Ioan-Aurel POP și lucrarea sa Moldova medievală văzută dinspre Transilvania

Personalitate de prim rang în știința și cultura românească contemporană, actualmente Președinte al Academiei Române, academicianul Ioan-Aurel Pop a străbătut pe parcursul anilor un drum lung de formare și manifestare în domeniul istoriei, atingând înalte culmi de afirmare prin numeroase monografii, studii și lucrări de sinteză dedicate istoriei românilor, fiind și un bun conducător de mari proiecte și instituții științifice și universitare. Drept mărturie servesc nu numai bogata sa bibliografie, alegerea Domniei Sale în calitate de Doctor honoris causa și de membru de onoare al multor universități, academii și alte centre științifice din întreaga Europă, dar și numeroasele premii academice de care s-a învrednicit. Vom aminti doar în treacăt că celebrul om de știință Ioan-Aurel Pop a fost ales Doctor honoris causa al Universității din Cahul, al Universității Pedagogice „Ion Creangă” din Chișinău, al Universității de Stat din Moldova, precum și membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei.

În paralel cu vasta sa activitate administrativă, academicianul Ioan-Aurel Pop continuă să publice importante lucrări științifice, care se bucură de o mare popularitate în rândurile numeroșilor săi admiratori de pe ambele maluri ale Prutului. De un mare succes atât la Târgul de Carte „Librex” din Iași, cât și la Salonul Internațional de Carte Bookfest, Chișinău, ediția 2024, s-a bucurat lucrarea Domniei Sale Moldova medievală văzută dinspre Transilvania (Iași, Editura Junimea, 2024, 218 p.). Succesul acestei ediții la târgurile de carte de pe ambele maluri ale Prutului s-a datorat și faptului că este dedicată unor probleme cardinale de istorie medievală a Țării Moldovei, or, mai întâi de toate, în acest spațiu geografic cartea în cauză a găsit cel mai interesat public, dornic de a cunoaște cât mai multe despre un trecut încă puțin cercetat. În context, menționăm că academicianul Ioan-Aurel Pop a abordat diverse aspecte ce țin de secolele XIII-XVII, văzute și studiate dintr-un unghi cu totul nou, „dinspre Transilvania”, ceea ce a stârnit interes nu numai pentru oamenii de știință, dar și pentru cititorul larg din această parte a lumii românești.

Dintru început ținem să subliniem faptul că lucrarea Moldova medievală văzută dinspre Transilvania reprezintă o culegere de 25 de studii, fiecare dintre ele răspunzând la o întrebare controversată, dar în totalitatea lor aceste investigații sunt strâns legate între ele, constituind în cele din urmă o vastă panoramă a proceselor și evenimentelor derulate pe parcursul câtorva secole în spațiul populat de români, în cel al Moldovei medievale, în special. Din aceleași studii putem desprinde cu ușurință numeroasele legături istorice dintre românii de o parte și de alta a Carpaților.

Pregătirea terenului pentru prezentarea studiilor este realizată de autor printr-un „Cuvânt înainte” (p. 5-6), prin care se deschide cartea și care se constituie de facto într-un interesant florilegiu de teze și reflecții privitoare la continuitatea daco-romanilor și ulterior a românilor în spațiul balcano-carpato-pontic. Domnia Sa respinge teza stipulată de multă vreme precum că „Moldova a fost un pământ virgin, lipsit de locuitori până târziu sau că a fost un spațiu gol de români, că ar fi fost pământ slav ori tătar, că s-ar fi născut prin «colonizare» cu români și alte neamuri din Transilvania, ceea ce este nu numai neadevărat, ci și tendențios”. Sprijinindu-se pe investigațiile clasicului istoriografiei românești Gheorghe I. Brătianu, academicianul Ioan-Aurel Pop arată că „daco-romanii și românii au locuit mereu și la nordul Dunării, deși s-au mișcat, ca toate popoarele, în spațiul destinat lor de soartă. Românitatea din Moldova este o realitate veche, născută treptat, după retragerea aureliană și roirea daco-romanilor și românilor timpurii spre est, așa cum s-a întâmplat și în celelalte regiuni românești în care stăpânirea romană nu s-a exercitat în mod direct. Etnogeneza românilor, tocmai pentru că românii au fost și sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei, s-a produs pe un spațiu larg, care se întinde pe linia sud-nord de la Munții Balcani până la Carpații Nordici și pe linia est-vest «de la Nistru pân-la Tisa»”. În strânsă legătură cu aceasta, savantul împărtășește opinia exprimată anterior de alt cunoscut medievist român, Petre P. Panaitescu, precum că „în acest imens spațiu”, în cel est-carpatic, am spune noi, nu a fost o continuitate etnică de locuire românească, ci au fost „pânze de populație” daco-romană și apoi românească, alternând cu alte neamuri și că în aceste regiuni – ca peste tot pe Pământ – au fost și mișcări de populație (în cazul de față, românească, mixtă sau neromânească).

