Academicianul Ioan-Aurel Pop: savantul umanist

Epoca în care scriu aceste rânduri este străbătută de tulburări și zguduiri multiple, unele succesive, altele suprapuse, având intensități tot mai pronunțate și extinderi spațiale la aproape toată aria planetei noastre. Crizele socio-economice, politice, culturale sunt o prezență cotidiană în viața pe care o trăim și au o viteză și complexitate a manifestărilor cum nu s-au mai întâlnit până acum. Schimbările la nivel local, regional și global se întâmplă atât de rapid și uneori așa de profund încât omenirea pare că este într-un proces transformativ ale cărui caracteristici cu greu sensibilizează percepția indivizilor și comunităților. Mulți analiști și istorici tind să explice această  „revoluție continuă” prin extraordinarul avans științifico-tehnologic. Și, din când în când, precum în cazul expansiunii revoluției industriale pe continentul european, la începutul sec. al XIX-lea, reapare mitul lui Frankenstein, însoțit de impredictibilitate, neîncredere și teama de destinul omului și omenirii.

În urmă cu mai bine de un deceniu, un istoric foarte la modă azi, Yuval Noah Harari, a publicat o istorie a străbaterii veacurilor de către Homo Sapiens. Autorul menționat susține că înaintașii lui Homo Sapiens au prezentat, timp de aproape două milioane de ani, caracteristici aparte față de restul regnului animal. Anume, ar fi avut un creier mai voluminos, mersul pe două picioare, disponibilități de a deprinde anumite abilități și chiar avantajul circumscrierii în structuri sociale mai complexe (Harari 2011:11). Cu toate acestea, saltul adevărat de la Neanderthal la Homo Sapiens s-ar fi petrecut numai odată cu prima „Revoluție Cognitivă”, atunci când a răsădit Pomul Cunoașterii. Iar la apariția Pomului Cunoașterii au contribuit mutațiile care dezvoltau abilitățile gândirii și comunicării prin diferite tipuri de limbaje. La început, limbajul a fost determinat de nevoia comunicării realității lumii înconjurătoare, dar cu timpul acesta a evoluat spre comunicarea unor informații despre o lume imaginară. Astfel că miturile, legendele, credințele, zeitățile, religiile au fost primele efecte ale amintitei Revoluții Cognitive. Acestea au fost însoțite de o intensificare a cooperării și ierarhizării sociale etc. Dar ceea ce vrem să subliniem prin acest recurs la teoriile evoluției omenirii, în viziunea lui Harari, este că prin limbaj și comunicarea unei realități imaginare s-au născut culturile, ceea ce a însemnat că omul și omenirea nu mai erau doar biologie, ci au intrat în Istorie (Harari 2011: 41). Sau, cum ar vrea să credem marele învățat Vasile Pârvan, omul s-a dezanimalizat și s-a umanizat.

Așadar, caracteristica principală a istoriei umanității este dată de substanța culturală, spirituală a evoluției omului. Cea materială poate fi adesea cuprinsă în structura naturii, a schimbării și modelării acesteia. Căci și istoria fenomenelor naturale este parte a mediului de dezvoltare a ființei umane, alături de mediul social pe care cultura-l definește. Iar dacă vorbim de comunicare și sistemul de gândire și de reprezentare a imaginarului contemporanilor, înregistrăm specificități ale limbajului în funcție nu doar de sensibilitățile epocii, dar și de instrumentele, tehnologiile pe care omul le are la îndemână. Spre exemplu, acum algoritmii sunt parte a limbajului comunicării noastre directe și intermediate, precum la începuturile Istoriei omului erau articulațiile vocale și semnele care produceau cuvinte, propoziții și conturau semnificații. Homo Sapiens a creat numeroase instrumente și tehnologii pentru îmbunătățirea vieții, iar astăzi a făcut din acestea surse de putere transformativă, care pot duce omenirea înainte sau o pot distruge. Secolul al XXI-lea pare a fi un veac de tranziție spre ceva care nu poate fi clar desemnat azi. Un autor care a încercat să descifreze sensurile evoluției omenirii în acest veac (Martin 2007: 4) crede că știința și tehnologia pot aduce transformări revoluționare, chiar spre extreme, dar speranța este ca umanitatea să-și pună la contribuție capacitatea de gândire prin care să ajungă la crearea unui mediu socio-cultural care să împlinească destinul omului în Istorie – spre umanitate, nu către calamitate. Desigur, relația între spiritualitate și materialitate este de o complexitate aparte în existența umană, dar devine tot mai evident că materialitatea poate fi mijloc și scop auto-distructiv dacă nu intervine întregul ansamblu cultural-spiritual care să integreze valorile umanității în diferite stadii de evoluție a Istoriei omenirii (Sheldrake 1992: 51).

