Ioan-Aurel Pop și lumea românească

Încerc un portret din fărâme, apelând la tot ce am scris de-a lungul anilor despre Ioan-Aurel Pop. Încep prin a relua descrierea personalității complexe la contururile căreia conlucrează mai multele sale ipostaze: istoricul, cel care ştie că „nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii noştri, nu este fără rădăcini”; cititorul şi degustătorul de literatură, care convoacă în argumentele sale marii scriitori; distinsul locuitor al limbii române, dar și cunoscătorul de latină, franceză, engleză, italiană, parțial de germană și maghiară, cât să poată vorbi în perfectă cunoștință de cauză despre locul limbii române între limbile lumii; Profesorul care și-a asumat, asemenea lui Vasile Pârvan, „datoria vieţii noastre”; ardeleanul, de veghe la statura „învăţatei Transilvanii”, vorbind cu gravitate şi căldură despre legitimitatea sentimentului naţional; Omul Cetăţii, mereu în miezul lucrurilor, prezenţă carismatică, de o urbanitate exemplară.

Tot scrisul său, fie el academic ori eseistic, este rodul unei îndelungi meditații, al ruminării datelor acumulate în numele unei curiozități intelectuale ardente și al unei nobile stări de veghe în faţa cuvintelor limbii. Starea de veghe fiind una dintre obsesiile mele, am citit cu o doză de implicare în plus Transilvania, starea noastră de veghe și tot astfel Veghea asupra limbii române. A veghea nu înseamnă doar a păzi un lucru de preț, o comoară, ci a-i scruta alcătuirile pentru a-i înțelege forța și menirea, pentru a-i asigura durarea, identificând neîntârziat devierile care-i știrbesc integritatea și-i subminează valoarea, dar căutând și căile cele mai potrivite de îndreptare. Veghetorul e minte trează, dar și deșteaptă, în ambele sensuri ale cuvântului, presupunând cunoaștere, înțelegere și putere de intervenție: „Limba, ca şi poporul care o foloseşte, are nevoie să fie apărată, protejată, ferită de intruziuni nefireşti, ocrotită părinteşte”.

Micul tratat despre și pentru limba română, cum l-am numit, concentrează mai multele perspective dinspre care se cuvine să ne apropiem de limba noastră. Cartea se deschide cu enunțuri esențiale despre însemnătatea limbii române, „cea mai importantă creaţie spirituală a poporului român”. Pentru a preîntâmpina obtuze acuze de naționalism, adaugă imediat: „Toate limbile materne sunt, pentru fiecare dintre vorbitorii lor, universuri nepreţuite. Limba română nu este o limbă excepţională între limbile pământului, dar pentru noi, românii, ea este specială, dintr-un motiv foarte simplu: este a noastră!”. În mod firesc, istoria, limba și literatura română merită cercetate cu o doză de părtinire venind dinspre apartenenţă. O bună, corectă, cinstită cunoaştere a istoriei, limbii și literaturii propriului neam este cea mai bună cale înspre respectul pentru toate neamurile. Dar aceeași cunoaștere ar trebui să fie și o cale de înțelegere de sine și de prețuire: „Evident, soarta limbii este legată inexorabil de destinul poporului român şi, de la o vreme, al naţiunii române, plasate şi acestea sub semnul incertitudinii, al provizoratului, al neaşezării şi al autoflagelării. Românii – prin unii dintre ei – sunt mari «maeştri» în a se nimicnici singuri”. Tratatul se scrie tocmai în contra nesăbuitei nimicniciri. Limba nu e doar un instrument, ci şi depozit şi formă a gândirii. Pentru ca această informație să devină fertilă, e nevoie de Învățători. De „luminători”, cum spuneau ardelenii de odinioară. De o Școală adevărată care să-l trezească pe omul ațipit sub povara vremurilor haotice.