Întrucât în volumul prezentat cercetătorul acordă o mare atenție epocii „descălecatului țărilor române” în același „Cuvânt înainte” autorul ține să sublinieze că „venirea unor conducători români din Maramureș și din Transilvania propriu-zisă la răsărit de Carpați a însemnat doar un impuls politic, și nu un aport serios demografic”. Moldova până la venirea voievozilor maramureșeni avea timp de secole propria populație românească „datând încă din perioada etnogenezei și avea și nuclee de organizare politică formate înainte de secolul al XIV-lea. Unele dintre acestea erau formate mai ales din români și conduse prioritar de români, altele aveau și componente ale populațiilor turanice din valurile migratoare mai recente (pecenegi, uzi, cumani, tătari), precum și ale populațiilor slave”.

În finalul părții introductive aflăm formulată esența și, de fapt, ceea ce l-a determinat pe autor să vină cu această lucrare pentru iubitorii de cultură istorică prin reactualizarea și prezentarea într-o formă nouă a surselor transilvănene, ungurești și occidentale, din care parvin interesante nuanțări și precizări la istoria țării românești de la est de Carpați. Autorul ține să sublinieze că „teritoriul Moldovei a fost situat – în comparație cu celelalte țări românești – cel mai departe de cancelariile occidentale și chiar de cele bizantine și a fost cel mai expus «răutăților», mai ales atacurilor ultimelor valuri de migratori”.

Primul dintre studiile incluse în volum, Țările mici ale Țării celei mari în unitatea lor genuină (p. 7-12), este mai curând, după noi, o continuare a părții introductive, în care este scoasă în evidență unitatea de obârșie, limbă, cultură și tradiții ale românilor, care după retragerea aureliană constituia un întreg spațiu populat de daco-romani, apoi și români, dar care pe parcursul istoriei s-a scindat în trei „țări”, dar care au rămas părți componente ale „unei Țări mari” populate de unul și același popor românesc. Autorul prezintă scurte caracteristici ale celor trei „Țări mici” (Țara Românească, Moldova și Transilvania) ale „Țării mari” (care cuprindea toată întinderea geografică în care se vorbea românește, cum vedeau Dimitrie Cantemir și, mai târziu, Nicolae Iorga), afirmând că toate țările românilor se cheamă „țări românești” (Terrae Romanae) în sursele latine occidentale.

Dacă Valahia sud-carpatică este caracterizată drept „prima libertate românească”, apoi Transilvania este „rezervor etnic și politic românesc”. Dintre cele trei țări românești, ne atrage atenția celebrul savant, Moldova a avut parte de cel mai vitreg destin, căci valurile de migratori veniți din adâncurile Asiei au jefuit multe secole la rând aceste meleaguri. Dacă celelalte țări românești erau prădate o dată la venire, apoi spațiul dintre Nistru și Carpați era prădat și robit de două ori – la venire și la întoarcere în stepele lor. Drept urmare, Moldova era mai săracă și a avut pentru o lungă perioadă o densitate mai mică a populației. Cu toate aceste vitregii, deși săracă material, Moldova a ajuns să fie cea mai bogată din punct de vedere spiritual, dând lumii românești cele mai mari valori intelectuale (p. 7). Or această Țară a Moldovei, după Ioan-Aurel Pop, a dat întregului spațiu românesc pe cel mai important voievod medieval din istoria tuturor românilor, anume pe Ștefan cel Mare, și apoi pe majoritatea oamenilor de cultură, avându-i în vedere pe marii cronicari și mitropoliți moldoveni din sec. XVII-XVIII, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Ciprian Porumbescu, Nicolae Iorga, George Enescu ș.a.