Academicianul Ioan-Aurel Pop este istoricul român frământat de problemele expuse mai sus ale omenirii. Pentru el, schimbările societale prefigurate de evenimentele locale, regionale și globale de la sfârșitul sec. al XX-lea – începutul sec. al XXI-lea au fost un motiv de subliniere și atenționare asupra rolului spiritualității și culturii în procesele transformative petrecute în trecut, derulate în prezent și așteptate în viitor. Deși s-a proclamat un istoric medievist, universitarul clujean pare mai degrabă influențat de spiritul umanist al Renașterii, pe care-l prezintă adesea în ipostaze ale istoriei europene, dar mai ales prin interacțiunile cu istoria medievală și premodernă românească. Dintr-o astfel de perspectivă detectăm și înclinația sa de a sublinia repetat realizările Școlii Ardelene și, nu de puține ori, dă semnalul că-și identifică menirea cu Apostolatul Dascălilor care au fost preocupați de difuzarea Luminilor în spațiul cultural-național românesc. Erudit și metodic, el s-a dedicat cercetării istoriei și, concomitent, pregătirii unor noi generații fidele meseriei de istoric, comunicării didactico-științifice a rezultatelor istoriografiei autohtone și europene, dar și prezentării temelor istorice în mass-media și prin dialoguri cu diferite grupuri socio-profesionale.

Venit la Universitatea din Cluj-Napoca de pe băncile Școlilor Brașovului, Ioan-Aurel Pop a dovedit chiar din primii ani de studenție, la Facultatea de Istorie și Filosofie, o solidă cultură umanistă, o sete fără sfârșit de cunoaștere istoriografică, literară, cultural-artistică. Eram în anul terminal, tot la Istorie, când tânărul student Ioan-Aurel Pop și-a început studiile universitare. Eu fiind ocupat și cu definitivarea lucrării de licență, îmi derulam studiul și redactarea tezei la Biblioteca Universității sau/și la Biblioteca Institutului de Istorie. Mai ales la cea din urmă locurile erau limitate și majoritatea ocupate de alți colegi din anii terminali. Aproape de fiecare dată însă, un student din anul întâi (Ioan-Aurel Pop) ocupa locul din masa întâia, lângă geam, chiar de la prima oră. La pauza de prânz își lăsa în același loc volumele pe care le studia, semn că se întorcea iarăși la studiu. Făcea doar pauze „pentru țigară și cafea”, timp în care dialoga fără complexe cu colegii din anii mai mari și, demn de remarcat, nu-i întreba despre cum este un profesor sau altul, ci care lecturi recomandate de profesori li s-au părut a fi mai bune și mai utile. Aceasta pentru că studentul Pop, de la Istorie, trecea dincolo de bibliografia specifică anului de studiu, își astâmpăra curiozitatea istoriografică și mai ales explora metode de cercetare ale istoriei. Așa a ajuns să amplifice cunoașterea limbilor străine, absolut necesare frecventării istoriografiei internaționale, cu învățarea încă din studenție a paleografiei latine, maghiare, germane, slavone etc. Aceasta pentru că permanenta lui sete de cunoaștere l-a îndemnat să meargă spre sursele documentare primare, majoritatea aflate în arhive locale sau din țările învecinate. Probabil astfel de exerciții metodologice l-au îndreptat definitiv spre domeniul istoriei medievale, desigur îmboldit și de profesorii noștri, care i-au stimulat aplecarea spre lectura textelor de bază ale reconstituirii epocii respective. Cred că aceleași înclinații l-au dus spre istoria instituțiilor medievale incipiente din Transilvania, îndeosebi cele ale comunităților românilor. Iar pentru a ajunge aici s-a interesat de geneza poporului și limbii române. O asemenea temă i-a solicitat nu doar cunoștințe istoriografice și lingvistice, dar deopotrivă de antropologie, etnografie, teologie, arte etc. Și privind lista de lucrări încredințate tiparului, îndeosebi sutele de articole și studii publicate în periodice de profil și reviste culturale, se observă imediat că acesta a fost terenul preferat de Ioan-Aurel Pop pentru investigație și comunicare științifică. A dezvoltat o adevărată pasiune pentru istoria limbii române, căci el consideră limba atât un izvor istoric în sine, cât și o nuanțată prezentare a evoluției mediului social din variate epoci. De aceea, el leagă în succesiune construcții lingvistice cu propoziții și fraze care definesc concepții și atitudini de viață, dovedind cu prisosință rolul culturii și spiritualității în definirea caracteristicilor de bază ale omului în etapele evoluției de la Neanderthal până în zilele noastre.

