O voce elocventă în lumea noastră de astăzi


Am adesea prilejul să citesc ceea ce publică Ioan-Aurel Pop și să ascult unele conferințe sau expuneri ale Domniei Sale. Sigur, eu, nefiind istoric, nu am cum sesiza întreaga anvergură a operei sale științifice, a scrierilor de istorie înainte de toate. Însă nimic nu mă împiedică să admir, de exemplu, limbajul elegant și atât de atrăgător care îi este propriu, claritatea gândirii și erudiția ce lasă destul loc reflecției, analogia dezinvoltă și exemplul memorabil, darul excepțional al narațiunii în care poți recunoaște atât ecouri din vechii cronicari, cât și o dispoziție literară sigură, probabil pe urmele unor romancieri ardeleni.

Așadar, multe lucruri poți admira în paginile sau în cuvântul rostit ale acestui intelectual de excepție. Este îmbucurător să constați, de exemplu, întâlnirea reală și elevată cu alte experiențe culturale, lingvistică sau filosofică, religioasă sau artistică, fapt care asigură o substanță densă considerațiilor pe care le face.

Cât privește lumea către care se îndreaptă atenția Domniei Sale, este ușor sesizabilă grija aparte față de acele comunități care au însemnat enorm în viața noastră istorică, dar a căror voce s-a auzit puțin în timp și peste timp, precum cele rurale/țărănești, importante secole de-a rândul nu doar demografic sau pentru economia de fundal, ci și ca inepuizabil rezervor al vieții morale sau al unor forme alese de spiritualitate. Asemenea comunități au oferit constant modele reale de viață demnă sau de noblețe și, așa cum știm, figuri autentice de învățători și preoți. Sensibil se arată Ioan-Aurel Pop și față de istoria unor comunități din târgurile noastre, cu viguroase bresle de zidari și zugravi, tâmplari și meșteșugari de tot felul, în preajma cărora se aflau mulți ucenici, deopotrivă cu grămătici și tipografi, alături de cei care îi ajutau să-și ducă lucrările la capăt. Am mereu sentimentul că despre asemenea oameni și despre astfel de comunități de viață, îndeosebi despre cele țărănești, încă se vorbește prea puțin. Scrierile noastre despre noi înșine fac în continuare puțin loc vieții acestor oameni, uneori nici nu sunt pomeniți, ca și cum ei n-ar conta în istoria de altădată sau în cea de acum. Or, prin vocea sa distinctă, Ioan-Aurel Pop face auzită prezența istorică a acestor comunități vechi și noi, realmente covârșitoare în multe privințe. 

Remarcabilă în paginile sale este și atenția pe care o acordă mediului lingvistic, simbolic și cultural din această parte a Europei, așa cum face în volumul Veghea asupra limbii române (2020). Are în vedere, de exemplu, bogăția fabuloasă a limbii române din punct de vedere sintactic și semantic, capacitatea „de regenerare și de a rămâne ea însăși”, potențialul mereu surprinzător în exprimarea unor situații de viață și a unor stări sufletești, atât obișnuite, cotidiene, cât și poetice, religioase sau de ordin reflexiv. De altfel, o consideră la un moment dat „cea mai importantă creație culturală a poporului român, ca mijloc de comunicare”. Am putea înțelege din cele spuse că e vorba de o lucrare istorică în dublu sens, întrucât, pe de o parte, limba română se descoperă ca o creație continuă în istoria acestui popor, iar pe de altă parte, însuși poporul care o vorbește se va defini înainte de toate prin această limbă și va evolua istoricește în mediul ei viu. Îi datorează acesteia nu doar posibilitatea de a comunica în moduri atât de variate, ci și puterea de a se deschide mereu dincolo de sine, fie către sursele mari ale culturii europene, fie către cele mai îndepărtate zone ale lumii cunoscute. Merită reținută ideea autorului că limba română, prin felul în care îi apropie pe oamenii care o vorbesc, dar și prin literatura ce a devenit reală în spațiul ei, susține vitalitatea în timp a acestui popor. În definitiv, ne naștem și trăim în limba pe care o vorbim, învățăm să gândim și să ne raportăm la ceilalți în această limbă, străbatem timpul și murim în această limbă. Când privim cerul și recunoaștem ceva mai presus de voința omenească, acest fapt se petrece în limba pe care o vorbim. Chiar și atunci când ne exprimăm într-o altă limbă, acest lucru devine posibil prin deschiderea dincolo de sine a limbii în care am învățat să ne exprimăm. De aceea e absolut firesc, cred, să vorbim cu sensibilitate și grijă această limbă. Adică să exersăm, cum spune Ioan-Aurel Pop, un gen de veghe continuă, discretă și calmă, în ceea ce privește limba pe care o vorbim.