Celelalte studii incluse în volum pot fi divizate, după noi, în patru compartimente, care cuprind câteva perioade importante din istoria românilor în general, a Țării Moldovei în special și a legăturilor acesteia din urmă cu Transilvania. Din primul compartiment (p. 12-28) fac parte Moldova pe la 1200, între Roma și Regatul Ungariei; Unirea religioasă ante litteram, gândită de papalitate la curbura Carpaților în 1234; Țările de la curbura Carpaților și din vecinătate la 1234; Episcopia Milcoviei – toate referitoare la o epocă mai puțin cunoscută din istoria românilor (1200-1241/1242), în care autorul varsă mai multă lumină asupra unor realități politice, etnice și confesionale de o parte și de alta a Carpaților. În lumina unor izvoare occidentale, în acest compartiment autorul întrevede o intensificare a interesului pentru spațiul est-carpatic, atât din partea papalității, cât și a regalității ungare. După cum reiese din aceleași izvoare, la răsărit de Carpați era o populație schismatică, adică de rit grecesc ortodox, cu episcopii ei, de unde ar reieși că aici era o anumită organizare politică românească „sub pojghiță subțire de [stăpânire] cumană”, reprezentanții căreia, ca și întreaga populație băștinașă, nu acceptau misionarii și episcopii trimiși de scaunul papal de la Roma. Din aceste studii se profilează concluzia că pe aceste meleaguri, la curbura Carpaților locuiau românii, care de multă vreme erau sub influență bizantină și creștin-ortodoxă; aceștia se aflau mai curând sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol chiar și după cucerirea capitalei bizantine de către cruciați în anul 1204, eveniment care de fapt a stimulat interesul Sfântului Scaun și a Regatului Ungariei față de spațiul est-carpatic, unde căutau să-și extindă influența și chiar dominația politică. În strânsă legătură cu aceste realități care transpar din puținele surse scrise, pot fi puse viziunile lui Dimitrie Cantemir, care în lucrările sale (Istoria moldo-vlahilor; Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor) întrevedea existența unei Moldove în frunte cu voievozii săi până la marea invazie tătaro-mongolă din anii 1236-1242. Aceste tendințe expansioniste ale papalității și ale regilor maghiari s-au întrerupt pentru o perioadă ca urmare a invaziei tătaro-mongolilor în spațiul românesc.

Cel de al doilea compartiment, care se distinge cu claritate, este cel dedicat epocii „descălecatului”, adică a întemeierii Țării Moldovei. Din acest grup de studii fac parte zece deosebit de interesante materiale, în fruntea cărora este pus cel dedicat Maramureșului înainte de descălecat (p. 28-32), care de fapt reprezintă o prefață cu caracter explicativ la ceea ce reprezenta în sec. XI-XIV Maramureșul istoric. În special, aici sunt prezentate, pe de o parte, vechile realități românești cu satele, „cnezii de sate” și „cnezii de vale” cu proprietățile lor deținute după dreptul tradițional „obișnuielnic”, care alegeau împreună voievodul, adică conducătorul întregii Țări a Maramureșului, iar pe de alta sunt arătate realități noi, profilate în urma expansiunii regalității ungare în sec. XIII-XIV și aducerii de „oaspeți” (unguri și germani) pe aceste meleaguri, la care s-au adăugat ulterior infiltrările de populație ucraineană. În locul vechilor structuri românești regalitatea ungară a impus un sistem administrativ de tip occidental – comitatul, ca și în întreg regatul. Dacă unii cnezi maramureșeni (Dragoș din Bedeu, Dragoș din Giulești, Dragoș „restauratorul” Moldovei) au acceptat noua putere, primind diplome regale de proprietate, apoi alții (voievodul Bogdan de Cuhea) nu au acceptat impunerea puterii regale și s-au răzvrătit timp de mai mulți ani (1342-1363).

