Rug și flacără

Un rug pe care arde iubirea neostoită de patrie, de limbă, de valorile care constituie acel mod unic de-a fi al unui neam, nici mai bun, nici mai rău decât al altora, dar numai al acestuia, despre care vorbește atât de adevărat și de pasionat filosofia nicasiană și din care se ridică, pură și strălucitoare, flacăra unui spirit robit ideilor înalte, slujind cu obstinată constanță adevărul istoric și omenesc. Cu acea intensitate cu care flacăra consumă totdeauna izvorul ei, tot așa cum barbianul hagi „trup sfânt și hrană sieși, rupea din el”. Rug și flacără, cum sună și titlul unui roman al admirabilului prozator Eugen Uricaru, nimic mai potrivit pentru a defini metaforic personalitatea marelui istoric care este Ioan-Aurel Pop. Descendent al acelei linii genealogice care-i prenumără pe Xenopol, pe Iorga, pe Pârvan, pe Giurăscu sau David Prodan, Domnia Sa ilustrează strălucit valorile paradigmatice care-i așază pe toți aceștia în marea familie a cărturarilor care au descris, cu probitate științifică și, deopotrivă, cu ardenta rațiune a inimii, parcursul întemeierii, devenirii și împlinirii poporului și națiunii române.

Un suflu descins din însăși respirația națiunii în ora astrală a României plutește peste paginile cărților acestui dăruit și mare istoric. Cu entuziasmele manolice ale acesteia, dar și cu privirea obiectivă, critică, a neîmplinirilor și renunțărilor care i-au însoțit urmările, cu argumentele irefutabile ale omului de știință pentru care adevărul e al faptei, și nu al amicului Plato, fie acesta însăși națiunea. O viziune consonantă cu acea a lui Vasile Pârvan, cheie în care Ioan-Aurel Pop citește realitatea și destinul contemporaneității. Nu ne vom mira că programul viitorului rector al Universității clujene asuma, la începutul primului său mandat, declarat și deliberat, viziunea de construcție și reconstrucție a lumii românești, conturată de cunoscuta lecțiune de deschidere a Universității Naționale a Daciei Superioare, Datoria vieții noastre, a lui Vasile Pârvan. Pe care viitorul rector o și retipărește într-o ediție anastasică. Fiindcă, argumentează Domnia Sa: „Se cuvine să construim viitorul cu privirea ațintită spre viitor, dar temeiurile, forța și încrederea ne vin din trecut, care, cum spunea Faulkner, nu e niciodată mort și nici măcar nu a trecut. Cu toții purtăm în noi – conștienți sau nu – trecutul, unii cu indiferență sau anxietate, iar alții cu demnitate și curaj. O mostră de trecut demn și curajos – adevărată lecție despre lume – este acest mesaj din 1919 al lui Vasile Pârvan, rămas în continuare, în multe privințe, Datoria vieții noastre”. Această viziune i-a călăuzit diriguirea Universității clujene și mai apoi a Academiei Române, ca președinte al acesteia. Este modul în care omul de știință Ioan-Aurel Pop înțelege, ca și înaintașii săi, a face cercetare și a da seamă despre istorie, fiindcă, precum ar spune mult iubitul de către el și de către noi (nu toți, desigur!) Mihai Eminescu: „Tot ce-a fost ori o să fie în prezent le-avem pe toate”, completată de prea cunoscutul avertisment al lui Nicolae Iorga: „Un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete”.

Din această perspectivă amendează Domnia Sa derivele societății românești contemporane, nu puține și extrem de periculoase pentru destinul națiunii: degringolada unui învățământ care nu mai cultivă dorința de adevărată cunoaștere și performanță, de cultură în care, stupefiant, limba și literatura română și istoria națională au devenit niște cenușărese ale școlii. O spune un corifeu al profesiunii de istoric și un cunoscător al literaturii, cu o memorie fabuloasă cum puțini o au, chiar printre scriitori, din tagma cărora de altminteri face parte cu onoare. Fiindcă discursul său e totdeauna nu doar profund, ci și artistic. Academicianul Ioan-Aurel Pop este un stilist desăvârșit, un emul al marelui David Prodan și un demn urmaș al lui Nicolae Iorga. Cunoscător al scrisului său, nu mă sfiesc a-l numi un George Călinescu al istoriografiei noastre contemporane. El are ardența și magnificența oratorică a acestuia, ca expresie a magnificenței cunoașterii, dar și temperanța critică a entuziasmului vituperant datorată unei urbanități funciare.

Fiindcă acest savant de o distincție și o eleganță comportamentală exemplare, pe care l-aș apropia de un alt intelectual de rasă, regretatul profesor și critic Liviu Petrescu, stăpânește arta persuasiunii și convingerii prin modul în care reunește, cum spuneam, rațiunea ideilor și rațiunea inimii, este, cum ar trebui să fie orice intelectual aparținând acestui spațiu privilegiat al întâlnirii Orientului și Occidentului, un filosof/înțelept, așa cum îl definea francezul Jean Bies, „omul posesiunii cunoașterii şi cunoaşterii teoretice, pe de o parte, şi omul fiinţării, cel care învaţă pe alţii ceea ce el însuşi a realizat”.

