Noţiunea „drum” în limba română. Termeni de origine slavă (III)*
Pentru tiparPeste termenii moşteniţi, puţini la număr, dar care reflectau un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii românilor, s-au suprapus alţii de origine slavă, care aduceau nuanţe noi, în concordanţă cu un alt stadiu de evoluţie socială. Desigur că nu toţi au avut aceeaşi importanţă, unii au rămas marginalizaţi la periferia vocabularului, în timp ce alţii şi-au consolidat poziţia în vocabular prin semantism bogat, printr-o familie lexicală extinsă şi printr-o frazeologie variată.
În ordine alfabetică, termenii de origine slavă care desemnează noţiunea „drum” în limba română sunt:
Brod, broduri, s. n. (reg.) „Pod plutitor; bac”, din sl. brodu.
Brudină, brudine, s. f. (reg.) 1. „Pod plutitor; bac”, 2. „Taxă pentru trecerea apei pe un bac”, din sl. brodina.
Colnic, colnice, s. n. 1. „Formă de relief mai mică decât dealul; colină”; 2. „Drum îngust care trece peste un deal; cărare prin pădure”; 3. „Loc lipsit de vegetaţie, în pădure; luminiş”, din bg., sb. kolnik.
În ceea ce priveşte accepţiunea „cărare prin pădure”, putem face precizarea că nu este vorba doar de o cărare pe care pot trece oamenii sau animalele, ci de un drum ceva mai larg decât poteca, pe care se poate umbla şi cu carele.
Drum, drumuri, s. n. 1. „Cale de comunicaţie terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă şi continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat”; 2. „Călătorie; deplasare, voiaj; (înv.) plimbare, umblet”; 3. „Alergătură, cursă, deplasare”; 4. „Itinerar, parcurs, rută, traiectorie, traseu”.
În ceea ce priveşte etimologia sa, părerile sunt împărţite. Din grecescul dromos, direct (cf. sicil. drom, calabr. dromu) sau prin intermediul slavului drumu (cf. bg., cr. drum, alb. dhrom). Filiera slavă era general admisă şi pare posibilă, fără a fi necesară. Cuvântul slav este rar astăzi. Vocalismul din română s-ar putea explica prin forma ionică droumos1.
Pe teren românesc, cuvântul a dezvoltat numeroase derivate: drumar, s. m. (Trans.) „călător, drumeţ”. Astăzi este folosit frecvent şi la adresa conducătorilor auto, care se află în trafic: „...drumarii au optat pentru curăţarea carosabilului şi împrăştierea materialului antiderapant în detrimentul achiziţionării parazăpezilor”; „...parazăpezile ar putea fi furate şi astfel efortul drumarilor ar fi zadarnic”2; drumaş, s. m.; drumător, s. m. (Trans.) „drumeţ”; drumeag (var. drumeac), s. n. „cărare”; drumeţ, s. m. (Munt.) „călător”; drumeţie, s. f. „călătorie, excursie”; drumuleţ, s. n.; drumuşor, s. n.; îndruma, vb. I, „a arăta drumul, a conduce, a călăuzi, a sfătui; (refl.) „a se îndrepta, a o lua spre”; îndrumător, adj. „care îndrumă, indicator”.
Compuse: drum aerian „traseu de zbor al avioanelor”; drum-de-fier „cale ferată, linie ferată; (pop.) şină, ştrec”; Drumul-Laptelui „Calea Lactee”; drumul mare „şosea de mare circulaţie, care leagă localităţi principale”; drum maritim „drum pe apă pentru vapoare, ambarcaţiuni”; Drumul-Robilor „Calea Lactee”.
Locuţiuni şi expresii: Drum bun! „urare adresată cuiva care pleacă într-o călătorie”; în drum „în mijlocul drumului, în calea drumeţilor; în văzul tuturor”; pe drum „gata să vină, să sosească, să apară, să se nască”; pe toate drumurile „peste tot, pretutindeni”; peste drum „în faţă, vizavi”; ultimul drum „drumul pe care este condus un mort la groapă”.