Continuarea acestor din urmă evenimente face conexiune directă cu următoarele studii: Dragoș vodă și-a lui ceată (p. 33-37) și Descălecatul lui Bogdan I, „infidelul notoriu” (p. 37-42), care sunt dedicate evenimentelor ce s-au derulat la răsărit de Carpați pe la mijlocul sec. al XIV-lea cu participarea directă a voievozilor maramureșeni Dragoș și Bogdan, fiecare având misiuni și scopuri diferite când au trecut de cealaltă parte a munților. Dacă în primul dintre cele două articole menționate autorul vine cu interesante deslușiri, analize și eșalonări de evenimente care s-au produs în plin sec. al XIV-lea de o parte și de alta a Carpaților, precum și încercări, reușite, după noi, de identificare a voievozilor implicați în campaniile militare peste munți, supunând unei analize minuțioase diploma regală din 20 martie 1360, apoi în cel de-al doilea studiu cercetătorul îl consideră pe Bogdan ca „descălecător” prin „finalizarea sub el a unui îndelungat proces” de întemeiere a unui voievodat independent – Moldova, fapt remarcat și în anumite cercuri politice străine din epocă. Analizând în continuare mai multe documente emise de cancelaria regală ungară (21 octombrie 1243, 1349, 1353, 2 februarie 1365) cu referire la evenimentele din Maramureș, autorul vine cu rezolvări originale, prin care ne convinge că fără înțelegerea proceselor care au avut loc pe această parte de pământ românesc nu pot fi înțelese cu adevărat cauzele și urmările evenimentelor petrecute la răsărit de Carpați, soldate cu întemeierea Țării Moldovei prin așa numitul descălecat al lui Bogdan I.

Fie direct sau indirect, Ioan-Aurel Pop vine cu considerente solide în problema întemeierii Țării Moldovei și a voievodului întemeietor în studiul Momentul Plonini (p. 42-46), unde sunt dezghiocate după documente regale (20 martie 1360) și cronici din epocă (Cronica polonă de Jan Długosz, Filippo Buonaccorsi Callimachus, Cronica anonimă de la Cracovia) evenimente și voievozi din spațiul est-carpatic, în care până la 1359 exista un voievodat (numită și „căpitănie”) în frunte cu un oarecare Ștefan, care, stingându-se din viață prin 1359, a dus la izbucnirea unei acute rivalități între fiii săi, Petru și Ștefan, culminată cu o luptă decisivă la Plonini. Dacă cel dintâi era susținut de o ceată de cnezi români maramureșeni trimiși de regele Ungariei, apoi Ștefan a fost sprijinit de regele Poloniei, învingător ieșind Petru, prin care controlul regelui ungar la est de Carpați a mai durat câțiva ani. În urma reflecțiilor și analizelor întreprinse, autorul conchide logic că „Momentul Plonini” s-a produs în 1359, cum arată și cronicile, rivalitățile producându-se în voievodatul controlat de regele ungar, iar revolta fruntașilor moldoveni din 1364/1365 cu sprijinul voievodului maramureșean Bogdan mutat la răsărit de munți, cu ajutorul căruia a fost învins corpul de oaste a regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), a dus la obținerea independenței de stat a voievodatului românesc est-carpatic. Astfel „închegarea Moldovei și apoi și afirmarea voievodatului est-carpatic de sine stătător”, arată autorul, s-a produs cu sprijinul important „al unei părți a elitei românilor din voievodatul Maramureșului” și că „Bogdan I, voievodul răzvrătit (timp de circa două decenii) al Maramureșului, este primul voievod cert al Moldovei” independente.

O continuare firească a acestui eveniment politic o reprezintă studiul De ce „descălecat” dinspre Transilvania? (p. 46-52), în care istoricul explică noțiunea de „descălecat” sau „descălecături” pentru țările române extracarpatice, care ar fi nu o coborâre de pe cal, ci o așezare sau statornicire de țară. În continuare aflăm răspuns la întrebarea: de ce acest fenomen s-a produs dinspre Transilvania? De-a lungul secolelor, Carpații nefiind un zid de netrecut, „tradiția atestă ideea revărsării unor români dinspre Transilvania și Maramureș spre sudul și estul Carpaților, iar izvoarele istorice vorbesc prioritar despre astfel de treceri dinspre interiorul arcului Carpaților înspre afara lui”, și nu invers. Acest exod de populație a culminat în anii 30-60 ai sec. al XIV-lea prin descălecatul Țării Românești și al Moldovei, acest fenomen menținându-se până în plin secol al XVIII-lea, de unde autorul califică Transilvania drept un „nucleu de geneză și de conservare a poporului român” și „rezervor etnic și politic românesc”. În finalul studiului Ioan-Aurel Pop concluzionează că „românii din Transilvania nu s-au mutat în Moldova și nici nu au populat Moldova în sec. al XIV-lea”. Acest spațiu până la Nistru „era din vechime populat și chiar organizat instituțional, în ciuda jafurilor repetate ale migratorilor. Unii români însă, ademeniți de rege sau, dimpotrivă, stânjeniți și revoltați din Transilvania, au găsit în Moldova, printre alți români, locul potrivit pentru existența lor în cadrele firești pe care le moșteniseră din tradiția romano-bizantină și care se potriveau cu spiritul civilizației lor agrar-pastorale”.

