mobil. Răspunde un tânăr. Dar știi ce m-a bucurat? Tonul de apel era Trandafir de la Moldova. Iată o combinație între inteligența artificială, care tot mai mult e prezentă în viața noastră, și cântecul popular. Vreau să cred că rădăcinile noastre sunt temeinice și nicio inteligență artificială nu va reuși să le ruineze.

C.O.: Am vorbit la Chicago cu părintele Vasile despre Dumneavoastră. De unde e această legătură?

M.C.: În 2015 am fost invitat de părintele Vasile din Chicago să susțin un concert de caritate pentru o cauză nobilă: construirea catedralei „Sf. Constantin și Elena”. Sigur că am acceptat. El în fiecare an organizează festivalul de vară, la care sunt invitați interpreți din România. În acel an, la inițiativa enoriașilor basarabeni, am fost invitat și eu. Au fost câteva spectacole de mare încărcătură emoțională. M-a impresionat părintele Vasile, vorba lui cu tâlc, înțelepciunea și grija cu care aducea cuvântul Domnului enoriașilor. Deși tânăr, dar aveam impresia că se lumina la față când vorbea de Dumnezeu.

C.O.: Când Dumneavoastră sunteți aici, iar copii – peste niște ape mai mari, vă simțiți singur?

M.C.: Dar oare puțini părinți se simt abandonați și singuratici cu copii la două case depărtare? Nu întotdeauna distanța de mii de kilometri poate destrăma o familie. Depinde de educația pe care le-ai dat-o copiilor, ce valori le-ai insuflat. Pe parcursul săptămânii ne trimitem mici mesaje, dar, ca regulă, duminica vorbim și cu fiica, și cu feciorul. Ne vedem, ne auzim, ne împărtășim noutățile de peste săptămână. Ne bucurăm de nepoți. Dar îi vizităm cel puțin o dată pe an. Des se întâmplă că sunt invitat de diasporă sau de prieteni să susțin spectacole în Canada sau Portugalia. Dar mai mare este bucuria când reușesc ei să vină în vizită la bunei.

C.O.: Prin ce a rămas Nicolae Sulac irepetabil?

M.C.: Nicolae Sulac este și va fi o emblemă a cântecului popular. A rămas irepetabil prin vocea sa inconfundabilă, prin umorul său fin, prin dragostea pentru public.

C.O.: Ce avantaje au în raport cu noi, cei de aici, cântăreții de muzică populară din România?

M.C.: Consider că unul din avantaje ar fi apariția la emisiuni folclorice Radio și TV. Au foarte multe emisiuni folclorice. Mai des sunt organizate festivaluri, concursuri pentru interpreți profesioniști, pentru amatori, pentru copii. Dar și cântăreții de aici sunt în avantaj, deoarece înregistrările cu orchestrele profesioniste de la noi garantează o calitate înaltă. Nu degeaba interpreții de peste Prut stau în rând pentru a face înregistrări cu „Lăutarii” lui Nicolae Botgros, cu Orchestra fraților Advahov, cu orchestra „Fluieraș” dirijată de frații Ștefăneț.

C.O.: Cât de des cântați la Bujor, domnule Ciobanu?

M.C.: Ori de câte ori sunt invitat. În viața mea nu m-am cerut în niciun spectacol. Nu e în firea mea să mă duc neinvitat.

C.O.: Care cântec vă reprezintă cel mai bine?

M.C.: Toată cariera mea artistică aș putea s-o împart în mai multe etape. În fiecare etapă exista un cântec-două care mă reprezenta cel mai bine. La început a fost Pe doi ani la revedere și Am plecat copil din sat. Apoi Mândra mea s-a măritat; Codrule, de-aș fi ca tine. Mai târziu Nu mă dojeni, nevastă; Satul meu, nume de floare; Anii nu se uită-n calendar; Busuioc înlăcrimat; Tinerețea este trecătoare. Acum cred că cartea mea de vizită este, după cum am mai menționat, Casa părintească nu se vinde sau Anii cei mai dragi din viața mea. Dar am observat că cele mai multe vizualizări pe canalul meu de Youtube le are cântecul Eu sărac și tu săracă. Așa că sunt la încurcătură care cântec mă reprezintă cel mai bine.

C.O.: Indiferent de piesele la care v-ați referit, rămâneți ambasadorul valorilor noastre românești în lume. Vă mulțumim pentru asta și vă urez inspirație continuă.

Constantin OLTEANU in dialog with Mihai CIOBANU.

” When the grass comes out, when the trees bloom, when it rains, I rejoice like a child” 

Keywords: Mihai Ciobanu; folk music; cultural traditions; Republic of Moldova; Grigore Vieru; technology; fundamental values; modernization; globalization

This article presents a detailed discussion with Mihai Ciobanu, a well-known folk music performer from the Republic of Moldova, who shares his thoughts and experiences about music, life, and the impact of technology on cultural traditions. Through dialogue, Ciobanu reflects on the deep significance of fundamental values such as family, land and music in the current societal context. Highlighting concerns of losing ties to traditions and the importance of preserving them for future generations, he also reveals how relationships with important poets such as Grigore Vieru influenced his art. The article also addresses the tensions between traditional and modern, highlighting the ability of popular music to persist and adapt despite the challenges of modernization and globalization.