Cuvântul, datorită accepţiunilor pe care le-a dobândit pe parcursul timpului, a intrat în numeroase expresii frazeologice:
A aduna pe cineva de pe drumuri „a da cuiva adăpost, a lua pe cineva sub ocrotire”,
A apuca (sau a lua) alt drum „a se apuca de altceva, a se iniţia în alt domeniu”,
A bate (sau a ţine, a păzi) drumul (sau drumurile) ori a umbla (a sta) pe drumuri „a umbla de colo-colo, fără rost, a umbla haimana”,
A da drumul (cuiva sau la ceva) „a lăsa din mână; a lăsa sau a reda libertatea cuiva; a permite cuiva să intre sau să iasă; a desface o cusătură, un tiv”,
A fi pe drumuri „a fi fără familie, fără locuinţă stabilă, fără rost în viaţă”,
A ieşi cuiva în drum „a întâmpina pe cineva”,
A lăsa (sau a arunca, a azvârli) (pe cineva) pe drum (sau pe drumuri) „a da (pe cineva) afară din casă sau din serviciu; a lipsi pe cineva de cele necesare traiului; a sărăci (pe cineva)”,
A pune pe cineva pe drumuri „a face pe cineva să meargă mai mult decât e necesar pentru rezolvarea unei probleme”,
A rămâne (sau a ajunge etc.) pe drumuri „a rămâne fără adăpost, fără slujbă, fără mijloace de trai; a sărăci, a scăpăta”,
A se da din drumul cuiva „a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă”;
A sta (sau a se pune etc.) în drumul cuiva sau a-i sta cuiva în drum „a se afla (sau a ieşi) înaintea cuiva, împiedecându-l (să înainteze, să facă o treabă etc.); a împiedica pe cineva într-o acţiune”,
A-şi căuta (sau a-şi vedea) de drum „a-şi continua călătoria, a merge mai departe; a nu se amesteca în treburile altora”,
A-şi da drumul „a se lăsa în jos, a coborî, a se avânta; a începe să povestească, să facă destăinuiri”,
A-şi face drum „a înainta prin mulţime”,
A-şi face (sau a-şi găsi, a-şi croi) (un ) drum (nou) în viaţă „a începe o nouă carieră, un nou fel de viaţă, a-şi găsi un rost; a reuşi”,
Hoţ (tâlhar) de drumul mare „hoţ care atacă oamenii pe cale spre a-i jefui”.
Hagău, s. n. „Drum în pantă mai abruptă”3.
Horaiţă, s. f. (dial.) „Drum format în mod natural, prin circulaţie, între casele unei localităţi rurale; uliţă, stradă”4, cf. expresia a umbla pe horaiţă „a umbla pe uliţă; a umbla pe dealuri, prin zone neumblate”. Este înregistrat şi un toponim Horaiţ, în localitatea Săcel, din Maramureş, cu sensul „teren neproductiv”5. Origine necunoscută. În nordul Trans., după Scriban, în legătură cu ucr. gora „munte”6.
Pârtie, pârtii, s. f. (var. pârte) 1. „Cărare sau drum făcut prin zăpadă; (sport) Culoar amenajat (şi marcat) prin zăpadă, în vederea practicării unor sporturi de iarnă (bob, schi etc.); 2. (pop.) Drum deschis prin semănătură, printr-un desiş de pădure etc.; cărare”. Cuvântul se află şi în aromână, părtică. Ca etimologie, e propus sl. prati „a călca în picioare”, cf. scr., slov. prt, prtina sau bg. părtina7 .
Derivate: pârtioară, pârtiuţă.
Plai, plaiuri, s. n. 1. „Platou, podiş, parte mai înaltă a unui teritoriu; 2. Regiune, ţinut; 3. Diviziune administrativă; 4. (Bucov.) Drum de munte, potecă”. Cuvântul se găseşte şi în aromână.
Etimologia este controversată. S-a propus gr. plagion, care ar putea proveni dintr-un probabil lat. *plagium, cf. lat. plagia „ţărm” şi „câmpie”, cu sensurile din română şi albaneză, dar şi sl. planina „munte”. Vasmer îl consideră de origine dubioasă, căci nu se explică bine nici prin greacă, nici prin italiană; este probabil un împrumut din albaneză, plaie, care, la rândul lui, ar putea proveni din aromână8.
Având în vedere faptul că plaiul este un nume topic frecvent în zonele muntoase şi este înregistrat peste tot unde a pătruns elementul românesc (Serbia, Bulgaria, Cehia, Polonia)9, credem că termenul este vechi în română, probabil moştenit din *plagium.
Din română provin ucr. plaj, săs. plaj şi prob. alb., sb., şi mg. palajos „miliţian”10.
Cuvântul are un singur derivat, plăieş (var. plăiaş), s. m. „muntean; grănicer, străjer la munte”.
Pod, poduri, s. n. 1. „Construcţie de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susţinând o cale de comunicaţie terestră (şosea sau cale ferată) şi asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial; 2. (înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm; (p. ext.) stradă, uliţă pavată cu scânduri”. Meglenoromână pod.
Provine din sl. podu „platformă”, cf. bg., sb., cr., slv. pod „platformă de scânduri”, mg. pad „podul casei”11.