„Dezamăgit profund de importanța scăzută care se acordă limbii noastre”, Ioan-Aurel Pop a decis, la un moment dat, să posteze pe facebook un serial închinat limbii române, reluând și secvențe din cartea sa De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate: „Limba română nu este numai un vehicul de comunicare eficientă între români, ci și un mijloc de integrare ușoară a lor în lume, de dialog cu lumea, de însușire mai lesnicioasă a limbilor străine. Latinitatea este un întreg univers, iar românii fac parte din el”. E o carte care s-ar cuveni să devină lectură de căpătâi în toate școlile românești dimpreună cu Românii. Eseuri dinspre Unire (pe care am numit-o fără ezitare carte a identității noastre). Deși „romanitatea limbii și, implicit, romanitatea românilor sunt realități verificate de generații întregi de savanți” și ele nu pot fi „schimbate, negate, acceptate, minimalizate sau exagerate după bunul plac al cuiva sau după gustul unor epoci”, căci „originea unui popor nu se perimează, nu se adaptează și nu se schimbă în funcție de vremuri, de guvernanți sau de mode”, latinitatea, constantă a istoriei noastre, e periodic contestată de „ignoranți, răuvoitori sau inamici ai românilor”. Lucru favorizat de „marasmul incertitudinii” care a făcut să nu mai avem încredere în „lumina cunoaşterii obţinute prin învăţătură”. Eliminăm tot ce a pus temelie fiinţei noastre naţionale. În vremuri în care, în Transilvania, „națiunile” privilegiate s-au unit pentru a ignora cu dispreț cele două treimi pe care le reprezentau românii din totalul ardelenilor, am supraviețuit ca neam grație limbii române şi nu ne-am pierdut de noi înşine. Astăzi, nu ne mai aducem aminte de un Antonio Bonfini – secretar al lui Matei Corvin – care se minuna că, în coloniile romane din Dacia „înecate sub valuri de barbari”, oamenii „luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii”; am uitat și cuvintele lui Nicolae Iorga: „Într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine, când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare, era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor, de reabilitate morală a lor, cari era limba. În ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune, în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare; în acel semn am învins”.

Ioan-Aurel Pop respinge, cu argumente și comparații, pretențiile originii pure a românilor, căci „popoarele s-au transformat mereu și s-au topit unele în altele […] Nu există pe această lume popoare «pure» și «impure», «nobile» și «barbare», ci numai comunități etnice diferite, fiecare cu propria personalitate”. Românii nu sunt nici daci puri, nici romani puri: „Schematizând mult lucrurile, la temelia oricărui popor romanic stau cel puțin trei elemente etnice de bază: elementul vechi băștinaș sau autohton, elementul cuceritor și elementul migrator, succedate în timp și suprapuse în această ordine. În cazul românilor, elementul autohton au fost daco-geții (din familia mai mare a tracilor), elementul cuceritor au fost romanii, iar cel migrator, slavii”. Pledând pentru cultivarea memoriei, „atribut fundamental al inteligenței” în opinia autorului („nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii noştri, nu este fără rădăcini”), Ioan-Aurel Pop este un extraordinar purtător de cuvânt al românității. Fiecare luare de cuvânt e o învățătură reluând cu metodă și grație demonstrația, o pledoarie cu o cadență firească și convingătoare, un manifest care își cunoaște menirea. Un cuvânt care revine adesea în cartea sa e rânduiala – a limbii române, a neamului nostru, rânduiala care se cuvine pusă în Istorie, deopotrivă în cea pe care o trăim și în cea pe care o povestim.

Cărţile sale despre Transilvania pariază în egală măsură pe ştiinţa istoriei, ca instrument de conservare şi formalizare a datelor despre omenire, cât şi pe istoria ca povestire/„istorie”, adică interpretare, inevitabil dependentă de poziţii subiective, personal(izat)e. Istoria are, în accepţiunea sa, obiectivitatea sobră şi neutră a oricărei ştiinţe, dar nu poate ignora varietatea derutantă a perspectivelor asupra unei anume perioade sau a unui anume eveniment. Istoria se scrie în seama documentelor, a arhivei, a memoriei, dar adevărurile ei sunt rezultanta neîntrerupt negociată a mai multelor interpretări venite dinspre părţile implicate/interesate. Istoria Transilvaniei e scrisă împreună cu Ioan Bolovan. Echilibrat și sobru, cartea e înţesată cu referinţe culturale, căci în „învăţata Transilvanie”, cum o numea Bălcescu, cea mai importantă cale de apărat şi consolidat identitatea naţională a fost şi este Cultura.

Îl întâlnim în fiecare pagină a cărților sale pe Ioan-Aurel Pop Omul Cetăţii, prezent în miezul lucrurilor şi gata să pună umărul la bunul lor mers. Atent la seisme mai mari ori mai mărunte ale vremii, intervine prompt şi expresiv de câte ori simte că punctul pe i a fost rătăcit în polemici goale. El scrie despre cultură şi cunoaştere, despre apartenenţă, datorie, luciditate.

Ioan-Aurel Pop and the Romanian World

Keywords: Ioan-Aurel Pop; history; Romanian culture; Romanian language; national identity

The article is a portrait of Ioan-Aurel Pop, a remarkable Romanian historian and intellectual. Using a fragmentary approach, the author combines elements of Pop’s academic career and persistence, highlighting his devotion to the Romanian language and Romanian culture. The author explores the complexity of Pop’s personality, illustrating his roles as a historian, his linguistic knowledge and his dedication as a professor. The methodology of the article is based on the analysis of his works, revealing the impact of the works on the perception of Romanian identity. The conclusion presents a call to protect and cultivate the Romanian language, as a fundamental instrument of national culture.