Veghea asupra limbii române

Un istoric dăruit profesiei și menirii sale, când are ca obiect de studiu etapele vechi ale prezenței noastre, a românilor, în lume, este totdeauna atent nu doar la datele consemnate în cronici sau în documente păstrate în arhive, ci și la informațiile încifrate în fapte de limbă. Acestea din urmă sunt adesea, pentru perioadele îndepărtate ale istoriei noastre, singurele dovezi, respectiv argumente pentru producerea unor evenimente, pentru existența unor fapte istorice sau pentru stabilirea unor evoluții sociale și politice altfel necunoscute. Istoricul, instruit și, totodată, dăruit cu har, este atunci, cum se cerea din vechime, filolog în sensul cel mai bun al cuvântului. Cunoștințele privind istoria limbilor vechi sau evoluția în timp a limbii noastre, corelate cu date referitoare la starea, respectiv la modificarea peste veacuri a sensurilor cuvintelor românești vechi, îi permit să formuleze răspunsuri pe care obiectele istoriei propriu-zise sau cele descoperite de arheologie nu au posibilitatea să le pună, singure, în lumină.

Un astfel de istoric, posesor al unor profunde cunoștințe și alese abilități filologice, este profesorul Ioan-Aurel Pop, membru titular al Academiei Române și președinte al înaltului for de știință și cultură al țării noastre.

Specialist reputat în istorie medievală, academicianul Ioan-Aurel Pop este autorul a numeroase cărți consacrate spațiului românesc în ansamblu. (A contribuit la elaborarea tratatului de Istoria românilor.) Preocupările sale științifice au vizat însă cu precădere Transilvania, apoi Țara Hațegului și Maramureșul, zone care interesează în mod deosebit, prin trăsături caracteristice, multe conservatoare sau evocând stări și fapte istorice vechi, deopotrivă istoria culturii și a limbii noastre.

În cercetări numeroase, cuprinse în cărți, în studii, în comunicări și, frecvent în ultimii ani, în conferințe, probe documentare ilustrative pentru domenii diverse ale culturii, toate interesând istoria, au fost corelate cu date furnizate  de fapte de limbă, totdeauna atent analizate.

Istoricul Ioan-Aurel Pop a procedat astfel când a abordat dificilele probleme ale formării limbii și poporului român. Sau chestiunile, mai clare, dar la fel de des disputate, din evidente rațiuni politice, ale continuității noastre în nordul Dunării după mult comentata retragere aureliană. Și, nu o dată corelată cu problema continuității noastre în spațiul de formare a limbii și poporului român,  „problema” existenței celor două nume, sub care suntem cunoscuți în istorie, român și vlah.

Istoricul filolog, bine pregătit și atent documentat, a știut totdeauna să invoce și să comenteze fapte bine alese, furnizate de studiul diacronic al limbii noastre. Iar cercetarea fondurilor documentare românești și străine, făcută cu acribie, i-a permis aducerea la lumină a unor dovezi importante privind dezvoltarea culturii românești, respectiv istoria noastră socială și politică.

Academicianul Ioan-Aurel Pop a reușit această fertilă, necesară îmbinare între istoria socială, economică sau politică a românilor și istoria limbii noastre în cărți, în studii și în numeroase, foarte bine primite, intervenții publice. Aducem în sprijin, dintr-o bibliografie extrem de bogată, câteva, prea puține titluri, ordonate cronologic, în cadrul (sau în desfășurarea) cărora faptele de limbă sunt abundent și cu folos evidențiate: Contribuții la istoria culturii românești (cronicile brașovene din secolele XVII-XVIII) (2003), Istoria și semnificația numelor de român / valah și România / Valahia (2013), Lecția de românism a românilor de la răsărit (sau Cum am devenit moldovean) (2014), De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate (2019), Latinitatea răsăriteană a românilor. Câteva considerații (2019), Eminescu și Transilvania (sau Elogiul culturii naționale românești (2022), Despre identitatea românilor (2023), Este formarea poporului român o enigmă sau un miracol? (2023).