European și deopotrivă român până în măduva oaselor, Domnia Sa se încadrează acelei paradigme aparent paradoxale, sub semnul căreia stau și Călinescu, și Iorga, de a fi profund români și prin aceasta universali, precum îl vedea Arghezi pe Eminescu. Niciunul dintre aceștia nu are vreun complex în a se raporta și a judeca cultura și istoria europene, și nu doar, altfel decât telle quelle și sine ira et studio. Are, prin urmare, întreaga îndreptățire să judece felul în care historia magistra vitae e marginalizată, denaturată în așa-zise demitizări care probează mai degrabă diletantismul decât cercetarea temeinică și neminată de partizanat ideatic și politic și, de asemenea, deviantul, periculosul diletantism al judecării trecutului după valori ale contemporaneității, necunoscute și inoperante în alte epoci istorice. Are tot dreptul să amendeze omul postmodern care „nu vrea să mai audă de canoane, dar se împotmolește adesea în ele”, pe demolatorii și manipulatorii contemporani ai postmodernității, pe cei care „amețiți de ghiftuirea materială, au ajuns să creadă că lumea e o imensă scenă și că ei joacă o piesă de teatru scrisă tot de ei, pe care o pot transforma cum doresc”, având „convingerea iluzorie că lumea este o casă veche, pe care anumiți arhitecți și constructori deștepți o pot dărâma ca să construiască alta mai mare și mai bună”. În fapt, „mai în folosul lor, mai ușor de dominat, mai obedientă”. O casă în care națiunile, sursă a tuturor relelor, nu-și mai au locul. Însă iată că astăzi „națiunile – cărora mulți le cântaseră prohodul – se răzbună și o fac adesea în forme egoiste, de închidere în sine, de concurență neloială față de alte națiuni”. Ele, care, de fapt, „ar putea fi vectorii unei anumite ordini armonioase regionale și planetare”. Fiindcă istoria își vede de ale ei și, precum bine zice istoricul Ioan-Aurel Pop, în răspăr, cu predicția fantasmatică a lui Fukuyama: „Nu suntem la capătul ei, dar cred că ne-am pierdut busola”.

Iar această dereglare e cu atât mai vizibilă în societatea noastră acolo unde nenorocitul, endemicul, fatidicul complex al închinărilor la Înalta Poartă și al autodenigrării a devenit un mod de viețuire politică și socială: „Vrând să fim politicește corecți, noi am uitat complet să ne prezentăm lumii ca români”. Precum altădată I.L. Caragiale sau Mircea Eliade, profundul cunoscător al istoriei, spunea cu amărăciune și revoltă într-un interviu: „Noi suntem, între popoarele europene, aceia care ne turnăm cea mai multă cenușă în cap. Eu nu am întâlnit în drumurile mele vreun popor care să se nimicnicească singur în felul în care o facem noi. Nici la imitație nu ne întrece nimeni și nici la lipsa de demnitate. Ne ploconim în fața celor care ne înjură, care ne tratează cu insulte, îi ridicăm în slăvi pe cei care ne falsifică istoria, care ne stâlcesc limba, care ne dis­prețuiesc credința. Este frumos că, din secolul al XVIII-lea încoace, am făcut mari eforturi ca să ne adecvăm Occidentului avansat, ca să fim ca ei, deși asta nu se putea decât cu renunțări dureroase pentru noi, cei dăruiți de Dumnezeu cu altă zestre spirituală decât catolicii și protestanții. Noi nu am trăit neapărat pe lumea asta prin spiritul concurențial-individualist și nici prin competiții înver­șunate care să meargă până la eliminarea fizică a celui care nu era ca noi. Nici nu am fost intole­ranți și nici cei mai rasiști, cum insinuează unii interesați să semene vânt. Noi am trăit cu „veșnicia” de la sat, cu pacea și liniștea munților, văilor și câmpiilor, cu biserici și case de lemn, cu turme mutătoare în locuri de vărat și de iernat, cu buciume sunătoare „sara pe deal”. Ne-am făcut viața după ritmurile și rânduielile noastre și am luat Occidentul ca model la momentul potrivit, numai că Occidentul era cam ostenit. Azi, când îi vedem bine „osteneala”, nu ar mai trebui să ne ploconim inclusiv în fața erorilor lui, ci să păstrăm ceea ce este bine de la acea mare civilizație și să ne prețuim binele nostru. Dacă eram doar proști și înapoiați, nu ajungeam ca popor până în secolul al XXI-lea, ci ne risipeam în neant, ne topeam în alte neamuri. Faptul că am rămas este un semn că putem birui răul. Dacă vom reveni la virtuțile și la valorile verificate prin credință, atunci vom putea semăna în sufletele tinerilor încredere și speranță în viitorul Țării Ro­mânești și al lumii”.

Aurită fie-i gura acestui profesor de suflet românesc, pe chipul căruia istoria națiunii își așază măreția și suferința ca pe acela al lui Bălcescu!

Rug and Flame

Keywords: Romanian history; Ioan Aurel Pop; Romanian culture; cultural reconstruction; postmodernism; national values; education

This article from the “Limba Română” journal examines the distinguished personality and contributions of historian Ioan Aurel Pop to Romanian culture and history. Author Horia Bădescu highlights how Ioan Aurel Pop maintains a balance between delving into national history and integrating it within a broader European context, reflecting on the historical and cultural significance of Romania. The article also discusses the postmodern perspective and contemporary challenges facing Romanian education and culture, emphasizing the need to reinforce fundamental values through authentic cultural reconstruction. The author’s elaborate cultural and historical metaphors serve to underscore the legacy and ongoing relevance of the Romanian nation.