Derivate: podar, -i, s. m. „Persoană care conduce un pod umblător; (p. ext.) persoană care încasează taxa de trecere peste un pod; persoană care păzeşte un pod; persoană care lucrează la un pod; (prin Moldova, înv.) măturător de stradă”; podărit, -uri, s. n. (pop.) „taxă care se încasa pentru trecerea peste un pod”; podăriţă, -e, s. f. (rar) Femeie care conduce un pod umblător”; podeaţă -eţe, s. f. (rar) „Platformă, estradă, podium”; podeţ, -eţe, s. n. „diminutiv al lui pod”; podeu, s. n. (prin Trans.) „pod de şură”; podi, vb. IV, „A pune podea, a pardosi”; podire, s. f. „Acţiunea de a podi şi rezultatul ei”; podiş, -uri, s. n. „Formă complexă de relief, de mare întindere, aproape plană, situată la o altitudine relativ ridicată şi străbătută de văi prelungi”; podişcă, s. f. „Podeţ; platformă de scânduri care serveşte ca loc de lucru sau de observaţie”; podişor, s. n. (înv. şi reg.) „Podeţ”; podit, adj. (despre încăperi) „cu pardoseală”, (despre străzi) „pavat (cu scânduri); poditură, s.f. (rar) „Pardoseală”; podiţ, s. n. „poduleţ” poduleţ, s. n. „podeţ”; podurel, s. n. (rar) „podeţ”; poduşcă, s. f. (înv.) „canal de scurgere a unei ape”; poduţ, s. n. „podeţ”;
Compuse: pod basculant „pod metalic mobil, destinat circulaţiei vagonetelor între rampele puţurilor de mină şi colivia de extracţie”; pod-basculă „basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în staţiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă”; pod carstic „porţiune a tavanului unei peşteri rămasă suspendată în urma prăbuşirii acestuia”; pod de gheaţă „strat continuu de gheaţă care acoperă în întregime suprafaţa unui râu sau a unui lac”; pod de siguranţă „platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puţ de mină”; pod de vase „pod demontabil, format dintr-un şir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloţi”; pod plutitor (mişcător sau umblător) „bac”; pod-rulant „macara mobilă alcătuită dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înălţime deasupra solului şi care se foloseşte în ateliere, în hale de montaj etc. pentru ridicarea unor sarcini şi deplasarea lor pe direcţie orizontală”; podul mâinii „dosul mâinii”; Podul Mogoşoaiei „Calea Victoriei”; podul palmei „partea interioară a palmei, de la încheietura cu antebraţul până la degete”; podul sondei „platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă”.
Locuţiuni şi expresii:
Din pod în pivniţă „în întregime, complet”;
Podul palmei „partea interioară a palmei, de la încheietura cu antebraţul până la degete”;
A face pod cu palma mâinii „A pune mâna streaşină la ochi pentru a putea vedea mai bine”;
A face podul (sport) „A face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini şi pe picioare”;
A cădea ca din pod „a rămâne surprins, uimit, dezorientat”;
A călca ca din pod „a merge cu paşi nesiguri, greu”.
A se uita ca din pod „se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut”;
Potecă, poteci, s. f. „Drum foarte îngust la ţară, la munte, în pădure etc., pe care se poate merge numai pe jos; cărare; (p. gener.) drum, cale”, (var., reg., potică) (din bg. poteka).
Derivate: potecea, s. f.; potecuţă, s. f.; potecioară, s. f.;
Expresii frazeologice:
Pe toate potecile „peste tot, în orice loc, pretutindeni”;
A şti toate potecile „A cunoaşte secretele cuiva”;
A veni (sau a umbla) pe drum nu pe potecă „A fi sincer, a vorbi deschis”;
Pravăţ (var. preavăţ), s. n. „Drum drept pe coama unui deal”. Prin Banat, pravăţ are sensul de „puţ de mină”. Cuvântul se întâlneşte şi în toponimie12. Provine din sl. pravăţ (pravici) „drum drept”13.
Şleau, şleauri, s. n. (înv. şi reg.) „Drum bătătorit, neamenajat”, (din pol. szlak, szlach, ucr. sljah).
Expresii:
A vorbi pe şleau „A vorbi deschis, fără înconjur”;
Tarniţă, -e, s. f. (reg.) „Drum de munte bătut de oi sau de vite”, (din ucr. tarnica). În sens propriu, cuvântul înseamnă „şa de lemn sau (rar) de piele, folosită la călărit sau la transportul unei poveri”. De aici, prin analogie, semnifică şi „coama de deal sau de munte în formă de şa” şi apoi „drumul”. Apare frecvent în toponimie14.
Uliţă, uliţe (uliţi), s. f. „Drum îngust care străbate un sat, mărginit de-o parte şi alta de case; (p. ext.) stradă”, (din sl. ulica).
Derivate: ulicioară, s. f.; uliţarnic, adj. şi s. f. şi m. (reg.) „(Persoană) care bate uliţele; căreia îi place să-şi piardă vremea umblând fără rost”;
Expresii: A bate uliţele „A umbla fără rost, haimana; a hoinări”.