Academicianul Ioan-Aurel Pop, specialist în istorie medie, îndrăgostit de literatura română și iubitor de vorbire populară, apărător al valorilor tradiționale și al culturii vechi, este și un împătimit promotor al limbii române corecte. O dovedește una dintre cărțile sale recente, tipărită în 2020 și difuzată deopotrivă la vest și la est de Prut, intitulată Veghea asupra limbii române. Carte inclusă, în mod inspirat, de Editura Litera, activă în România și în Republica Moldova, în colecția „Carte Pentru Toți”. (Majusculele reflectă fidel titlul înscris de Editură pe contrapagina foii de gardă a cărții.)

Lucrare de investigare a unor probleme de istorie a limbii române, dar și de descriere, respectiv de analiză a unor fenomene lingvistice recente, Veghea asupra limbii române reia și completează chestiuni și anterior abordate de către academicianul Ioan-Aurel Pop.

După un consistent Elogiu adus limbii române, sunt fixate probleme diverse ale istoriei noastre, ale istoriei limbii și culturii românești și sunt argumentate din nou, cu ajutorul faptelor de limbă (Limba română ca izvor istoric), caracterul romanic al românei și continuitatea locuirii românești în Transilvania (Limba română și numele ei corect, Conservarea etnonimului romanus numai în limba română, Mărturii externe și interne privind latinitatea limbii române din secolele al XV-lea și al XVI-lea, „Ciobanul este păcurar toată ziua”). Necesitatea cunoașterii limbii latine, utilitatea deprinderii ei, încă din timpul școlii, pentru utilizarea corectă a unor neologisme astăzi uzuale, pentru disciplinarea minții, dar și pentru formarea gândirii creatoare, este susținută în multe dintre studiile incluse în volum (Tot latina, bat-o vina!, Latina și dreptul sau „honeste vivere ...”, Limba și aritmetica, Computerul și limba lui Cicero, chiar Istoria unui termen de salut care cuprinde o lume, „servus”). Iar convingerea autorului că „veghea asupra limbii” este o datorie de onoare a oricărui intelectual responsabil argumentează prezența în carte a multor materiale, actuale și integral valide, de cultivare a românei de azi („A treia cea mai mare locație din lume” în anul „douăzeci-douăzeci”; Manager, director, rector, șef, ranking; Cuvinte vechi, accente, semne diacritice și roni; Erori curente de pronunție și scriere; Din nou despre accent și pronunție; Limba și bunul-simț lingvistic; Unii termeni istorici și sensurile lor contextuale greșite; Limba și geografia: nume proprii buclucașe).  

Perspectiva diacronică asupra unor fapte de limbă, așteptată și firească în cadrul unui volum de studii redactate de un istoric-filolog, este dublată, cum se vede din citarea selectivă de titluri făcută în rândurile anterioare, de considerații care au la bază abordarea normativă, subsumabilă așa-numitei direcții de cultivare a exprimării literare. Este această abordare, strâns legată în volumul academicianului Ioan-Aurel Pop de „veghea asupra limbii” noastre, dovada implicării active a unui istoric cu aleasă pregătire filologică în apărarea formei exemplare, cultivate a limbii noastre. Exemplu demn de luat în seamă pentru mulți profesioniști ai cercetării românei actuale, care dau credit nemăsurat așa-numitei „limbii vii” și uzului cotidian, nu totdeauna elevat și nici exemplar.

Lăudând niciodată suficient acest tip de abordare specifică, probat de scrierile și de intervențiile academicianului Ioan-Aurel Pop, îi dorim distinsului Profesor, la ceas aniversar, spor și rezultate la fel de frumoase în misiunea de mare răspundere pe care și-a asumat-o în folosul științei și culturii românești.

Watchfulness over the romanian language

Keywords: History of Romanians; History of the Romanian language; Contemporary Literary Romanian; language cultivation; standardization of literary language

A historian devoted to his profession and calling, when studying the early stages of the Romanian presence in the world, is always attentive not only to the data recorded in chronicles or preserved in archival documents but also to the information encoded in language facts. Rarely, however, does a historian pay attention to the current language, expressing concern for the standardization and cultivation of the national language. This is the approach of academician Ioan-Aurel Pop, who, in numerous studies, has correlated historical data with linguistics facts, always subjected to careful analysis. In Guardian of the Language, he demonstrates exemplary commitment to defending the cultivated, standardized form of our language.