Din aceeași perspectivă transilvăneană, în studiul Primele orașe din Moldova (p. 52-56) este tratată în plan comparativ și problema apariției și evoluției ulterioare a orașelor moldovene (Baia, Suceava, Neamț, Hârlău, Huși, Chișinău) cu structura lor etnodemografică eterogenă.

Dacă în studiul Expediții ungare în Moldova în anii 1350-1370 (p. 57-60) sunt delimitate și nuanțate campaniile (1347-1349, 1359, 1364-1365, 1373-1375) regelui Ludovic I de supunere a Țării Moldovei, utilizând pretextul mai mult religios de a-i aduce la „dreapta credință” pe schismaticii români orientați și consolidați spre credința ortodoxă răsăriteană, apoi în Succesul răzvrătirii lui Bogdan I al Moldovei și românii din Transilvania (p. 60-66), pe fundalul nemulțumirilor și răzvrătirilor nobililor români contra regelui, mai ales a celor din Maramureș, este analizat minuțios actul regal din 28 iunie 1366, prin care nu numai că erau stipulate condițiile așezării Transilvaniei ca țară a Coroanei ungare, dar mai ales pedepsirea „răzvrătiților români”.

Următorul studiu dedicat exclusiv Românilor din Transilvania și „rebelilor valahi” de la hotare (p. 66-72) înfățișează problema „readucerii la ascultare a țărilor române extracarpatice și a altor regiuni și țări locuite de „schismatici” – or, în urma evenimentelor din 1330 și 1364-1365, Țara Românească și, respectiv, Țara Moldovei și-au obținut independența. În același timp este analizat impactul negativ al aceluiași act regal din 28 iunie 1366 asupra românilor ardeleni, care „consemnează indirect „rezistența surdă” în Transilvania la schimbările pe care voiau să le impună nobilii față de regimul anterior al românilor”. Măsurile luate de rege în 1366 în vederea consolidării în Transilvania și pedepsirii răufăcătorilor extracarpatici „au condus până la urmă la excluderea românilor transilvăneni dintre stări, precum și la sporirea vigilenței autorităților ungare față de rebeliunile periodice ale Moldovei și Țării Românești”.

Autorul revine la problema scopului întemeierii Episcopiei Cumanilor la curbura Carpaților, cu puțin timp înainte de invazia tătaro-mongolă din 1241-1242 în studiul Limba „națiunii” românilor în sec. al XIV-lea „la hotarele dinspre tătari” (p. 72-77), dar de astă dată din 1374 în legătură și în comparație cu altă încercare a papalității de a lua măsuri în vederea convertirii din același areal geografic prin instituirea unei episcopii catolice și trimiterea acolo a unor preoți cunoscători ai limbii române. Bineînțeles, de această tentativă, care s-a dovedit a fi nereușită, a încercat să profite în plan politic același rege al Ungariei, Ludovic I, pentru a-și continua expansiunea în spațiul est-carpatic. Din acest studiu deosebit de riguros prin analiză și judecată logică se desprinde clar concluzia că „în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, unii dintre români luptau pentru identitatea lor prin limbă” și că acești români recunoscuți de papalitate ca națiune, în sensul medieval al cuvântului, erau situați la răsărit de Carpați, de unde autorul deduce că „intrarea în scena” europeană a națiunilor a națiunii române s-a făcut prin românii moldoveni, încă până la realizarea integrității teritoriale a voievodatului Țării Moldovei „de la munte până la marea cea mare”.