Zăhată, zăhate, s. f. (reg.) „Ulicioară”: casa era pe o zăhată strâmtă (Pop, în NDULR); „perete de nuiele construit pentru a adăposti vitele contra vântului”,(din ucr. zagata).
Din cele prezentate până aici reiese că numărul termenilor slavi, care denumesc un „drum”, este mai mare decât cel al cuvintelor moştenite. Explicaţia poate fi găsită, pe de o parte, în faptul că termenii moşteniţi şi-au îngustat sensul pe care-l aveau în latină, iar atunci când realităţile s-au schimbat şi se impuneau noi denumiri, românii au apelat la cuvinte slave. Ne referim, în primul rând la drum şi pod. Faţă de cale, cărare, punte, utilizaţi la realităţile date de zonele de munte, deal, pădure, drum era potrivit pentru orice fel de loc, dar mai cu seamă pentru spaţiile deschise, de unde avem şi expresia drumul mare, ceea ce nu se întâlneşte la nici un al termen. Tot astfel şi podul este diferit de puntea simplă, adesea un singur lemn răsturnat peste albia îngustă a unui râu. Atunci când apa se lărgeşte, puntea nu mai e potrivită, e(ra) nevoie de o construcţie mai puternică. Şi acest lucru se întâmplă din nou în locurile deschise în care râurile devin mult mai late.
Pe de altă parte, ceilalţi termeni slavi au apărut datorită deschiderii pe care româna a manifestat-o încă de la început faţă de împrumuturi. Ei n-au fost utilizaţi niciodată pentru a desemna realităţi noi, ci s-au folosit ca sinonime pe lângă termenii de bază, eventual cu anumite nuanţe faţă de aceştia.
Note
1 Ciorănescu, DER, 3080.
2 Gl. M., 11 ianuarie 2008, p. 2.
3 TTRT, p. 65.
4 DAR, p. 136.
5 Vişovan, Monografia, p. 146.
6 Ciorănescu, DER, 4126.
7 Ciorănescu, DER, 6434.
8 Ciorănescu, DER, 6473.
9 Drăganu, Românii, p. 368; Gămulescu, Elemente, p. 22, 37; Vişovan, Monografia, p. 277-278.
10 Ciorănescu, DER, 6473.
11 Ciorănescu, DER, 6560.
12 Iordan, Toponimia, p. 112; Bogrea, 133; Vişovan, Monografia, p. 291.
13 Ciorănescu, DER, 6763.
14 Petrovici, Studii, p. 272-273; Vişovan, Monografia, p. 339.
Bibliografie
1. Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Cluj, 1971.
2. Gh. Bolocan, Etimologii toponimice, în „Analele Universităţii din Craiova”, X, 1982, p. 133-163.
3. Gh. Bulgăr, Constantinescu-Dobridor, Gh., Dicţionar de arhaisme şi regionalisme (DAR), Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2000.
4. Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2001 (DER).
5. Ilie Dan, Toponimie şi continuitate în Moldova de nord, Iaşi, 1980.
6. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei, 1975.
7. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 (DOOM2).
8. N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, 1933.
9. A. Ernout, A. Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Quatrieme edition, Paris, Librairie C. Klincksieck, 1959 (DEL).
10. Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994.
11. I. Fischer, Latina dunăreană Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, EŞE, 1985.
12. F. Gaffiot, Dictionnaire latin-francais, Hachette, 1934 (DLF).
13. Dorin Gămulescu, Elemente de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromân, Bucureşti – Pancevo, 1974.
14. Constantin C. Giurescu, Giurescu. Dinu C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, (1971).
15. Glasul Maramureşului (Gl. M.), 11 ianuarie 2008, p. 2.
16. Alexandru Graur,,,Capcanele” limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970.
17. G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. (DLR).
18. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
19. E. Lozovan, Les „routes” de la Romania, în „Revue internationale d’onomastique”, 9, 1957, p. 213-226.
20. Mihail Macrea, Viaţa în Dacia Romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
21. W. Meyer-Lübke, Romanisches Etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1930 (REW).
22. Haralambie Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, EA, 1960.
23. Haralambie Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti, Paris, 1978; Editura Academiei, 1993.
24. Noul dicţionar universal al limbii române, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2006 (NDULR).
25. G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916.
26. Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie, Bucureşti, 1970.
27. Sextil Puşcariu, Limba română, Bucureşti, Editura Minerva, 1976 (LR).
28. Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.
29. Marius Sala, coordonator, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, EŞE, Bucureşti, 1988.
30. Tezaurul toponimic al României. Transilvania (TTRT) de Dumitru Loşonţi şi Sabin Stan, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006.
31. Ştefan Vişovan, Monografia toponimică a Văii Izei, Editura Mega, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005.
* Continuare. Începutul în „Limba Română”, nr. 1-3, 2007, p. 50-53 şi nr. 10-12, 2007, p. 151-157.