Născut și crescut, educat în Transilvania, cu studii universitare în Cluj-Napoca, instruit științific la Școala Istorică de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, într-un loc unde se îmbinau armonios concepții istoriografice europene, metode de cercetare moderne și deschideri către cele mai avansate surse bibliografice, tânărul istoric Ioan-Aurel Pop s-a avântat spre investigarea bogatelor arhive din Cluj-Napoca, Sibiu, Bistrița, Brașov etc., pentru a continua opera iluștrilor istorici și magiștri Ioan Lupaș, Alexandru Lapedatu, Ștefan Pascu dedicate istoriei medievale și moderne transilvănene. Abordarea sa nu a fost consacrată doar istoriei regionale, căci a circumscris localul și regionalul istoriei românești și, deodată, a celei central-sud-est europene. Potrivit acestei concepții, el a subliniat importanța preocupărilor istoricilor de la noi și pentru alte provincii, îndeosebi Basarabia și Bucovina. O intensificare a acestei orientări se observă după 1990 când, realizându-se condiții mai propice de circulație a persoanelor și ideilor cu aceste regiuni, profesorul clujean Ioan-Aurel Pop și-a îndreptat efortul și spre pregătirea tinerilor istorici basarabeni și bucovineni înscriși la cursurile de la Universitatea din Cluj-Napoca. Energii amplificate și în anii când distinsul istoric a fost Rector al Universității aflate spiritual în admirație față de marele istoric Vasile Pârvan, cel care a rostit aici prima prelegere în limba română, după încheierea Primului Război Mondial. Iar ca Președinte al Academiei Române, el a dezvoltat puternice și bogate raporturi cu Academia de Științe de la Chișinău, mergând până la lucrul în echipe de cercetare comune, unele înscrise în proiectele finanțate de Uniunea Europeană, sau organizarea unor evenimente cu înaltă semnificație simbolică pentru spațiul cultural-istoric românesc, precum Ziua Limbii Române. Și pentru că am pomenit de spațiul cultural-istoric românesc, este obligatoriu să amintim de munca istoricului Ioan-Aurel Pop pentru elaborarea și publicarea unor importante lucrări de sinteză (de cele mai multe ori împreună cu valoroase grupuri de istorici din principalele centre academice naționale) în care s-a reconstituit istoria tuturor românilor. Multe din astfel de volume de sinteză a istoriei românilor au văzut lumina tiparului în aproape toate colțurile lumii.

Istoricul Ioan-Aurel Pop a fost OM DE CATEDRĂ, de la absolvirea studiilor universitare, trecând prin dăscălia de liceu și apoi statornicindu-se la Catedra/Institutul de Istorie de la Universitatea „Babeș Bolyai”, Cluj-Napoca. După 1990, colegul nostru a ocupat câteva posturi în diplomația culturală, la Centrul Cultural Român din New York, Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistă de la Veneția și Accademia di Roma. Aici a avut prilejul să difuzeze intens limba și cultura română, dar a rămas foarte ancorat și în predarea istoriei și culturii românești și europene la universități din SUA și Italia. De menționat că anii petrecuți în diplomația culturală nu au însemnat părăsirea Universității clujene; el era tocmai mesagerul acestei Universități în dialogul cultural, științific și academic cu mediile universitare americane și europene. De altminteri, prezența sa frecventă la diferite manifestări științifice/istoriografice și culturale internaționale, ca profesor al Universității din Cluj-Napoca și ca membru al Academiei Române, i-au adus și o bună reputație extinsă nu doar în Europa și America de Nord, ci și în Asia, America Latină, Africa. Iar din fotoliile de Președinte al Academiei Române și Rector al Universității „Babeș-Bolyai” a avut intervenții salutare pentru susținerea direcțiilor moderne ale cercetării științifice din România, remarcându-se prin frecventele poziționări publice în favoarea predării istoriei, limbii și literaturii române în toate categoriile de școli românești. Și nu de puține ori și-a ridicat glasul pentru dezvoltarea limbii și culturii române în spațiile dinafara României unde existau comunități românești. Dar mai ales a fost un militant pentru scoaterea din marginalizare a științelor așa-numite umaniste și cu deosebire a limbilor clasice (latina și greaca). Chiar dacă rezultatele acestor demersuri nu au fost mereu cele scontate, atitudinea academicianului Ioan-Aurel Pop de apărător al culturii umaniste, într-un context al mecanicizării și chiar barbarizării gândirii omului contemporan, a apărut ca un far salvator al corabiei omenirii aflată într-un ocean cu intemperii și impredictibilități.

Referințe

Harari 2011 = Yuval Noah Harari, Sapiens. A Brief History of Humankind, Hebrew, 2011

Martin 2007 = James Martin, The Meaning of the 21th Century, Riverhead Trade, 2007

Sheldrake 1992 = Philip Sheldrake, Spirituality and History,
New York, Crossroad, 1992

Academician Ioan-Aurel Pop: The Humanist Scholar

Keywords: Ioan-Aurel Pop; humanities; Romanian culture; history; education; university; humanism; Romanian language

The article by Vasile Pușcaș provides a comprehensive analysis of the life and academic contributions of historian Ioan-Aurel Pop, emphasizing his remarkable role in the field of the humanities and the strengthening of Romanian culture. The author discusses Pop’s academic formation and influences, his impact on the development of history as a discipline, and the responsibilities he held in various cultural and educational institutions both in Romania and abroad. Additionally, Pușcaș highlights Pop’s commitments to promoting the Romanian language and culture, reaffirming the importance of humanism in a society marked by tendencies of technologization and globalization. Methodologically, the article is based on a synthesis of Pop’s activities and publications, focusing on the social and academic context of his achievements. The author concludes that Ioan-Aurel Pop stands out as a defender of the humanistic culture, positively influencing the perception and understanding of Romanian history.