Acest compartiment, desemnat convențional de noi, consacrat Maramureșului medieval și proceselor / evenimentelor legate de descălecatul de Țară al Moldovei, se încheie prin două studii Despre „cei mai vechi moldoveni” din ... Maramureș (p. 77-84) și Urmașii Drăgoșeștilor în Maramureș și Ungaria (p. 84-91). În primul dintre acestea este analizat un document în limba slavonă din 1 mai 1404, cunoscut de mai multă vreme și emis în mediul unui voievod maramureșean, în care autorul studiului vine cu precizări suplimentare despre persoanele menționate în act, în mare parte români, calificați drept „cei mai vechi moldoveni” care au participat anterior la campaniile regelui ungar în Moldova. Reflecțiile autorului asupra acestui document istoric, îl duc spre originile scrisului slavon în Transilvania, care a intrat în uz pe aceste meleaguri înaintea descălecatului celor două țări românești prin afirmarea credinței creștine ortodoxe de rit bizantin. În cel din urmă studiu sunt urmărite destinele lui Dragoș, ajuns voievod în Moldova în numele regelui Ungariei Ludovic I, care, suferind înfrângere, s-a întors în Maramureș, primind drept răsplată fostele domenii (moșia Cuhea cu satele aparținitoare) ale „răzvrătitului Bogdan” – primul voievod al Moldovei independente. Dragoș cu urmașii săi au reușit să acumuleze în Maramureș un vast domeniu, întemeindu-și și o structură eclesiastică proprie, Mănăstirea Peri la nivel de stavropighie. Reprezentanții acestui clan, însoțit de un arbore genealogic (p. 91), de nobili maramureșeni au obținut înalte dregătorii administrative datorită acceptării relațiilor de vasalitate cu regele și participării lor la mai multe campanii militare ale acestuia până la început de sec. al XV-lea. Una dintre principalele concluzii la care a ajuns autorul este aceea că, deși asupra Maramureșului s-au extins structurile statale ungurești, acesta devenind comitat, aici s-au „păstrat mai toate instituțiile românești locale”.

Al treilea grup de studii, în număr de cinci, este dedicat epocii lui Ștefan cel Mare, relațiilor acestuia cu regatul Ungariei și cu Transilvania în special. Primul este dedicat Expediției întreprinse de regele Matia Corvin la 1467 în Moldova (p. 92-102), în care sunt aduse în plan comparativ informații documentare și din izvoare narative la biruința lui Ștefan cel Mare în bătălia de la Baia 14-15 decembrie 1467. Pe lângă cele arătate de cronicarii moldoveni, de cel leșesc Jan Długosz, precum și izvoarele venețiene care reflectau în bună măsură adevărul despre victoria voievodului moldav și înfrângerea regelui Matia Corvin și dubla rănire a acestuia, autorul lucrării prezentate amintește o serie de lucrări din epocă (cronicarii de curte Antonio Bonfini, Pietro Ranzano, Ioannes Thuróczi) „scrise prin prisma intereselor Regatului Ungariei și a glorificării suveranului său, eludează și elimină chiar aspectele defavorabile, evidențiind, mai presus de toate, vitejia oștii maghiare și a regelui Matia Corvin și transformând înfrângerea în victorie”, totodată aducând dovezi convingătoare, chiar prin documente emise de cancelaria regală, prin care iese în evidență „situația critică a armatei maghiare la est de Carpați și, mai ales, sacrificiile făcute în acea noapte de 14-15 decembrie 1467, când Ștefan cel Mare a replicat energic față de invadatori”. Pe lângă aceasta, domnul academician Pop atrage atenția asupra faptului că, spre deosebire de izvoarele interne narative din Ungaria, în documentele ungurești de la hotarul anilor 1467-1468 și de mai târziu „nu se pomenește de vreo victorie maghiară la 1467 în Moldova”. Se pare că în premieră în istoriografia românească autorul vine cu opinia că pe lângă incursiunile în secuime în 1461 și luarea cetății Chilia de la unguri în 1465 de Ștefan vodă, una din cauzele principale ale expediției lui Matia Corvin în Moldova a fost implicarea voievodului moldav în susținerea revoltei voievozilor și nobililor transilvăneni contra regelui în același an 1467.