Un loc aparte în scrierile lui Ioan-Aurel Pop ce ocupă acele pagini în care caută să clarifice șansele, dificultățile și rostul cunoașterii istorice. Acest lucru, cum știm, a constituit terenul unei reale apropieri dintre istoriografie și filosofie, mai ales când aceasta din urmă e regăsită fie ca reflecție epistemologică, fie ca exercițiu hermeneutic, explorare atentă a unor moduri de interpretare și înțelegere. Știm că, în secolul al XIX-lea, unii învățați remarcabili, precum Leopold von Ranke, Johann Gustav Droysen (cu frumoasa formulă: „cercetând spre a înțelege”) sau Wilhelm Dilthey au devenit recunoscuți tocmai în această privință. Au susținut cu destule argumente, de exemplu, că obiectivitatea sau rigoarea în științele istorice este posibilă, însă are o altă semnificație decât în fizică sau în matematică și se obține în altă manieră. În spațiul nostru cultural, sensibil la această orientare a gândirii s-a arătat inițial A.D. Xenopol, iar mai târziu – cei care au cultivat în forme noi o anumită deschidere epistemologică și hermeneutică a demersului istoriografic.

De ce spun toate acestea? În Introducere la scrierea Scurtă istorie a românilor (ediția a treia, revizuită, 2023), Ioan-Aurel Pop simte nevoia să vorbească înainte de toate despre criteriul adevărului în cercetarea istorică. Știe bine că, atunci când e vorba de fapte sau evenimente umane, fiind mereu în atenție unele surse sau mărturii, intervine ceva foarte important pentru buna înțelegere a lucrurilor, anume semnificația acestor surse și mărturii, înțelesul lor distinct pentru cei care le află sau le recunosc. Or tocmai această semnificație „este interpretată diferit de istorici diferiți, în variate epoci”. Actul de interpretare e inevitabil în cunoașterea istorică și cumva decisiv pentru dobândirea unor cunoștințe propriu-zise. Doar că acest act se multiplică mereu și urmează noi variante, cu fiecare generație de cercetători sau cu fiecare conștiință în parte. Însă faptul ca atare nu e de natură să inducă neapărat o formă de scepticism, nici vreun subiectivism disolutiv. Dimpotrivă, exprimă într-un fel însăși dinamica proprie vieții istorice și face parte din aceasta. Ne lasă a vedea, dacă știm cum să privim lucrurile, atât ce se petrece cu cel care caută adevărul, cât și felul în care se schimbă un întreg mediu de viață („în funcție de dinamica relevării trecutului, de descoperirea de noi izvoare, de sensibilitatea istoricilor și a societății la un moment dat, de educație, de mentalitate, de prejudecăți și chiar de regimurile politice”). Cu alte cuvinte, există de fiecare dată anumite criterii și repere pentru o bună înțelegere a lucrurilor1. E pozitivă și încurajatoare această atitudine din partea unui istoric de profesie, întrucât, astăzi, cum vedem, proliferează întruna interpretările nu doar relativiste, ci de-a dreptul arbitrare, aberante. Revine, bunăoară, o disjuncție veche și perfidă: fie cunoaștem adevărul în sine, fie nu cunoaștem nimic. Or, omenește privind lucrurile, nu se pune problema deținerii unui adevăr în sine, necondiționat. Și nu decurge de aici că adevărul reprezintă o simplă fantasmă, nici că faptele istorice ar fi definitiv tulburi sau fluide și că ar permite, cu egală justificare, orice interpretare posibilă. Când istoricul se ghidează „după criteriul onestității” (Ioan-Aurel Pop), conștientizând mereu dificultățile și șansele demersului său, va tinde în mod firesc către adevăr și va căuta să-i apere condițiile de posibilitate.