În următoarele două studii Transilvania lui Ștefan cel Mare (p. 103-115) și Ștefan cel Mare –„duce” al Transilvaniei, domn al Țării Românești, „rege” al Daciei (p. 116-127) este prezentată pe înțelesul tuturor cititorilor o vastă panoramă a relațiilor domnului Moldovei cu voievodatul Transilvaniei sub aspect economic-comercial, religios, politic și militar care în totalitatea lor au consolidat unitatea de origine, limbă și credință ale românilor, în condițiile expansiunii otomane, a rivalității ungaro-polone de a domina țara românească de la est de Carpați. Deosebit de interesante pagini sunt dedicate vastelor domenii Cetatea de Baltă și Ciceul, cu peste 100 de sate, târguri și orașe, în mare parte românești, dăruite de regele Ungariei Matia Corvin lui Ștefan cel Mare (în 1482 și respectiv în anul 1489) pentru a menține Moldova în tabăra creștină și antiotomană. Pe aceste meleaguri Ștefan vodă a înălțat biserici de piatră (Vad, Ciceu, Mihăiești și Feleac) și a instituit episcopii ortodoxe la Feleac și Vad, eparhii subordonate Mitropoliei din Suceava [subiect cercetat aparte în studiul Moldova și Eparhia Feleacului (Clujului) la începuturile sale (p. 127-136) și în Episcopia Vadului și Moldova: câteva file din istoria secolelor al XIV-lea – al XVII-lea (p. 177-183)]. Aceste feude au rămas în stăpânirea domnilor Moldovei până în prima domnie a lui Petru Rareș, când s-au extins până la 200 de sate. Prin victoriile asupra turcilor otomani cu sprijinul transilvănenilor, Ștefan cel Mare a obținut autoritatea de mare apărător și protector al Transilvaniei și Ungariei. În cel de-al doilea studiu este argumentată multilateral teza despre autoritatea lui Ștefan cel Mare în plan european, fiind considerat drept „conte al Transilvaniei”, „căpitanul Veneției”, „regele Daciei”, „regișor al românilor”, „ducele Ștefan voievod”, „atlet al lui Hristos” și „rege al Moldovei”. În concluzie se subliniază faptul că Ștefan cel Mare a intrat în conștiința politică a contemporanilor interni și externi și a posterității ca un mare suveran al Moldovei, dar și al Transilvaniei și al Țării Românești.

Episodul Ștefan cel Mare în alianță secretă cu „regele romanilor”, la 1497-1498 contra Jagiellonilor (p. 136-177) este examinat într-o lucrare aparte mai ales în lumina unui document din anii 1497-1498, recent descoperit. În acest amplu și bine documentat (vezi aparatul critic deosebit de bogat) studiu sunt arătate motivele și etapele constituirii unei alianțe secrete între Maximilian I, conducătorul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, și Ștefan cel Mare, principele Moldovei, care în ultimă instanță a favorizat încheierea păcii tripartite de la Hârlău din iulie 1499, pe picior de egalitate între Moldova, Ungaria și Polonia, după campania regelui leșesc Ioan Albert în Moldova. În aceeași corespondență între Maximilian I și Ștefan cel Mare, Principatul Moldovei era numit de fiecare dată „regnum” (adică regat, stat suveran la fel ca puternicii săi vecini Ungaria și Polonia), „valahul Ștefan” era numit de străini „Stephanus ille magnus”, iar Țara Moldovei era considerată țară prestigioasă, pol important de putere în regiune, în interiorul lumii creștine și partener al celei mai mari entități creștine de atunci (Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană) în Cruciada Târzie antiotomană, țară care asigura echilibrul politic între statele creștine din spațiului central-sud-est european.

Cel de-al patrulea și cel din urmă compartiment al cărții prezentate este dedicat unor probleme de istorie a Moldovei din epoca postștefaniană, fiind alcătuit din 2 studii. În Ștefan Lăcustă, Transilvania și moștenirile domnești (p. 183-189), autorul vine cu nuanțări și precizări referitoare la încercările acestui voievod, considerat nepot al lui Ștefan cel Mare, în scurta sa domnie (septembrie 1538 – decembrie 1540) să reglementeze relațiile cu regele Poloniei în problema Pocuției; a morilor pe de o parte și de alta a Nistrului care ținea odinioară de cetatea Soroca și mai ales a readucerii sub controlul Moldovei a celor două mari domenii din Transilvania (Cetatea de Baltă și Ciceul) care au fost pierdute în 1538. Cu toate că Ștefan Lăcustă era considerat „omul turcilor” în scaunul Moldovei, totuși, prin acțiunile sale de politică externă (corespondență și solii) îndreptate către „puterile creștine, cu precădere spre Polonia și Ungaria, regate catolice ale căror interese concordau, în linii mari, cu acelea ale Occidentului”, căuta cu sprijinul acestora să reîntregească teritorial Țara Moldovei.

În cel din urmă studiu Maramureșul – „gata să intre pe furiș în Moldova (1547)” (p. 190-193) se desprinde clar ideea conștiinței unității de limbă, de religie și obiceiuri ale românilor din Moldova și Maramureș, fapt recunoscut și de autoritățile ungurești sub stăpânirea cărora se afla Transilvania cu Maramureșul istoric populat majoritar de români.

Deosebit de densă în idei și interpretări pe marginea evoluției istorice a românilor în Evul Mediu de la „descălicăturile” de țară până la Mihai Viteazul este și Încheierea (p. 193-198) la lucrarea Moldova medievală văzută dinspre Transilvania de academicianul Ioan-Aurel Pop. Pe lângă acestea, autorul ține să sublinieze că istoria este scrisă și rescrisă în repetate rânduri, dar aceasta se face nu pentru a răsturna totul și toate cunoștințele acumulate, ci pentru că apar noi date și maniere de expunere și interpretare a izvoarelor istorice, care trebuie puse la temelia scrierii istoriei și a adevărului, pe cât aceasta este posibil.

Întrucât în întreaga lucrare autorul se sprijină pe documente istorice occidentale ungurești și transilvănene, pentru mai multă convingere sunt aduse sintagme, fraze, enunțuri și chiar întregi pasaje din originalele latine. În multe studii incluse în volum, cercetătorul, se sprijină pe operele cronicarilor și pe cercetările predecesorilor – clasici ai istoriografiei românești. Studiile incluse în volum sunt înzestrate cu un bogat aparat critic, cu substanțiale referințe documentare și ample note bibliografice, care demonstrază o cunoaștere temeinică de către autor a tematicii examinate. Nu vom pregeta să subliniem că lucrarea este elaborată într-o aleasă și în același timp accesibilă limbă românească și lărgește cu mult orizonturile de cunoaștere a unei epoci demult apuse, dar cu mari repercusiuni asupra înțelegerii istoriei ca domeniu de cunoaștere în zilele noastre.

Ioan-Aurel POP and his work “Medieval Moldova seen from Transylvania”

Keywords: Maramureș; Dragoș Vodă; Bogdan I; Ștefan cel Mare; Kingdom of Hungary; Holy Roman Empire; medieval documents

The presentation signed by Andrei and Valentina Eșanu includes a summary of Academician Ioan Aurel Pop’s work Moldova medievală văzută dinspre Transilvania, Iași, 2024, which includes 25 studies dedicated to the Romanian Middle Ages. The authors distinguish four compartments and correspondingly four historical periods of the relations between Transylvania, the historical Maramureș, in particular, with Moldavia. In the presentation are brought the most important events related to these relations in the 13th – 16th centuries. Particular attention is paid to the realities in the Eastern Carpathians up to the Mongol invasion of 1241/1242, to the age of the formation of the Romanian medieval states and especially of Moldavia and the role of the Maramureșean factor in the latter, to the times of Stephen the Great and his importance in the intricate political relationships in Europe. The studies included in the volume are based on a wide range of Western Latin sources and on the extensive Romanian and European historiography. Overall, these investigations highlight the unity of origin, language, culture, faith and traditions of the Romanians in the historical space of their development as a medieval nation, the unbroken links of the Romanian population of Transylvania with the South and East Carpathian area. The considerations and conclusions presented by Academician Ioan Aurel Pop guide contemporary historians towards new insights and overcoming certain stereotypes, opening new horizons for research into the issues addressed in this collection of featured studies.