Chestiunea ca atare e urmată în aceste pagini de o alta la fel de incitantă: totuși, la ce bun cunoașterea istorică, mai ales când e vorba de cunoașterea trecutului deja îndepărtat sau a vieții unor comunități care nu mai există? Răspunsul pe care-l propune autorul comportă iarăși o deschidere filosofică, aș spune, căci pleacă de la faptul, greu de ignorat, că viața omului, cu cele trecute, prezente și viitoare, „este totuși una singură”. La fel și viața unor întregi comunități umane sau a unor popoare. Iarăși e vorba de un fapt mult diferit de ceea ce întâlnim în științele naturii, fără a separa aceste două genuri de cunoaștere. Reiau în acest sens un fragment realmente elocvent: „Trecutul este, prin urmare, o parte a vieții noastre, iar a elimina trecutul din viața noastră este ca și cum am tăia și am îndepărta o parte dintr-un corp, dintr-un întreg. Trecutul unui om se mai poate numi amintire sau memorie. Să ne gândim cum poate exista printre noi un semen al nostru fără amintiri, fără gânduri despre trecut. De fapt, un asemenea om nu poate trăi în condiții normale, fiindcă el este ca un infirm și trebuie tratat de bolnav. Însăși inteligența umană nu poate fi imaginată fără amintiri, fără nimic înmagazinat în minte. Memoria este o parte alcătuitoare a inteligenței și, în fond, a înțelepciunii. La fel se întâmplă și cu amintirile colective – cum mai poate fi numită istoria –, în sensul că o comunitate care nu știe sau refuză să știe ce au făcut înaintașii ei ajunge bolnavă și se stinge treptat”. Este minunat acest pasaj, întrucât, din câte cred, poate fi convingător și pentru omul de astăzi, mai ales pentru cel care s-a format în mediile noi, digitale, unde locul de viață și timpul trăit, de exemplu, par să devină nesemnificative. Cum însă trecutul se regăsește parțial în prezentul nostru și încă lucrează, cunoașterea lui e absolut firească. Altfel spus, trecutul și viitorul sunt active în chiar prezentul nostru, în ceea ce gândim sau dorim la un moment dat. Iar inteligența umană, cum bine spune Ioan-Aurel Pop, nu funcționează normal în absența unor amintiri sau a unor așteptări. Există o relație complexă între memoria fiecăruia dintre noi și memoria colectivă, aceasta din urmă având o evoluție distinctă. Mai relevant încă, „memoria popoarelor (adică ceea ce au păstrat popoarele despre moșii și strămoșii lor) nu reprezintă chiar același lucru cu trecutul însuși, cu viața care a fost demult”. Faptul ca atare ne invită să revedem și să înțelegem pe cât posibil mai bine ceea ce s-a petrecut cu noi înșine în această istorie. Sigur, nu trebuie să așteptăm minuni din partea cunoașterii istorice. „Faptul nu ne va ajuta prea mult să prevedem viitorul – cum mai cred unii –, dar ne va face cu siguranță mai adaptați prezentului și ne va pregăti să înțelegem mai bine și să prețuim viața pe care o trăim”. De unde nevoia onestității reale din partea cercetătorului și, deopotrivă, o anumită măsură în cele gândite sau spuse, un simț constant al măsurii. 

Am regăsit acest simț, bunăoară, când Ioan-Aurel Pop lasă în urmă pretenția excepției absolute în cazul istoriei unui popor, retorica diferenței radicale ori scandaloase, certitudinea care se vrea definitivă. Iată un singur loc în acest sens: „[V]iața trecută a poporului român este plină de întâmplări de toate felurile, de la munca de fiecare zi până la petrecerile pline de fast, de la războaie nimicitoare până la înălțarea de impresionante biserici, de la scrierea cărților până la hore cântate și jucate de fete și flăcăi, de la iubiri și doruri până la uri și plângeri, de la dărnicie până la egoism etc. Românii și-au trăit de-a lungul vremii viața așa cum au putut, nici mai bine și nici mai rău decât alții, decât vecinii lor, de exemplu”. Dacă există și unele diferențe în ordinea istorică, și e firesc să existe, acestea se cer înțelese cu acea măsură pe care o asigură, de exemplu, conștiința istoricității celor cunoscute. Nu întâmplător prima secțiune din această lucrare („Înțelesul unor nume și realități: românii și România”) privește nume și realități care, prin chiar lunga lor istorie, sunt vii acum. Este urmată de o secțiune iarăși atrăgătoare pentru cititorul de astăzi: „Cum se văd românii pe ei înșiși”2. Demn de consemnat este și faptul că Ioan-Aurel Pop are mereu în atenție viața acelor români care au locuit sau care locuiesc dincolo de granițele oficiale ale statului român. Despre situația lor cel mai adesea precară sau dificilă vorbesc mai ales ultimele pagini ale cărții, nu fără o anumită încredere, cum aflăm acolo, în noua deschidere a comunităților românești către scena largă a istoriei și către civilizația occidentală.

În încheiere, doresc să-i urez domnului Ioan-Aurel Pop să fie sănătos și plin de energie, spre a ne oferi, cu aceeași dăruire de sine, înțelesuri, atitudini și cărți admirabile!

 

An eloquent voice in our today’s world

Keywords: Ioan-Aurel Pop; cultural openness and historical knowledge; meaning of truth; interpretation and understanding; reflective consciousness

In these pages, I would like to reflect on some of the writings and research, with a wide cultural openness, of an outstanding intellectual, Ioan-Aurel Pop. In addition to his historical studies, already recognised in today’s academic world, his studies on Romanian culture and language, for example, or on the life of some communities in this part of Europe, are certainly praiseworthy. In almost every one of his historical studies, Ioan-Aurel Pop addresses the specificities of historical discourse and historical knowledge. Thus, he examines the meaning of truth in historical research, the inescapable fact of interpretation and understanding, and, also, by extension, the meaning of historical knowledge at the time. It is truly gratifying to see this and to realise that, in this case, historical research is doubled by a philosophical, reflective consciousness.